ştim, din memoriile unor junimişti,
că la Junimea se citeau uneori,
după terminarea şedinţelor, pentru
amuzamentul respectabililor ei membri („boieri“,
cum le spunea Ion Creangă), texte licenţioase.
Un asemenea text este amplul poem Antropomorfism
(69 de strofe de câte 4 versuri), scris de Eminescu
în 1875 când încă se afla la Iaşi, revizuit tot de
el în 1881, şi semnat cu supranumele pe care i-l
dăduse Mihail Zamfirescu într-o satiră cu cheie
la adresa Junimii (Muza de la Borta-Rece):
Minunescu.
Eminescu şi când se juca se juca serios,
cu o conştiinciozitate simpatic-inadecvată.
Semăna, în asemenea momente, cu germanul
generic dintr-o altă postumă a sa, Germanu-i
foarte tacticos (prelucrare după Hoffmann
von Fallersleben):
„Neamţul cercetează lucrul tacticos, pe
dos, pe faţă./ La surtuc de are pată el chemia o
învaţă./ Ani întregi mereu citeşte spre a şti
cum se cuvine,/ Cu ce chip din cit şi lână iese
petele mai bine.“
Antropomorfism este un joc de-a literatura,
un roman sentimental în versuri, scris în registru
parodic, cu personaje din lumea păsărilor de
curte. Poetul aduce în prim-plan o puicuţă albă,
cochetă şi plină de graţie, şi face un istoric al
vieţii ei amoroase, începând de la pierderea
virginităţii, continuând cu angajarea în pasiuni
frenetice şi sfârşind cu retragerea într-o atitudine
călugărească. În această întreprindere narativă,
poetu-i foarte tacticos, istorisind pe larg, în
versuri solemne, peripeţiile libertinei găinuşe.
El realizează un contrast de efect între stilul
elaborat-ceremonios, de cronică a unor fapte
eroice, şi frivolitatea subiectului:
„În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,/
Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;/ Nu-i
cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiet,/
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.// Ce
cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă?/ Şi ce stele
zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă –/ O găină
virtuoasă, o găină prea de treabă/ Cu evlavie ea
cată fire de-orz şi coji de jimblă.“
Este surprinzător să constatăm că Eminescu,
care ştia atâtea despre Univers, mai ştia ceva:
că labele unei găini lasă în nisip urme înstelate!
(Mulţi poeţi de azi nici nu ştiu cum arată o găină!).
Urmele, într-adevăr, au formă de stea şi, menţionate
de poet, dau o sugestie comică de frumuseţe
siderală a prozaicei găini, spre amuzamentul
cititorilor (sau ascultătorilor, dacă îi avem în
vedere pe junimiştii care au audiat poezia în 1875).
În continuare poetul descrie fals-compătimitor
drama adorabilei puicuţe de a nu avea admiratori
pe măsură. S-ar putea vorbi de un caz de bovarism
descoperit în societatea galinaceelor dintr-o curte
de provincie:
„Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţă?/
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?/
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie/
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.//
Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i
milă,/ În pământ ca să găsească chipul cel
dorit într-una/ Sau se primblă visătoare, noaptea
căutând în lună/ A lui umbră luminoasă –
melancolica copilă!“
G. Călinescu, în Opera lui Eminescu
(1934-1936), scrie superficial-expeditiv despre
Antropomorfism, rezumând în câte o propoziţie
scurtă fiecare episod din viaţa amoroasă a
Messalinei din poiată şi dând, în schimb,
citate copioase din poem, cu plăcerea evidentă
de a le transcrie (fiind un joc literar, Antropomorfism
seamănă, într-un fel, cu propriile sale poezii).
Singurul comentariu critic se găseşte la început
şi are savoarea lui, dar conţine o eroare de apreciere:
„O scriere în versuri, umoristică şi
crunt misogină, a fost făcută, după toate semnele,
pentru petrecerea prietenilor de la «Junimea».
Nu totdeauna încordată ca spirit, cu trivialităţi
ce au putut fi îngăduite în cercul restrâns unde
se va fi citit, compunerea este totuşi interesantă
ca document psihologic şi pentru elementele de
cultură ce cuprinde. Este istoria unei puici moţate,
care e pe rând uşuratică, cochetă, matronală,
spre a sfârşi în bigoterie.“
Scrierea lui Eminescu nu este nici pe
departe crunt misogină. Este, poate, mizantropică,
în sensul că funcţionează ca o comedie a dragostei,
ridiculizându-i pe toţi oamenii care o interpretează
şi reinterpretează de mii de ani, fie ei bărbaţi
sau femei. Este şi acesta un mod de a înţelege
dragostea, adoptat în treacăt, într-o improvizaţie,
tocmai de poetul care a ridicat dragostea la rangul
de valoare absolută. La urma urmelor, privind
de la mare distanţă agitaţia pe care o produce
atracţia sexuală în rândul oamenilor, provocând
dueluri, sinucideri şi războaie sau precipitând
în cântece, dansuri şi poeme, putem să şi zâmbim
ironic.
Cu gustul lui sigur, G. Călinescu înţelege
imediat că Antropomorfism este un poem de
unică folosinţă. Din păcate nu are răbdare să
observe că, aşa destinat efemerităţii, cum l-a
conceput de la început autorul, acest poem are
surprinzătoare subtilităţi, are farmec literar,
dând măsura a ceea ce îşi permitea să risipească
Eminescu. (Inspirat vers a scris Lucian Blaga.
„Risipei se dedă florarul...“)
De la această voioasă minimalizare
a poemului s-a ajuns, în vremea noastră, la
o supraevaluare a lui, nu din naivitate, ci
dintr-o dorinţă ascunsă de a minimaliza poeziile
eminesciene cu adevărat importante, de o
gravitate şi un vizionarism care depăşesc puterea
de receptare a omului de azi (numit de Horia-
Roman Patapievici „omul recent“). O profesoară
universitară de la Litere, Simona Popescu, este
aceea care a proclamat Antropomorfism drept
poemul de la care ar trebui să pornească
reconsiderarea operei poetice a lui Eminescu!
Adoptând o asemenea perspectivă – adaug eu
– l-am putea în sfârşit certifica pe Eminescu ca
poet, ridicându-l la rangul de postmodernist
avant la lettre!
În stilul său de clovn tacticos, la care recurge
ori de câte ori vrea să amuze asistenţa, Eminescu
urmează cu oarecare stricteţe linia romanului
sentimental; după prezentarea protagonistei,
aduce în prim-plan figura sfătuitoarei ei. Este
vorba, bineînţeles, de o găină bătrână, cu experienţă
în ale vieţii.
„O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,/
Ce de mult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,/
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunei/
Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor
goană.// Iar călugăriţa veche, ce de mult era
iertată,/ Ce de mult se disvăţase de plăcerile
d-iubire,/ Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga
fire –/ Contra demoralisărei propovăduie-nfocată.//
Ah! îi zise mititica, nu priveşti la rândunele,/
Cum din cuib scot puii capul se cutează pe ulucuri/
Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri/
Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre
ele.// Soarte-avem nefericită – îi răspunse-atunci
bătrâna:/ Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i
cucoş./ Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi,/
Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenină.“
Ca şi cum l-ar fi citit pe Schopenhauer,
matroana aduce în discuţie ca termen de comparaţie
hermafroditismul fericit al florilor:
„Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi
trupină/ E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc;/
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun’ şi se
iubesc,/ Chipul junelui din floare c-odoranta lui
virgină.“
