Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Aplomb sarcastic de Sorin Lavric

Voltaire, Tratat despre toleranţă. Prilejuit de moartea lui Jean Calas, traducere din franceză şi prefaţă de Gabriel Avram, Bucureşti, Editura Herald, 2016, 236 pag.

Cine simte nevoia unor fraze scrise cu biciul, mustind de înţepături şi trepidînd de asociaţii maliţioase, le găseşte în cartea lui Voltaire, o mostră de facondă ar- ţăgoasă în cuprinsul căreia isteţimea face casă bună cu erudiţia.

Lapidar spus, francezului îi pute mintea de deşteptăciune, atîta doar că sufletul îi plesneşte de sarcasm, tocmai de aceea impresia cu care rămîi e că ai dat peste un paladin care ştie să-şi înfigă pintenul în grumazul adversarilor. Şi chiar dacă pintenul e retoric, senzaţia că asişti la un atac necontenit împotriva clerului e acută. Cu alte cuvinte, Tratat despre toleranţă, înainte de a fi o pledoarie pentru un sentiment, e o diatribă împotriva unei pături, o răfuială directă cu tabăra prelaţilor catolici. Detaliul că el însuşi fusese botezat în aceeaşi confesiune nu-l împiedică să şteargă pe jos cu înalţii ei stătători.

n fond, francezul apăra ideea toleranţei într-o epocă în care răfuiala catolicilor cu hughenoţii se afla încă la un prag paroxistic, numai că felul în care o face e curat belicos, autorul molipsindu-se el însuşi de plaga pe care o combate: e patetic, agitat şi fără măsură. Aduce cu un condotier aflat mereu pe picior de război, rostind şarje a căror vervă, în ochii feţelor bisericeşti de atunci, trebuie să fi fost usturătoare. Astăzi însă, citită la aproape trei secole de la scriere, cu detaşarea celui care nu aparţine nici uneia din cele două tabere, cartea e inofensivă, un vestigiu coroziv în marginea unui conflict din a cărui atrocitate nu a mai rămas nimic. Parcurgi cronica unui război ale cărui motivaţii nu le mai înţelegi. Că a existat o Noapte a Sfîntului Bartolomeu, pe care Voltaire o invocă ca pe un exemplu de cîtă aberaţie poate izbucni din cauza superstiţiei religioase, că a existat o astfel de noapte e astăzi un amănunt sec, fără nici un răsunet de ordin moral. Probabil că aceasta e soarta fiecărei încleştări culminînd în masacru: să provoace oroare pentru ca, peste cîteva secole, să stîrnească indiferenţa.

Tot ce spune Voltaire despre toleranţă e de bun-simţ, prin urmare neatrăgător, dar ce atrage e viziunea pe care o împărtăşeşte. Avem de-a face cu un intelectual care, crezînd în Dumnezeu, nu dă doi bani pe religii. În consecinţă, nu forţa care guvernează lumea e în discuţie, ci felul deplorabil în care e înfăţişată în pretinsele revelaţii. În ochii lui Voltaire, trebuie să fii ţicnit ca să iei în serios imaginile puerile pe care dogmele ni le propun în privinţa dumnezeirii, şi aşa se explică repulsia răspicată pe care francezul o arată teologilor. Cine vrea fantasmagorii le găseşte cu nemiluita în cărţile sfinte, numai că drama începe din clipa în care fantasmagoria dă naştere zelului fanatic, situaţie în faţa căreia Voltaire se declară stupefiat, neputincios în a înţelege firul patogenic al exaltării prozelitice. Pur şi simplu, nu poate pricepe cum dintr-o aberaţie teoretică (a se înţelege dogma) poate ieşi un val de devoţiune culminînd în stenahorie fanatică. Neputînd găsi o lămurire plauzibilă, francezul dă vina pe arta cu care clerul ştie să amăgească prostimea. Dacă în lume există fanatici este pentru că o pătură de deştepţi purtînd patrafire, engolpioane şi mitre ştiu să vîndă iluzii plebei. Concluzia? Fără cler nu ar exista nici pepiniera de apucaţi ce-şi fac din bigoţie regulă de viaţă, şi atunci singura soluţie e desfiinţarea Bisericii.

De aici şi verdictul pe care Voltaire avea să-l preschimbe în imperativ categoric: Ecrassez l’infâme!, striviţi bestia cea infamă, „infama“ fiind fireşte Biserica Catolică. Vorba aceasta, a cărei cruzime depăşeşte în intoleranţă pe cei mai încăpăţînaţi slujitori ai Domnului, este îndemnul cu care Voltaire îşi încheie scrisorile către Diderot sau D’Alembert. Iată cum poţi ca, făcînd apologia toleranţei, să dai pledoariei o tentă de ostilitate drastică. E un mod de a propovădui concordia folosind drept normă de conduită agresiunea. Imperativul privind strivirea infamei catolice i-a plăcut atît de mult lui Nietzsche încît a redat-o ca atare într-o pagină din Ecce homo, gest cu totul plauzibil ţinînd seama că, pentru profetul lui Zarathustra, creştinismul era o „metafizică de călău“.

Voltaire şi-a scris cartea despre toleranţă din indignarea pe care i-a stîrnit-o un abuz juridic din epocă: un tribunal de judecători catolici a condamnat la moarte un protestant, pe nume Jean Calas, sub acuzaţia că şi-ar fi omorît fiul pentru a-l împiedica să se convertească la catolicism. Cazul, extrem de încurcat, nu a fost elucidat nici pînă astăzi, aşa cum arată în anexa cărţii Henri Robert, scriitor şi avocat francez, care s-a aplecat cu o atenţie deosebită asupra acestei speţe. E meritul editorului francez că, alături de interpretarea lui Voltaire din 1672, cititorul poate parcurge opinia avizată a unui jurist. În felul acesta poţi deosebi între peroraţie, predilecţia lui Voltaire, şi demonstraţie, procedeul lui Henri Robert. Verva literară nu coincide cu aparatul probelor din dosar. Judecînd la rece, cum o face Henri Robert, dovezile privind vinovăţia lui Calas sunt mai numeroase decît contraargumentele. Abuzul nu a existat decît în mintea lui Voltaire. Numai că el a preluat din rechizitoriu numai acele detalii ce-l scoteau basma curată pe Calas, trecînd sub tăcere dovezile incriminatoare. Rezultatul va fi o mostră sclipitoare de apărare măsluită, în cursul căreia scriitorul va sublinia inocenţa lui Calas cu aceeaşi pregnanţă cu care va arunca vina pe afurisitul de obscurantism catolic ce însufleţise eforul juridic al anchetatorilor. Ca probă de talent retoric, versiunea lui Voltaire e fermecătoare, atîta doar că e părtinitoare, scriitorul intrînd sponte sua în pielea unui avocat din oficiu al protestantului. Deznodămîntul? Prestigiul lui Voltaire a fost atît de mare că Jean Calas a fost reabilitat post mortem la trei ani după execuţie, în schimb judecătorul de instrucţie David de Beaudriguez, cel care se ocupase cu precădere de caz, a căzut în dizgraţie, pierzîndu-şi meseria şi sfîrşind prin a se sinucide. Mai mult, reputaţia numelui de Beaudriguez a fost atît de neagră, că peste 25 de ani, în cursul Revoluţiei franceze, iacobinii l-au pus sub ghilotină pe mezinul lui, drept răsplată pentru condiţia de a fi fost urmaşul unui degenerat care îndrăznise să amestece religia într-un proces juridic. În realitate, cel care amestecase fermentul religios într-o speţă penală fusese Voltaire. Numai că memoria posterităţii e cumplit de selectivă, mai cu seamă cînd în controversă îşi vîră coada ideologia. Aşa se face că Beaudriguez nu a fost reabilitat nici pînă astăzi, în vreme ce Jean Calas e înconjurat de un nimb martiric.

Al cui e meritul? În nici un caz al lui Calas, pe care probele penale îl dau drept făptaş, ci Voltaire, a cărui vervă prodigioasă a spălat de păcate pe probabilul criminal. Cînd talentul se îmbină cu faima, peroraţia bate demonstraţia, şi chiar acesta a fost deznodămîntul cazului. Întorcîndu-ne la tema toleranţei, spuneam că Voltaire are un aplomb atît de tenace încît tonul îi alunecă în tabăra pe care o critică. Combate excesul cu un alt exces, ceea ce-l salvează fiind sfînta ironie, de care face uz fără milă, cu o cruzime atît de inteligentă că nu te poţi înfrîna să nu-l admiri.

Să dau un exemplu de venin sarcastic ce nu lasă loc de replică, pe care l-am cules din prefaţa cu care traducă- torul Gabriel Avram deschide volumul. Primind în 1755, de la Jean Jacques Rousseau, Discursul asupra originii şi bazelor inegalităţii dintre oameni, Voltaire îi răspunde într-o scrisoare: „Am primit, domnule, noua dumneavoastră carte împotriva neamului omenesc, şi vă mulţumesc. Niciodată nu s-a risipit atît spirit din dorinţa de a ne înfăţişa ca pe nişte animale. Atunci cînd citesc cartea dumneavoastră, simt realmente dorinţ a de a merge în patru labe. Totuşi, fiindcă de mai bine de şaizeci de ani nu mai am acest obicei, mi-e imposibl să-l reiau, şi las această poziţie naturală în seama celor care sunt mult mai demni decît noi.“ (p. 17)

Un volum încîntător în privinţa stilului, în numele căruia îi poţi ierta orice lui Voltaire, pînă şi deformă rile sau omisiunile la care, din ambiţia de a avea dreptate, se pretează fără reticenţe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara