Persoana întâi singular
Apariţia volumului Soarele de apoi reprezintă - dacă se poate spune astfel - o surpriză de multă vreme aşteptată de cei ce iubesc literatura. Ana Blandiana n-a mai publicat o carte de poeme noi din 1990 (când i-a apărut Arhitectura valurilor, la Editura Cartea Românească). Timp de zece ani, poeta a participat, cu un sentiment de urgenţă, la viaţa politică, sperând să vadă România transformată într-o "zonă liberă de comunism". în toată această perioadă, cititorii ei s-au simţit frustraţi, deşi au înţeles că este vorba de un sacrificiu necesar.
Şi iată că acum Ana Blandiana este din nou prezentă în librării cu un volum de poeme inedite (există o singură excepţie: poemul Dangăt de fructe). în acest volum - al cărui titlu, Soarele de apoi, este el însuşi un poem, lapidar şi metafizic - o regăsim pe poetă aşa cum o ştiam dintotdeauna: gravă şi reflexivă, de o demnitate statuară, cultivând simplitatea ca singura ei formă de cochetărie. Totuşi, ceva s-a schimbat. Unele texte au o precipitare dramatică, trădând oboseala existenţială a naufragiatului care scrie fără speranţă un nou mesaj pentru a-l arunca în largul mării. De asemenea, a crescut gradul de esenţializare al textelor. Poeta nu-şi mai îngăduie nici temporar să se joace de-a scrisul, nu mai este capricioasă, nu-şi mai pune la urechi cercei din cireşe, în momente de răsfăţ al feminităţii. Ea este integral o conştiinţă, spunând adevăruri importante despre care ştie că nu li se va da importanţă. Un entuziasm contrazis planează, ca o pasăre rănită, în fiecare poem.
Ana Blandiana descoperă acum, la maturitate, persoana întâi singular (după ce în tinereţe îşi dizolvase, fericită, fiinţa în persoana întâi plural). Ea se înţelege pe sine ca pe o lumină care se stinge:
"Se făcuse în mine lumină/ Atât de puternică,/ încât mă vedeam de departe/ şi eu însămi vedeam/ La lumina mea/ până dincolo de orizont/ O lume mai frumoasă/ Decât bănuisem vreodată,/ O mulţime care luneca/ Lin în toate direcţiile,/ Ca pe patine sau ca pe un luciu de apă,/ Cântând fericită "Să ne grăbim,/ Să ne grăbim,/ Până mai este lumină"./ Dar lumina eram eu,/ Luminând până la capătul transparent al pământului/ în căutarea locului/ Unde să fiu destul de singură/ Ca să mă sting." (Peisaj)
Aproape fiecare poem este un act de reflecţie, consumat în văzul tuturor, ca pe o scenă. Cu menţiunea că singurul element teatral îl constituie această expunere, sub lumina necruţătoare a reflectoarelor. în rest, poeta nu recurge la nici un artificiu pentru a-şi cuceri publicul. Nici misterioasa lumină albastră, nici trapele, nici muzica din culise nu fac parte din recuzita sa.
Ea nu spune publicului "am să cânt pentru dumneavoastră" sau "am să dansez pentru dumneavoastră", ci "am să gândesc pentru dumneavoastră". Gândirea în desfăşurare devine spectacol:
"Sfârşitul lumii dac-ar fi să fie/ Ce-ar fi mai mult decât explozia-n vânt/ A unui glob de păpădie/ Care dispare semănând?// Pe sine însăşi lumea încă vie/ Se înmulţeşte dispărând: Sfârşitul lumii care întârzie/ Amână alte lumi, la rând." (Sfârşitul lumii)
în carte nu există nici un text mortificat. Poemele nu au toate aceeaşi valoare (unele suferă de improvizaţie), dar fiecare captează atenţia prin ceva, fie şi prin sesizarea fugitivă a dramatismului unei situaţii:
"Bătrâni venind cu duioşie la cimitir/ Ca într-o vizită protocolară/ în lumea cealaltă,/ Obosiţi la gândul că mai trebuie/ Să se întoarcă acasă,/ Că nu pot rămâne/ Definitiv." (în vizită)
Din volum nu lipsesc capodoperele - poeme dintre acelea care, recitate în faţa publicului, sunt răsplătite cu ropote de aplauze, iar studiate de critici suscită numeroase interpretări. Un asemenea poem este Suficientă mie, a cărui rezonanţă rămâne multă vreme în conştiinţa cititorului:
"Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,/ Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,/ Ca de un arc încordat o săgeată,/ Ca de propria sa etimologie un cuvânt.// Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,/ Ce sens visat de demult devenit speranţă uitată/ Mă străbate sărind peste rând/ şi făcându-şi din mine dovadă// şi verigă a unui mister amânat/ Ca să continue diferit însă viu,/ Plătind cu dobândă acelaşi păcat// Pe care ţi-l las moştenire târziu,/ Ca să-l înţelegi şi să-l porţi mai bogat,/ Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu..."
Se remarcă imediat tonul constatativ şi resemnat, asemănător cu acela al unora dintre poemele lui Tudor Arghezi. Pe acest ton sunt enunţate adevăruri existenţiale de o gravitate specifică stilului poetic inventat de Ana Blandiana. Poeta îşi sesizează cu modestie filosofică statutul de parte dintr-un întreg. Ea se consideră o entitate totdeauna complementară, iar acest destin şi-l suportă cu seninătate.
Poemul se clasicizează chiar în timp ce-l citim. Versul "Ca de propria sa etimologie, un cuvânt" conţine o comparaţie care poate fi citată în manualele şcolare. Iar ultimul vers al poemului, "Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu..." este un posibil motto pentru orice volum de poezie şi chiar pentru poezie, ca gen.
Gloria de a vorbi într-un pustiu
Concomitent cu volumul de versuri, poetei i-a apărut şi o culegere de articole (publicate în marea lor majoritate în perioada 1997-2000 în România liberă). "Articole" este un mod de a spune. în poezie, în proză, în publicistică, în interviuri, Ana Blandiana rămâne Ana Blandiana. Ea este structural şi iremediabil o poetă.
Din perspectiva unei poete, fapte care nouă ni se par anodine devin semnificative. Viaţa de fiecare zi se încarcă de sensuri, ca şi cum ar deveni fosforescentă. Ce semnificaţie are pentru un privitor oarecare întârzierea cu care un ministru coboară din maşina oprită în faţa Palatului Victoria? Nici una. Pentru poetă însă întâmplarea este mai revelatoare decât o declaraţie politică:
"Maşina noului ministru oprise la intrarea Palatului Victoria, camerele de luat vederi şi microfoanele presei se apropiaseră şi aşteptau declaraţiile, dar în mod bizar, sub lumina reflectoarelor aprinse deja şi luminându-l prin geam, ministrul rămânea nemişcat, fără gestul reflex de a deschide uşa maşinii, ca şi cum ar fi fost handicapat sau prizonier, sau ca şi cum uşa ar fi fost blocată. încremenirea, asemenea unui stop-cadru, n-a durat însă decât un minut sau două, până în clipa în care aghiotantul i-a pus capăt deschizând uşa, eliberând ministrul şi lămurind lucrurile. Uşa nu era blocată şi cunoştinţa mea nu avusese nici un accident locomotor, ci pur şi simplu demnitatea de ministru nu-i mai permitea să deschidă singur uşa maşinii, cu gestul reflex al oricărui muritor. [...] Deprinderea demnitarilor de a aştepta impasibili să li se deschidă uşa - reprimându-şi astfel nu numai reflexul fizic al mişcării, ci şi reflexul democratic al egalităţii - este pentru mine semnul simbolic al dependenţei lor de privilegii şi al nelibertăţii de mişcare. [...] Indiferent dacă explicaţiile acestei deprinderi sunt abisale sau patologice, simbolice sau minore, şi indiferent dacă privirea mea alarmată este exagerată sau nu, stop-cadrul analizat cu uimire în această pagină vorbeşte despre prizonierii care ne conduc."
Uimitor este până cât de departe poate duce Ana Blandiana o demonstraţie de acest fel. Ea face dintr-o scenă din viaţa cotidiană nu numai o pagină de literatură, din categoria satirei de moravuri, ci şi un eseu filosofic şi, în cele din urmă, un poem cu un fior tragic.
Tabletele din volumul atât de ingenios intitulat Ghicitul în mulţimi sunt scrise, ca şi versurile, cu un sentiment al zădărniciei. Ana Blandiana ştie că discursul ei nu este ascultat şi că dacă totuşi este ascultat nu este luat în considerare. Ana Blandiana ştie că ea este Casandra. Aceasta însă nu o face să tacă. Poeta acceptă, ca pe o coroană de spini, gloria de a vorbi într-un pustiu.
Ana Blandiana, Soarele de apoi, poeme noi, Bucureşti, Ed. DU Style, 2000. 96 pag.
Ana Blandiana, Ghicitul în mulţimi, Bucureşti, Ed. DU Style şi Ed. Atlas, 2000. 368 pag.
