Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi-a deschis, din nou, larg porţile către toţi creatorii de dans contemporan din ţară şi chiar către cei plecaţi de ceva timp în străinătate, creaţiile tuturor fiind aşteptate cu egal interes, în cadrul celei de a doua ediţii LIKE Centrul Naţional al Dansului # 1.
Debutul celei de a doua ediţii LIKE DPCN a fost oarecum... zdruncinător. O doamnă de lângă mine îmi şoptea în timpul reprezentaţiei, că, după spectacol, va trebui să luăm Rudotel. În deplină concordanţă cu tensiunea şi zgomotul obuzelor care zbârnăie ceva mai la nord de ţara noastră, şi, totodată, în acord deplin cu tensiunile şi zgomotul vieţii noastre politice actuale, doi apreciaţi creatori de dans contemporan de la noi, Florin Fieroiu şi Farid Fairuz, ne-au invitat, în spectacolul SECVENŢE ŞI PROFILE, să ne „delectăm” într-un univers de tensiuni similare, aduse la nivelul relaţiilor interumane a mai multor perechi de interpreţi. În acest fel, la toate agresiunile care ne înconjoară s-a mai adăugat încă una, apărută în spaţiul scenic, teatral. Preţ de vreun ceas, pe fundalul sonor conceput de muzica lui Vlaicu Golcea, întru totul adecvată evoluţiilor scenice, nouă tineri actori ai Teatrului din Oradea, Georgia Căprărin, Ioana Cheregi, George Dometi, Andreea Gabor, Mihaela Gherdan, Alina Leonte, Alin Stanciu, Radu Tudor şi Răzvan Vicoveanu au pus în pagină zbuciumul continuu al unor perechi, conflictele lor de nerezolvat, agresivitatea gestuală a acestora, agresivitate prezentă şi în amor, diversificată însă pe cupluri, aşa cum o gândise regizorul şi coregraful Florin Fieroiu. Imaginile scenice se desfăşurau într-adevăr secvenţial, cum ne anunţase şi titlul, pe culoare paralele, cu un dinamism războinic, sec, fără fundamente psiho-emoţionale, cum ne avertizează programul. Numai că acest avertisment era adevărat doar în ceea ce îi privea pe interpreţi, nu şi pe spectatori, care au fost copleşiţi de la un moment dat de tensiunea fără sfârşit, de repetarea secvenţelor, ca într-un coşmar, nereglat în nici un fel regizoral. Curată Apocalipsă de neîndurat! Când şi când, ochiul se putea opri pe cîte un calup de mişcări şi puteai admira capacitatea actorilor de a răspunde cerinţelor coregrafului, prin cu totul alte mijloace plastice decât cele pe care le stăpâneau prin propria lor formaţie artistică. Dar războiul continuu nu-ţi mai dădea răgaz să apuci să te bucuri de ceva. Am constatat cu această ocazie că agresivitatea repetitivă poate nu numai apăsa şi obosi, dar chiar şi plictisi la un moment dat.
Dar spectacolul vizual scenic era însoţit şi de un altul, tot vizual, un text proiectat pe un ecran de pe fundal, conceput de Farid Fairuz. Ideile, alăturate după o logică dadaistă, se înşirau pe respectivul ecran, ca mărgele de toate formele şi culorile. Când şi când, ele aveau miez, precum întrebarea dacă există oare un Smurd şi pentru suflete, sau aprecierea că istoria a făcut temperatură. În rest, însă, textele erau şocante doar prin nepotrivirea alcătuirii lor. Printre ele, alături de texte pornografice, apăreau şi ironii la adresa creştinismului, înjosit în primul rând chiar prin această alăturare, din înşiruirea de texte. Cum şi la penultima premieră a lui Farid Fairuz, Realia (Bucureşti-Beirut), au apărut astfel de idei, ele tind să devină o constantă a exprimării sale artistice. Şi iată cum, prin Farid Fairuz sunt răzbunaţi musulmanii indignaţi de caricaturile de la Paris. Sub raportul batjocoririi: Paris – Bucureşti 1-1. Că între texte şi cele ce se petreceau pe scenă nu era nici o legătură, este aproape de la sine înţeles, că doar ne aflam, şi sub acest raport, în plină Apocalipsă – când totul nu mai este decît confuzie, conflict, dorinţă de a distruge pe celălalt, îndârjire împotriva a tot ce ne precede, haos.
Întorcându-mă cu gândul mulţi ani înapoi, când urmăream cu nespusă bucurie evoluţia artistică a celor doi tineri dansatori şi coregrafi, Florin Fieroiu şi Mihai Mihalcea (identitatea de atunci a lui Farid Fairuz), care au înfiinţat prima companie de dans independent de la noi, Marginalii (alături de Cosmin Manolescu şi Irina Costea), care dansau unul în coregrafia celuilalt, sau în creaţiile unor coregrafi stăini, care creau la rîndul lor coregrafii pentru ei şi pentru alţi dansatori de dans contemporan, precum Stars High in Amnesia’ s Sky, a lui Mihai Mihalcea, despre care scriam cu entuziasm, sau minunate spectacole pentru actori, precum cele de la Teatrul „Nottara” ale lui Florin Fieroiu, DaDaDans şi Dans solitude, mă întristam amar gîndindu-mă ce au făcut vremurile din ei şi ce au făcut ei înşişi din ei, în aceste vremuri. Aşa văd ei viaţa? Incontestabil ea are şi astfel de aspecte. Dar să le vezi numai pe acestea este boală curată. Ei aşa trăiesc? Acesta este singurul lor fel de relaţii interumane? Şi atunci cum de arată ca nişte bărbaţi întregi şi voioşi, cum i-am văzut înainte de spectacol? Ce îi ademeneşte către construirea unor atare imagini globale privind specia umană? Cred că ele sunt trendy, că le asigură succesul? E şi asta o iluzie. Un spectacol care să însemne ceva în viaţa artistică actuală are nevoie de mult mai multe elemente în construcţia lui, pentru a atinge un grad de adâncime care să îl propulseze în primele rânduri. Deocamdată, ceea ce au reuşit cei doi creatori a fost să ne înfunde preţ de o oră într-un univers apocaliptic, obositor, apăsător, în care, sub nici o formă, nu ne dorim să trăim, nici măcar sub forma unei ficţiuni teatrale.
