Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
António Lobo Antunes - Ei, în grădină de Andrei Ionescu


Iată o pagină emoţionantă a romancierului portughez António Lobo Antunes, evocarea bunicilor pornind de la o fotografie ştearsă de vreme. Arta de a reconstitui pe un ton în acelaşi timp dubitativ şi precis o ambianţă de neuitat şi de a-l atrage pe nesimţite pe cititor, în ciuda aparentei detaşări reflexive ori tocmai datorită acestei eficiente strategii narative, în spaţiul vertiginos al amintirilor din copilărie (pe care am avut ocazia nu de mult să o cunoaştem prin intermediul frumoasei versiuni a romanului ,,Întoarcerea caravelelor” semnată de Micaela Ghiţescu) posedă aceeaşi irezistibilă forţă de convingere, indiferent de dimensiunea scrierilor, fie ele miniaturi poetice, cum este evocarea de faţă, fie opere de amplu suflu epic, cum este romanul amintit, pe care le-o conferă stilul inconfundabil al unui mare scriitor.

Portretul de familie din fotografie se transformă treptat într-o poveste, pentru că este nucleul ei iradiant, este partea cea mai luminoasă a unui trecut mereu latent, deşi estompat de vreme şi aproape pierdut în uitare, este aura de mister a existenţei.

Din această fotografie n-a rămas mare lucru, aproape tot fundalul s-a risipit, persoanele au început să dispară. Fundalul: un colţ de grădină cu un zid de piatră, câteva pete întunecate ce mi se par a fi arbuşti sau arbori, parcă şi nişte flori, ceva mai aproape, în stânga, cândva probabil în alb şi negru, acum, în cafeniu şi cenuşiu. Persoanele: bunica mea la cinci sau şase ani, ţinută în braţe de tatăl ei, mama ei în picioare, aplecată asupra lor. Bunica mea pare blondă, are ochii umezi, o rochiţă albă, stă în braţele tatălui ei, care la rândul lui se sprijină, cu guler tare şi mustaţă, de zidul de piatră. Se vede că începe să chelească, se văd câteva riduri. Mama bunicii poartă părul strâns într-un fel de coc, schiţează un zâmbet forţat undeva între ceea ce ar trebui să fie bărbia şi ceea ce ar trebui să fie nasul. Se văd pupilele, care seamănă cu cercurile de plastic cu care ne privesc păpuşile. Nici unul dintre ei nu se uită la aparat. Poate doar bunica, diafană în fotografie, având ceva fantomatic sau părând mai degrabă o siluetă dintr-un vis. Îi lipseşte siguranţa amabilă pe care o au de obicei copiii binecrescuţi şi personajele lui Henry James, şi îi mai lipseşte jumătate din mâna dreaptă şi o parte din braţ. Gulerul rochiei albe trebuie să fi fost de dantelă. Pe umăr se văd degetele tatălui ei. Când am cunoscut-o, era singura supravieţuitoare a portretului şi nu-i lipsea nici o mână. Părinţii ei mă priveau din două tablouri cu rame negre, gravi, intransigenţi, străbunicul avea o expresie de uimire. Eu mă jucam cu decoraţiile lui, păstrate într-un dulap. După cină, făceam o partidă de biliard cu fiica lui.

existau saloane de biliard pe vremea aceea

pe când bunicul, cu uniformă de cadet al Şcolii de Război, făcea de strajă, plin de speranţe, pe sub ferestre. Bunica zicea că dădea perdelele la o parte cu tacul pentru ca el s-o poată vedea. Nu l-am văzut pe bunicul în uniformă: purta de obicei o vestă lungă de lână şi citea ziarul pe balcon. Întotdeauna mi-l aduc aminte citind ziarul pe balconul din cartierul Beira Alta ori suind pe munte, pe o vreme de furtună cu tunete. A murit când eu aveam doisprezece ani. Un om tăcut, nu-mi aduc aminte de glasul lui

urcând pe munte pe o vreme de furtună cu tunete şi citind ziarul. Oare ce-am moştenit de la el, din sângele lui? Nici nu mă băga în seamă, şi nici eu nu-l băgam în seamă pe el, aşa că eram chit. Când am aflat că murise, m-am speriat foarte tare: era prima persoană cunoscută care murea. Nici azi nu ştiu ce înseamnă să mori. Dacă mă gândesc mai bine, poate că ne băgam în seamă,

nu foarte mult, nu prea

unul pe altul. Cel puţin aşa-mi place să cred. După atâţia ani, bunica tot îndrăgostită de el a rămas. Iar eu continui să fiu îndrăgostit de bunica: duminica luam masa la ea, îmi amintesc cum mă lua de mână şi parcă văd şi acum mâna ei pe faţa de masă. Şi inelele cu nestemate. Bunicuţa. Ce prostie să-i spun bunicuţa, nu avea nimic de bunicuţă. Când se plictisea, umbla prin salon dintr-un capăt într-altul, înaltă, dreaptă, serioasă. Îmi spunea

– Copilul meu

îmi dădea bani pe care-i scotea dintr-un sipet care, nu ştiu de ce, era lângă măsuţa pentru rugăciune. Monedele erau ţinute în fişicuri de hârtie. Nu de mult am dat peste fotografia în care aproape tot fundalul s-a şters. Nici o dată pe verso, nici un cuvânt cu cerneala aceea violetă cu care scriu defuncţii, cu trăsături îngrijite şi groase. Nimic altceva decât o fetiţă de cinci sau şase ani ţinută în braţe de tatăl ei, pe când mama ei stă aplecată asupra lor, cu mâini lungi, rochie largă, cu o pieptănătură pe care timpul a estompat-o. Într-un colţ de sus, un dulăpior de cămară, o tindă. O cămară. Nu, o tindă. Ori nici cămară, nici tindă, o pată de iod. Tatăl bunicii şi-a pierdut pantofii, gleznele, partea de jos a pantalonilor. Trei fantome din alte vremuri, alcătuite din uitare şi tăcere. Mai ales din tăcere, pierzându-se încetul cu încetul în indiferenţă, într-un nor nedesluşit, depărtându-se dincolo de amintire, unde nu le mai pot ajunge. Zidul de piatră pesemne că s-a risipit şi el, casa din care făcea parte zidul s-a năruit, ba chiar şi strada a dispărut. Dar fetiţa rămâne blondă, cu ochii umezi şi rochiţa albă. Nici unul dintre ei nu zâmbeşte, nu se aud bile de biliard la catul de sus, nu mai sunt cadeţi sub fereastră, nici tacul nu mai dă perdeaua la o parte. Îmi vine greu să mi-l închipui pe bunicul spunându-i vorbe dulci, lăsând deoparte ziarul şi ieşind din furtuna cu tunete pentru a-i face curte. Zâmbetul forţat al femeii se estompează. Peste câteva luni, probabil, nu se va mai distinge nici măcar conturul. Şi într-o zi nici eu n-o să mai fiu: când n-o să mai existe nimeni care să se intereseze de ea, fotografia va muri. Gulerul rochiţei albe, care probabil era de dantelă, degetele care se sprijină pe umărul ei. Un bărbat a adus aparatul de fotografiat pe un trepied până în acel colţ al grădinii, şi-a acoperit capul cu o pânză neagră, a apăsat pe buton. Este singurul lucru care nu apare în portret, singurul lucru despre care nu ştiu cum a fost. I-a încadrat pe clienţi, le-a cerut

– Staţi aşa, nu mişcaţi

probabil că i-a aşezat de câteva ori în cadru, a verificat luminozitatea, a potrivit în partea cealaltă a aparatului un clişeu răsturnat, şi-a făcut apariţia de după pânza neagră

– Nu mişcaţi

şi nici măcar nu şi-a semnat opera. Şi-a strâns apoi trepiedul, a pus lentilele în cutie, a plecat. Se zăreşte un crâmpei de cer, inutil, depărtat, dincolo de arbuşti ori arbori, ori flori. Poate că e cerul. Ori poate marea. Ori la fel de bine ar putea fi lacrimile fotografului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara