Cioran a spus despre Celan că nu era un om în carne si oase, ci mai curând o rană care sângereaza fără întrerupere. Ce a reţinut din conduita poetului în anii pribegiei la Paris a fost prezenţa copleşitoare a suferinţei. Paloarea, fixitatea ochilor, trăsăturile fizionomice răvăşite, observate şi de alţi martori, trădau o panică interioară. În seria de traduceri efectuate de Celan găsim şi transpunerea în germană a volumului Précis de décomposition (Tratat de descompunere) de Cioran, premiat în 1953.

Cercetătorii operei create de bardul bucovinean se întreabă în ce măsură el era doar o pradă a destinului, un obiect pasiv al jertfei sau, în plus, un generator fără voie al unui autosupliciu, până la urmă un bolnav incurabil. Ingeborg Bachmann, iubita cu care a întreţinut un zguduitor schimb epistolar, a remarcat uimită o dilemă în comportament.

Despre desfăşurarea acestei corespondenţe, intrată în seria capodoperelor literare ale secolului din urmă, îmi propun să scriu aici un comentariu. Femeia s-a străduit să descifreze cauza dereglărilor şi i-a trimis rânduri premonitorii: "Tu vrei să fii o victimă, dar depinde de tine să nu mai fii."

Când s-a decis să-l avertizeze asupra cursului pe care îl lua o obsesie, Ingeborg n-a întrevăzut cât de acută era criza şi ce mecanism în psihicul ciudatului partener funcţiona anapoda. Cine reconstituie etapele biografiei lui Paul Celan e frapat că a existat o fatalitate, că mişcările erau dinainte prefigurate, că nu era în stare să se smulgă dintr-o încercuire.

Goana fără ţintă

Traseul vieţii scurte se rezumă la câteva deplasări în spaţiu, de sus, de la Nord la Sud şi apoi invers pe un alt meridian geografic european, de jos, din Sud spre Nord. Adică a plecat de la Cernăuţi, urbea natală, spre Bucureşti şi, după doi ani, cu bagajul făcut în grabă, a evadat spre Viena. După aceea a urmat staţia finală, Paris, unde s-a căsătorit şi a avut un copil şi unde s-a aruncat în Sena.

Reiese că nu era liber în opţiuni, că a fost silit să umble cu cortul fără un acoperiş definitiv deasupra capului. S-au mai derulat şi alte călătorii, repezi, fără intenţia de a se opri (Anglia, Elveţia, Suedia, Israel). Părea hăituit din urmă, nu cunoştea relaxarea. Avea un handicap, purta cu el o povară, fusese în infern şi nu putuse uita ce văzuse acolo. Pentru el şi pentru categoria în care se includea era o condiţie a supravieţuirii: "Wir waren tot, und konnten atmen." Ťam fost morţi şi am putut respirať.

Născut în capitala Bucovinei, a parcurs anii războiului ca un captiv, cu toate drumurile închise. Părinţii au fost deportaţi în lagărele de concentrare naziste şi au murit acolo. Fusese prevăzut şi el să fie înrolat printre deţinuţi, a fost salvat de o întâmplare. Îl va stăpâni toată viaţa imputarea mută că n-a perseverat alături de cei dragi în catacombe, că mântuirea lui ascunde o vină şi trebuie să işpăşească un păcat. În tot ce va face va persista o gravitate, alungând umorul, jocul, nepăsarea. Pretutindeni îl va însoţi cea de a doua realitate, sursa pesimismului şi a disperării. Numai în prima etapă a peregrinărilor, cei doi ani la Bucuresti (1947 - 1949) va obţine un răgaz de veselie, se va apropia de o ceată de prieteni, va proiecta spectacole pline de fantezie şi combinări verbale. Ceea ce îl va împinge însă să nu stea locului nu era doar continua vecinătate a unei primejdii, dar şi convingerea că are o vocaţie, că duce cu sine un mesaj şi că e obligat să-l transmită mai departe. Poliglot, se exprima perfect în mai multe limbi : română, franceză, rusă, germană, engleză, ebraică. L-a torturat pe planul creaţiei certitudinea că nu poate compune cu adevărat original şi substanţial decât în limba germană, limba ucigaşilor mamei sale.

Eros I

Pornind din Bucureşti (era mai mult o fugă căci începuse să simtă lanţul care se strângea nu numai pe planul artei), Celan s-a oprit întâi la Viena, unde şi-a dezvăluit identitatea de poet fără cetăţenie, exilat din Est. Fusese recomandat avangardei austriece de bătrânul poet Alfred Margul Sperber, care s-a resemnat să stea în România. La Viena a cunoscut-o, cum am menţionat, pe Ingeborg Bachmann, o speranţă a boemei. Celan avea 27 de ani iar Ingeborg 20, s-a declanşat o dragoste pasională. Amândoi erau înzestraţi cu o sensibilitate ieşită din comun, dar decalajul era evident. Celan era un hoinar, care a îndurat aventuri existenţiale, Ingeborg îl aştepta atunci naivă, novice, cuprinsă de timiditate. Ea venea dintr-o familie conservatoare, tatăl ocupase o funcţie în perioada fascismului. Era pătimaşă, ahtiată după revelaţii, avusese mai multe legături sentimentale si cu scriitori cu antecedente naziste.

Faţă de Celan, pe care îl înălţase la rangul unui Vrăjitor, ea se situa pe poziţia unui ucenic, covârşită de admiraţie, predispusă să imite şi să înveţe. Îsi informase părinţii că a cunoscut un poet suprarealist, care s-a îndrăgostit de dânsa. Era măgulită de interesul pe care l-a stârnit. Camera ei era invadată de maci, un cadou al străinului, care publicase de curând volumul Mohn und Gedächtnis (Maci şi memorie). Ingeborg nu avea prejudecăţi, se străduia să înţeleagă şi ceea ce era dincolo de vârsta ei, contradicţiile societaţii şi ale artei. Este faza când subiectul asupra căruia se concentrau era poezia lui plină de tragism şi patos, cu simboluri biblice, iar faptul că şi ea scria şi era la începutul carierei nu îi oferea totuşi posibilitatea să fie admisă în centrul disputelor. Astfel s-a inaugurat o tulburatoare poveste de iubire sub zodia unui miracol.

Deschiderea corespondenţei a fost o şansă nescontată. Termenul stabilit de moştenitor era anul 2023. Ei s-au hotărât totuşi să anuleze interdicţia şi recent a apărut un volum masiv excepţional, un amalgam de mărturii, scrisori, dedicaţii, telegrame, cărţi poştale, documente de lucru (Editura Suhrkamp, -2008). Cei doi refuzau ipocrizia, spuneau ce gândesc şi practicau în corespondenţă un mod de a se spovedi. Ambii au semnat parcă un legământ de a nu trişa, de a divulga chiar ce era neplăcut, în defavoarea lor. Au petrecut o săptămână în hotel la Viena, apoi ea soseşte la Paris, ei se caută cu înfrigurare, nu pot însă menţine un prag de armonie, se rostogolesc în gol.

Celan îi dedică din start poezia În Egipt şi o pune alături de celelalte figuri emblematice ale erosului iudaic, portretele se suprapun. Ingeborg, copleşită şi derutată, se dăruie şi declară: "Nu vreau să ştiu de unde vine el şi încotro se duce." Altădată îi mărturiseşte "mi-e foame de ceva care nu voi primi." Recunoaşte că nu e hotărâtă, a avut relaţii cu alţi bărbaţi, nu a realizat o legătură mai durabilă. Nu se poate cantona. De aceea imploră milă, îi cere să fie bun cu ea ("te rog să mă cruţi" ), apoi subit nu mai crede că el există, nici Parisul nu există . Prima etapă a erosului se încheie dezastruos. Mai târziu, în iunie 1951, Ingeborg scrie din Viena: "Ştii că noi doi am fost, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, foarte fericiţi împreună, chiar în ceasurile cele mai rele, când am fost unul pentru altul cei mai răi duşmani... de ce nu simţi că eu vreau în continuare să vin la tine cu inima mea nebună, rătăcită şi contradictorie, care din când în când pentru tine bate. Nu vreau să te iubesc, este prea mult şi prea greu, dar te iubesc peste toate".

Eros II

După alţi zece ani se reaprind vâlvătăile, se repetă explozia simţurilor, stări care se răsfrâng în creaţie. Celan compune printre altele poezia Köln, Am Hof, e hotelul unde se întâlnesc mai mult în taină. Protagoniştii sunt aceiaşi, dar ceva esenţial s-a schimbat. Ingeborg a trecut prin alte două mari iubiri, cu compozitorul Henze şi cu dramaturgul Max Frisch. De fiecare dată s-a baricadat folosind investiţia de afecţiune, nimic nu trebuia să amestece experienţele, nimic nu răzbătea în afară. Patimile erau paralele, nu se puteau intersecta. S-a reîntors mereu la acelaşi ciclu, al tentativelor de unire care nu izbuteau să se conserve. Cu Celan, ea e mai matură, poate interpune un filtru de discernere, are acum o rutină a comunicării. Nu mai e copila sfioasă, căzută în extaz în faţa bărbatului experimentat, călăuzitor. Ea îl înţelege pe Celan, dibuie treptat mobilul neliniştii lui, îşi permite să-l certe, să-i dea poveţe. Nu mai e femeia acaparatoare exclusivistă. Între timp Paul se căsătorise, avea un copil, Gisele era urmaşa unei familii ultraconservatoare şi catolice al cărei arbore genealogic descindea din perioada cruciadelor. Când Ingeborg a aflat că bărbatul vrea să plece de acasă, să-şi abandoneze familia, i-a replicat ritos că nu e de acord. Cu firea lui neajutorată e pierdut. Dar şi femeia care i-a devenit nevastă merită apărată. Ea o admiră pentru devotament, putere de sacrificiu, altruism. Paradoxal se poartă femeia înşelată. Ea îşi trimite bărbatul în braţele iubitei, ca să-i aline durerea.

După ce a stabilit un contact cu Ingeborg, cele două femei devin aliate şi confidente. Surprinde textul unei scrisori: "Draga mea Ingeborg, (23.1.1958) Astă seară am citit pentru prima oară poeziile tale, foarte atent. M-au cutremurat. Am înţeles multe prin ceea ce ai scris. Îmi imaginez reacţiile pe care le-ai avut când Paul s-a întors la dumneata. De astăzi cred că te cunosc mai bine. Înţeleg cât ai suferit în ultimii şase ani. Am plâns, Ingeborg, când am citit poeziile tale. Am priceput şi m-am ruşinat. Lumea a fost prea nedreaptă cu tine. Ce rău e totul ordonat în lume... As vrea să-ţi strâng mâna."

Ulterior îi comunică: "Paul e epuizat. Nu-i merge bine. El ştie cât e de singur, cât de nefericit şi distrus e". Gisele o îndeamnă pe rivală să accepte sosirea lui Paul, ea s-a schimbat, e gata să admită această derogare. E splendidă capacitatea de toleranţă a soţiei umilite. Mă simt dator să rectific o confuzie. Vechiul prieten din anii bucureşteni, Petre Solomon, a crezut că soţia lui Celan se împotriveşte difuzării operei lui în România, ceea ce era o falsă supoziţie. Peter Hamm, criticul care recenzează volumul epistolar( în revista "Die Zeit" - august 2008) o consideră pe Gisele o sfântă, care s-a dăruit pentru fericirea poetului. Ea nu l-a putut intui până la capăt, de două ori Paul s-a repezit s-o omoare, la fel pe copilul lor. Boala era foarte avansată şi ea disperată n-a ştiut cum să-l scoată din pericol.

Ingeborg nu-şi retrage aripa protectoare, cu toate că sentimentul nu mai e atât de viu. Îl consolează: "Am jucat totul pe o carte şi am pierdut. Nu mai vreau nimic. Nu te teme..." Şi altădată: "De noi doi trebuie să vorbesc. Nu trebuie să se întâmple ca tu şi cu mine să repetăm greşeala de a ne apropia unul de altul - asta ne-ar distruge". (18 noiembrie 1959). Vrea să compenseze absenţa ei prin străduinţa de a-l introduce în elita literaturii germane. Îl prezintă Grupului 47 (Böll, Grass, Walser, Lens, Andersch etc.) unde Paul e invitat să citească, la Niendorf. El recită poemul Todesfuge, publicat întâi la Bucureşt în traducerea lui Petre Solomon cu titlul Tangoul morţii (2 mai 1947). N-a fost o alegere potrivită. Celan a declamat pe un ton de litanie, cântând parcă cuvintele, un mod puţin natural de a difuza exaltarea. Sala n-a resimţit emoţia poetului. El a auzit că unii au asemănat vocea lui cu cea a lui Goebbels. Fusese în prealabil circumspect şi bănuitor, peste tot era tentat să ghicească o adversitate surdă, un reflex al anilor de prigoană. Distinge manevre dubioase, le denumeşte în derâdere dar si înfricoşat "hitlerei". Nu se simte atras de exponenţii conştiinţei germane ca Böll, se socoate mai apropiat de Heidegger, care e conştient de eroarea comisă în trecut, dar recepţionează foarte sensibil semnalele liricii, îl comentează pătrunzător şi îl cheamă să-l viziteze în cabana din Todtnauberg, în Pădurea Neagră.

Oamenii apropiaţi înregistrează agitaţia suspectă a poetului. Nu pricep însă cât de dramatic e procesul psihic de automutilare. Celan e bulversat de două incidente: o recenzie rece, răuvoitoare la un volum al lui de versuri, semnată de Günter Blöcker, pe care îl califică drept rasist si acuzaţia de plagiat cu care îl ameninţă văduva lui Ivan Goll. La apelul disperat al poetului, care-şi imploră prietenii să sară în ajutorul lui, curmând circul groazei, aceştia, prea puţin convinşi de urgenţa unei riposte, întârzie să intervină. La baza neconcordanţei stă neputinţa lor de a percepe resorturile maniei lui Celan, care a devenit psihoză acută.

Blestemul

După alţi zece ani, Ingeborg editează romanul Malina, unde străinul evocat are profilul lui Celan. Ea confirmă indirect că pe Paul l-a iubit cel mai mult şi mereu. Nu poate separa oscilaţiile ei (maladii, internări în clinică, alcool şi tablete ale dependenţei) de inconstanţa în amor. Pe Marx Frisch îl portretizează cu sarcasm, îl porecleşte âGans> (gâscan), se răzbună după ruperea legăturii. În schimb pe Celan îl scuteşte de orice umbră. Pomeneşte de un sfârşit în transportul pe fluviu. Se referă evident la înecul în Sena, dar şi la transportul deţinuţilor spre lagăr. La rândul ei, după trei ani va deceda, dar tot nu atinsă de o moarte naturală, ci în urma unui incendiu, iscat de o ţigară aprinsă. Era propria ei ţigară cu care adormise fără să-şi dea seama, într-o ameţeală pricinuită de băutură. Un blestem, apa şi focul i-au legat împreună pe cei doi trubaduri care s-au dorit şi n-au putut convieţui.