Antonio Gamoneda, născut în 1931 la Oviedo, în partea centrală a provinciei asturiene, ultimul poet laureat al prestigiosului premiu Cervantes, este probabil şi cel mai mare poet al Spaniei de astăzi. În deceniile de la mijlocul veacului trecut, el militează în grupări antifranchiste şi manifestă puternice simpatii de stânga. În numeroase poeme apar sugerate figurile unor militanţi antifranchişti şi o atmosferă de teroare, cu trădările, disperarea, complicităţile sau ezitările din acele vremuri, care îi provoacă un permanent şi teribil examen de conştiinţă. Interogaţiile din Description de la mentira /Descrierea minciunii sunt o mărturie despre o tipică epocă de teroare, în care curajul, demnitatea şi chiar integritatea fiinţei ajung să fie lichefiate sub presiunea permanentă a spaimei. Pentru cei care am străbătut o perioadă similară, în alte timpuri şi la cealaltă extremă geografică şi politică a continentului, nemilosul examen de conştiinţă pe care şi-l aplică poetul, extins, de fapt, la toţi compatrioţii săi, poate deveni o lectură călăuzitoare. (D.F.)

Prietenia mea se apleacă deasupra ta ca o mamă deasupra
copilului ei care tocmai visa cuţite.

N-am să-ţi pun alt bandaj decât cel care s-a uzat de jur
împrejurul corpului meu, n-am să răspândesc peste tine
un alt ulei decât cel ce se odihneşte în orbitele ochilor mei.

Sigur că tăcerea e o poveste oribilă, dar există un soi de
însănătoşire după disperare.

Adu-ţi aminte de calmul ce se instalează în locurile de negoţ
abandonate, aminteşte-ţi ce blândeţe se simte prin camerele
unde putrezeşte uitatea. Nimeni nu mai avea dreptate
şi nimeni nu mai spera, ce puteam noi să facem?

Prin alunişuri se aud acum plesnete de bici iar şfichiuirile
lor tremură peste mine.

Iat tu, fiul meu, dormi undeva departe în mijlocul urletelor,
tu care obişnuiai să-i înebuneşti şi pe meşterii şi pe femeile
care alunecau sub degetele tale.

Poţi veni să aranjezi alimentele şi minciunile dinaintea
chipului meu. De ce îţi schingiuieşti tu limba scobită
de asprimea unor pietre ponce, de ce te deschizi să
primeşti implacabilele seminţe sau parazite grăunţele?

Ai putea cânta în mâinile mele dar te renegi
mai presus de propria-ţi frumuseţe.

Mult mai bine ai face de te-ai apropia.

Incredulul locuieşte într-o lume de rugăciuni. Se vede
o strălucire dinaintea ochilor săi, acei ochi
răniţi de atâta indignare.

E mult mai uşor să purcezi dinspre o somptuoasă ţară,
dinspre o memorie împodobită cu oglinzi – fiecare oglindă cu
ameţeala ei, fiecare cu profunzimea ei încărcată de fructe – dar,
oricum ai lua-o, fereşte-te de acele mâini a căror străvezime
albă poate fi sărutată.

E mult mai simplu să te trezeşti dintr-un timp a cărui frumuseţe
n-a existat chiar dacă ea se va stinge asemeni unui crepuscul.

Apropie-te de cel care se încălzeşte arzând excrementele
justiţiei. Onoarea noastră vine din faptul că nu avem dreptate,

dar pacea mea, din ruşinea de a spera.

Fiece zi cu metalul ei, fiece delicvenţă cu mila ei; arcul
sinucigaşului e ghindat de mişcarea pământului. Imposibil
este să hotărăşti durata furtunii, dar eu nici nu
ţintesc mai departe decât ajung ochii mei să vadă.

Trebuie ca toate aceste cuvinte să pătrundă în inima ta
dar te rog:

nu pune limbrici în sufletul meu.

Bestemată este memoria mea, ea e galbenă ca un fluviu ce se
ascunde de mai mulţi ani.

Blestemată este memoria mea. Însă şi mai departe, precedând
memoria, se află o ţară fără întoarcere, poate şi fără existenţă:
dulce şi foarte înaltă iarbă, somn de după-amiază în densitate:
acea miere pe pleoapele mele.

Era transpiraţia mea şi trecea şi prin timp. Neostoite
insectele continuau să se fecundeze iar seninătatea
ne poseda pe noi. Însă acel timp nu a existat: el s-a
desfăşurat din imobilitate ca muzica înainte să se dividă.

Memoria mea e blestemată şi galbenă ca un rest indestructibil
de fiere.

Eu bandajam cu membrane ţipetele inutilităţii. Era aceasta
dreptatea mea, dar ce a mai rămas din sufletul meu?

Să nu mă căutaţi în dreptate. Nu veţi găsi corpul meu prin biserici
şi nici prin insuportabile profeţii cum se aşează tăunul pe limba acelor animale foarte bolnave.
Prietenia mea vine deasupra ta dar tu nu te afli sub prietenia mea.
Nu sunt eu cel deposedat: frumuseţea ta e tenace, dar oboseala mea e mult mai profundă ca frumuseţea ta.

Prin staulele unde mă înconjoară întunecimea eu
primesc în vizită moartea şi ne punem pe povestit
până când ea începe să-mi lingă tacticos buzele.

Nu este al tău merit ci doar al meu; nu este aciditatea ta care
pe urmăritori îi opreşte, nu sunt nici ţipetele tale-n exces

ci doar inima mea şi ruşinea ei, inima mea

şi surâsul torturaţilor. .................................................................................................................................... *

Zile de arat ce se întind dincolo de ape,
limbi de pământ arabile iar secara pe dedesubtul iernii:
iată cum arată lumea dinaintea ochilor mei.

Turmele pântecoase trec prin zăpadă iar uleiul îşi trimite chemările dinspre staule.

În acastă oră târzie, în timp ce-şi face efectul nuca vomitatorie ca smocul de bumbac îndesat în lăuntrul rănii,

şuieră frânghiile depuse în inima mea, şuieră
numerele.

Îmi arde ţeasta încinsă de prevestiri, doar că zeii vorbesc despre incredulitate:

şi sunt mai secreţi decât nişte unghii ascunse-n omăt.

Ah voi lente zile, aripi deasupra umbrarelor, fiinţe ce mă numiţi cu o insistenţă plină de ape,

stă memoria voastră în mine crucificată ca momeala de carne pentru pasărea-călău:

se întunecă brusc şi rămâne un miros de vâsc putrezit.

Pete de rugină, seu aruncat pe cărbuni, pânzeturi acoperind porţelanuri împurpurate…

Toate semnele apasă pe inima mea în vreme ce fiicele
mele vorbesc în oglinzi,

dar vârsta este ca vasul remuşcărilor.

Iată lichidul pe care urmează să-l bea buzele mele.

Fiecare distanţă are tăcerea ei şi are

pietre tombale vizitate de animale purtătoare de calciu până mult după moarte.

Şi îţi aduci aminte de greutatea lor mai mult decât de mânia din spiritul tău.

Oare mai ţipă-n răcoarea serii acele neobosite păsări?

Nu, nu sunt ele şi nu sunt nici acele mame obişnuite cu
furia, agile dinaintea unor ziduri însângerate; şi nu e nici
acea umezeală stoarsă ochilor ce deveniseră foarte mari
holbându-se deasupra cadavrelor prea iubite după cum
nu sunt nici alcovurile iluminate până în zorii zilei.

Ni e niciunul din acele voaluri pe care le puneai peste inimă.

Înconjurate de muguri negri, ca frasinul în zilele jelaniei sale,
vezi acele mormane de pietre al căror contur e subliniat de ferestrele închisorii, vezi marginile stingerii,

iar puritatea erorii se desenează cu o lentoare de aripi ce sunt mai transparente decât propriul lor elan, cu o încetineală mai lividă decât acele substanţe transmise din generaţie în generaţie: gust de cupru depunându-se sub limbile nou-născuţilor, gust de foc sub limbile celor mai trişti bărbaţi.

Toate distanţele au tihna lor. Nu există erecţie în reziduurile mâniei

iar femeile nu strălucesc sub arborii destinaţi odihnei.

Ce indicii rămân de la particulele incendiilor. Acele buze indecise…

Iar apoi, în pepiniere, cine sapă mai adânc în pepiniere decât în propria-i inimă?

Fructele ascunse nu s-au copt şi nici nu au respins mâinile înţepenite de inocenţă.

Acuzaţia, servită de cele mai pure voci, deschide izvoarele şi e deja târziu.

Această ţară nu a fost pârjolită de nici un vânt, nu a fost străbătută de nicio turmă. Acum

perfecţiunea morţii se află în spiritul meu.

(volum în curs de apariţie la Editura Eikon)
În româneşte de Dinu Flămând