aproape toţi scriitorii eşuează când
încearcă să descrie plăcerea provocată
de actul sexual. Nu pentru că ar fi
paralizaţi de pudoare, ci pur şi simplu pentru că
trăirea rămâne inanalizabilă şi nedefinibilă
(conştiinţa nu poate reconstitui decât cu greu,
recurgând la artificii, un moment de non-conştiinţă).
Eminescu, astralul, etericul, absentul Eminescu,
se numără printre puţinii care au scris inspirat
şi convingător, cu o nesperată precizie, despre
atât de pământeanul act sexual. Este vorba de
două strofe din poemul Antropomorfism. Ele au
o factură satirică, incompatibilă cu sublimul, dar
poate tocmai de aceea i-au reuşit poetului. Eliberat
de obligaţia de „a găsi cuvântul ce exprimă
adevărul“, jucându-se şi amuzându-se, aducând
în prim-plan, în rol de fecioară, o găinuşă „călcată“
de un cocoş, el a izbutit să surprindă ceva din ce
simte – sau din ce e posibil să simtă – o fată în
timpul primei ei experienţe sexuale:
„Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de
azur,/ Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul
lor grele./ Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte
pe-a ei şele/ Inocenţa-i sângerează, i
se-ntu-necă-mprejur.// Ţine mult această
dulce, amoroasă nerozie./ Al ei suflet se topeşte
de-ntunericul molatec,/ Simte pare c-o
pătrunde un piron roş de jeratec,/ Ce-o omoară
ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie.“
Cu un fin umor, parodiind măreţia
obligatorie din marile poeme de dragoste ale
lumii, poetul evocă întâi splendoarea nopţii de
vară în care are loc deflorarea puicuţei. Imediat
după ce a îndeplinit acest protocol, el trece la
epica actului sexual, văzută din perspectiva
femelei aflate sub mascul. Modul expeditiv în
care autorul îşi face datoria de a sugera splendoarea
cerului, pentru a purcede fără întârziere la relatarea
a ceea ce – judecând cinic – este cu adevărat
important, reprezintă o sursă de comic. Cu cocoşul
deasupra, puicuţa aproape leşină.
Voluptatea paroxistică amestecată cu
durere generată de actul sexual propriu-zis
(nu de semnificaţia lui poetică) este descrisă
în cuvinte folosite repede, în treacăt, atât cât
să se rectifice unul pe altul şi să lase în minte o
impresie puternică, deşi imprecisă.
În acelaşi registru ludic-umoristic sunt
menţionate imobilitatea extatică a femelei de după
consumarea actului sexual şi retorica demagogică
a masculului pe tema dragostei lui veşnice:
„Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acum/
Şi în vocea ei muiată pipăieşte ne-nţeles./ El o
mângâie,-o-ncredinţă, că de cer a fost trimes/ Şi
menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă.“
De aici încolo, Eminescu ne face o mare
surpriză. Ne-am fi aşteptat ca naiva (deşi nu
foarte naiva) găinuşă să sufere cumplit constatând
că ingratul cocoş, seducător de profesie, o părăseşte
pentru alte păsări din curte. Din poem rezultă
însă că, dimpotrivă, puicuţa este cea care uită
repede de cocoş, lansându-se frenetic în aventuri
cu curtezani mai tineri. Îţi vine să crezi că l-a
folosit pe primul mascul din viaţa ei doar ca
instructor de sex pentru ca, odată iniţiată, să
se lanseze în practicarea pe scară largă, cu alţi
şi alţi parteneri, a ceea ce a învăţat.
„Dar curând al ei caracter şi simţirea ei
naivă/ Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai
tineri/ Împlu curtea strălucită a moţatei noastre
Vineri/ Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.“
Identificăm aici o izbucnire de misoginism
(inexplicabilă la un poet cunoscut ca imnograf
al femeii), la fel de violentă ca diatribele împotriva
„Venerei“ din multe alte poeme, antume sau
postume. Ar putea fi vorba de o influenţă a lui
Schopenhauer, filosof la modă în epocă datorită
talentului lui literar. Sau de o dorinţă de absolut
a lui Eminescu, inevitabil contrazisă de realitate.
Primul de pe o lungă listă de amanţi efemeri
este „al găinăriei-Adonis“, caracterizat de poet
ca „petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe“,
prezent în cronicile vieţii mondene, pe scurt, un
„Lovelace de la coteţe“. Remarcăm din nou limbajul
exotic folosit de poet ori de câte ori întoarce
butonul de la poezie la pamflet. „Petit-crevé“ are
aici sensul de elegant-fandosit, iar „pasiunile
titanomahe“ înseamnă capricii, ifose – în limbajul
de azi „fiţe“ – practicate cu emfază, ca şi cum
ar avea anvergura luptelor mitologice dintre
titani. Chiar dacă personajul pintenat din poemul
lui Eminescu nu a învăţat la Paris, el aminteşte
portretul generic al bonjuriştilor din binecunoscutele
versuri eminesciene „Ai noştri tineri la Paris
învaţă/ La gât cravata cum se leagă, nodul,/ Apoi
ne vin de fericiresc norodul/ Cu chipul lor isteţ
de oaie creaţă.“
Eminescu îi dă şi o poreclă cocoşuluiberbant:
Lovelace de la coteţe. Lovelace, cuvânt
folosit în presa din timpul lui Eminescu aproape
ca un substantiv comun (se putea spune un
Lovelace aşa cum se spune azi un don Juan), este
numele bărbatului libertin din romanul Clarisse
Harlowe de Samuel Richardson (publicat în 1748),
omorât într-un duel ca pedeapsă pentru că a
posedat-o pe Clarisse Harlowe în somn. Lovelace
din Antropomorfism, departe de a fi un personaj
malefic şi a stârni indignarea cititorului, provoacă
mai degrabă milă. Sedus de puicuţa nimfomană,
el este omorât în bătaie de cocoşul titular al curţii,
iar gospodina casei îi recuperează rămăşiţele
şi le... găteşte (prilej pentru poet de a desfăşura
o lungă dizertaţie-parodie despre ritualurile şi
semnificaţiile sacrificiilor închinate zeilor!).
Puicuţa – un nou rictus sarcastic al lui
Eminescu la adresa femeilor – se consolează
repede:
„Deci puicuţa văduvită singuric-acum
rămâne./ N’început îşi plânge soarta şi părea
nemângâiată;/ Dar curând cucoşi mai tineri
împlu partea neocupată/ A duioasei inimioare
de amor şi jale pline.“
Ca într-un film de azi în care apare pe
ecran precizarea two years later, în poem se face
la un moment dat un salt în timp. Puicuţa, fanată,
nu mai are succesul de altădată şi, ca urmare,
devine înţeleaptă şi acră ca sfătuitoarea ei de pe
vremuri.
„În curând cade pe gânduri, deveni curând
bigotă;/ Cum se-ntâmplă, din Phrinee deveni
călugăriţă./ Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i
protectriţă –/ Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă“.
[Phryne – curtezană greacă, 365-310 î.e.n.,
care i-a servit lui Praxiteles ca model pentru
statuia Afroditei.]
În plus, se împrieteneşte cu claponul
Chirilă, transformat în „părinţel“ şi, împreună
cu el, peripatetizează la nesfârşit prin curte. Aşa
se termină poemul, cu o scenă de o tristeţe comică,
menită să ne rămână în memorie. Fosta vedetă
a ogrăzii şi cuviosul clapon plimbându-se smeriţi
şi adânciţi în discuţii...
Este momentul în care Eminescu iese din
spaţiul poemului şi li se adresează bărbaţilor
tentaţi să facă greşeala de a idealiza o femeie:
„Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea
minţii scurte,/ Ce cătaţi gândiri de înger ‘n-ochii
mari, cari vă par/ Două nopţi însprâncenate –
vie-vă-n minte măcar,/ Cumcă demonul din ochi-i
e acelaşi de sub burtă.“
(Aceeaşi morală – într-o variantă mai
decentă – încheie Scrisoarea V: „Aşa dar, când,
plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,/ Pe când
luna, scut de aur, străluceşte prin alee/ Şi pătează
umbra verde cu fantasticele-i dungi:/ Nu uita că,
doamna are minte scurtă, haine lungi.“)
Apoi, poetul se adresează, curtenitor ca
un trubadur, întregii asistenţe, semnând plin de
voioşie întreaga istorisire chiar cu numele pe
care i l-a dat, ironic, un adversar al său:
„Deci dară, boieri de cinste, că-mi făcui
tot boierescu/ Mai cu rime, mai cu vorbe, când
de samă când de clacă;/ Am ajuns la deci – mă
scarpin – închid cartea mea posacă/ Şi cu
multă plecăciune vi se-nchină/ – Minunescu.“
Ajunşi aici, aproape că auzim hohotele de
râs, vociferările şi aplauzele junimiştilor.
