Voltaire, Tratat despre toleranţă.
Prilejuit de moartea lui Jean Calas,
traducere din franceză şi prefaţă de
Gabriel Avram, Bucureşti, Editura
Herald, 2016, 236 pag.
Cine simte nevoia unor
fraze scrise cu biciul,
mustind de înţepături şi
trepidînd de asociaţii
maliţioase, le găseşte în
cartea lui Voltaire, o
mostră de facondă ar-
ţăgoasă în cuprinsul căreia
isteţimea face casă bună cu
erudiţia.
Lapidar spus, francezului îi pute
mintea de deşteptăciune, atîta doar
că sufletul îi plesneşte de sarcasm,
tocmai de aceea impresia cu care rămîi
e că ai dat peste un paladin care ştie
să-şi înfigă pintenul în grumazul
adversarilor. Şi chiar dacă pintenul
e retoric, senzaţia că asişti la un
atac necontenit împotriva clerului e
acută. Cu alte cuvinte, Tratat despre
toleranţă, înainte de a fi o pledoarie
pentru un sentiment, e o diatribă
împotriva unei pături, o răfuială directă
cu tabăra prelaţilor catolici. Detaliul
că el însuşi fusese botezat în aceeaşi
confesiune nu-l împiedică să şteargă
pe jos cu înalţii ei stătători.
n fond, francezul apăra ideea
toleranţei într-o epocă în care răfuiala
catolicilor cu hughenoţii se afla încă
la un prag paroxistic, numai că felul
în care o face e curat belicos, autorul
molipsindu-se el însuşi de plaga pe
care o combate: e patetic, agitat şi
fără măsură. Aduce cu un condotier
aflat mereu pe picior de război, rostind
şarje a căror vervă, în ochii feţelor
bisericeşti de atunci, trebuie să fi fost
usturătoare. Astăzi însă, citită la
aproape trei secole de la scriere, cu
detaşarea celui care nu aparţine
nici uneia din cele două tabere, cartea
e inofensivă, un vestigiu coroziv în
marginea unui conflict din a cărui
atrocitate nu a mai rămas nimic.
Parcurgi cronica unui război ale cărui
motivaţii nu le mai înţelegi. Că a existat
o Noapte a Sfîntului Bartolomeu, pe
care Voltaire o invocă ca pe un exemplu
de cîtă aberaţie poate izbucni din cauza
superstiţiei religioase, că a existat o
astfel de noapte e astăzi un amănunt
sec, fără nici un răsunet de ordin moral.
Probabil că aceasta e soarta fiecărei
încleştări culminînd în masacru: să
provoace oroare pentru ca, peste cîteva
secole, să stîrnească indiferenţa.
Tot ce spune Voltaire despre toleranţă
e de bun-simţ, prin urmare neatrăgător,
dar ce atrage e viziunea pe care o
împărtăşeşte. Avem de-a face cu un
intelectual care, crezînd în Dumnezeu,
nu dă doi bani pe religii. În consecinţă,
nu forţa care guvernează lumea e în
discuţie, ci felul deplorabil în care e
înfăţişată în pretinsele revelaţii. În
ochii lui Voltaire, trebuie să fii ţicnit
ca să iei în serios imaginile puerile pe
care dogmele ni le propun în privinţa
dumnezeirii, şi aşa se explică repulsia
răspicată pe care francezul o arată
teologilor. Cine vrea fantasmagorii le
găseşte cu nemiluita în cărţile sfinte,
numai că drama începe din clipa în
care fantasmagoria dă naştere zelului
fanatic, situaţie în faţa căreia Voltaire
se declară stupefiat, neputincios în
a înţelege firul patogenic al exaltării
prozelitice. Pur şi simplu, nu poate
pricepe cum dintr-o aberaţie teoretică
(a se înţelege dogma) poate ieşi un
val de devoţiune culminînd în stenahorie
fanatică. Neputînd găsi o lămurire
plauzibilă, francezul dă vina pe arta
cu care clerul ştie să amăgească
prostimea. Dacă în lume există fanatici
este pentru că o pătură de deştepţi
purtînd patrafire, engolpioane şi mitre
ştiu să vîndă iluzii plebei. Concluzia?
Fără cler nu ar exista nici pepiniera
de apucaţi ce-şi fac din bigoţie regulă
de viaţă, şi atunci singura soluţie e
desfiinţarea Bisericii.
De aici şi verdictul pe care Voltaire
avea să-l preschimbe în imperativ
categoric: Ecrassez l’infâme!, striviţi
bestia cea infamă, „infama“ fiind fireşte
Biserica Catolică. Vorba aceasta, a
cărei cruzime depăşeşte în intoleranţă
pe cei mai încăpăţînaţi slujitori ai
Domnului, este îndemnul cu care
Voltaire îşi încheie scrisorile către
Diderot sau D’Alembert. Iată cum poţi
ca, făcînd apologia toleranţei, să dai
pledoariei o tentă de ostilitate drastică.
E un mod de a propovădui concordia
folosind drept normă de conduită
agresiunea. Imperativul privind strivirea
infamei catolice i-a plăcut atît de mult
lui Nietzsche încît a redat-o ca atare
într-o pagină din Ecce homo, gest
cu totul plauzibil ţinînd seama că,
pentru profetul lui Zarathustra,
creştinismul era o „metafizică de
călău“.
Voltaire şi-a scris cartea despre
toleranţă din indignarea pe care i-a
stîrnit-o un abuz juridic din epocă: un
tribunal de judecători catolici a condamnat
la moarte un protestant, pe nume
Jean Calas, sub acuzaţia că şi-ar fi
omorît fiul pentru a-l împiedica să se
convertească la catolicism. Cazul,
extrem de încurcat, nu a fost elucidat
nici pînă astăzi, aşa cum arată în anexa
cărţii Henri Robert, scriitor şi avocat
francez, care s-a aplecat cu o atenţie
deosebită asupra acestei speţe. E
meritul editorului francez că, alături
de interpretarea lui Voltaire din 1672,
cititorul poate parcurge opinia avizată
a unui jurist. În felul acesta poţi deosebi
între peroraţie, predilecţia lui Voltaire,
şi demonstraţie, procedeul lui Henri
Robert. Verva literară nu coincide
cu aparatul probelor din dosar. Judecînd
la rece, cum o face Henri Robert,
dovezile privind vinovăţia lui Calas
sunt mai numeroase decît contraargumentele.
Abuzul nu a existat decît
în mintea lui Voltaire. Numai că el a
preluat din rechizitoriu numai acele
detalii ce-l scoteau basma curată pe
Calas, trecînd sub tăcere dovezile
incriminatoare. Rezultatul va fi o
mostră sclipitoare de apărare măsluită,
în cursul căreia scriitorul va sublinia
inocenţa lui Calas cu aceeaşi pregnanţă
cu care va arunca vina pe afurisitul
de obscurantism catolic ce însufleţise
eforul juridic al anchetatorilor. Ca
probă de talent retoric, versiunea
lui Voltaire e fermecătoare, atîta doar
că e părtinitoare, scriitorul intrînd
sponte sua în pielea unui avocat din
oficiu al protestantului. Deznodămîntul?
Prestigiul lui Voltaire a fost atît de
mare că Jean Calas a fost reabilitat
post mortem la trei ani după execuţie,
în schimb judecătorul de instrucţie
David de Beaudriguez, cel care se
ocupase cu precădere de caz, a căzut
în dizgraţie, pierzîndu-şi meseria şi
sfîrşind prin a se sinucide. Mai
mult, reputaţia numelui de Beaudriguez
a fost atît de neagră, că peste 25 de
ani, în cursul Revoluţiei franceze,
iacobinii l-au pus sub ghilotină pe
mezinul lui, drept răsplată pentru
condiţia de a fi fost urmaşul unui
degenerat care îndrăznise să amestece
religia într-un proces juridic. În realitate,
cel care amestecase fermentul religios
într-o speţă penală fusese Voltaire.
Numai că memoria posterităţii e cumplit
de selectivă, mai cu seamă cînd în
controversă îşi vîră coada ideologia.
Aşa se face că Beaudriguez nu a
fost reabilitat nici pînă astăzi, în vreme
ce Jean Calas e înconjurat de un nimb
martiric.
Al cui e meritul? În nici un caz al
lui Calas, pe care probele penale îl
dau drept făptaş, ci Voltaire, a cărui
vervă prodigioasă a spălat de păcate
pe probabilul criminal. Cînd talentul
se îmbină cu faima, peroraţia bate
demonstraţia, şi chiar acesta a fost
deznodămîntul cazului. Întorcîndu-ne
la tema toleranţei, spuneam că Voltaire
are un aplomb atît de tenace încît
tonul îi alunecă în tabăra pe care o
critică. Combate excesul cu un alt
exces, ceea ce-l salvează fiind sfînta
ironie, de care face uz fără milă, cu
o cruzime atît de inteligentă că nu
te poţi înfrîna să nu-l admiri.
Să dau un exemplu de venin sarcastic
ce nu lasă loc de replică, pe care
l-am cules din prefaţa cu care traducă-
torul Gabriel Avram deschide volumul.
Primind în 1755, de la Jean
Jacques Rousseau, Discursul asupra
originii şi bazelor inegalităţii dintre
oameni, Voltaire îi răspunde într-o
scrisoare: „Am primit, domnule, noua
dumneavoastră carte împotriva neamului
omenesc, şi vă mulţumesc.
Niciodată nu s-a risipit atît spirit din
dorinţa de a ne înfăţişa ca pe nişte
animale. Atunci cînd citesc cartea
dumneavoastră, simt realmente dorinţ
a de a merge în patru labe. Totuşi,
fiindcă de mai bine de şaizeci de ani
nu mai am acest obicei, mi-e imposibl
să-l reiau, şi las această poziţie
naturală în seama celor care sunt mult
mai demni decît noi.“ (p. 17)
Un volum încîntător în privinţa
stilului, în numele căruia îi poţi
ierta orice lui Voltaire, pînă şi deformă
rile sau omisiunile la care, din
ambiţia de a avea dreptate, se pretează
fără reticenţe.
