Întemeindu-se pe o istorie reală, acest roman este o investigaţie complexă a gravelor tulburări psihice de care suferă Anne, o femeie ai cărei părinţi au supravieţuit tragicei experienţe a lagărului nazist de exterminare. Stabilită în Statele Unite, Anne îl cunoaşte aici pe doctorul psihiatru Palmer, care îi acordă sprijin terapeutic în urma căruia protagonista ajunge să ia o hotărâre surprinzătoare.
Mai presus decât suferinţa izvorâtă dintr-o dramă individuală, acest roman pătrunde cu acuitate în străfundurile condiţiei umane, analizând aspecte fundamentale ale vieţii contemporane, cum sunt singurătatea, marginalizarea, neadaptarea, lupta între nebunie şi dorinţa de a trăi.
În cursul tratamentului, Anne va deveni o oglindă unde cititorul poate recunoaşte cu uşurinţă cel puţin o trăsătură care îi este proprie. O istorie care împleteşte suferinţa existenţială cu curajul unei fiinţe care, cu ajutorul terapeutului, reuşeşte să-şi reia drumul întrerupt.
Romanul, scris în spaniolă (în curs de publicare în Spania) a apărut în engleză cu titlul Surviving Anne: A Novel, Karnac Books, 2015.

În realitate m-aş fi putut pensiona, dar n-aveam încă de gând s-o fac. Am reuşit să aranjez la spital să mă mai lase încă un an. Aici mă cunosc toţi, fiindcă de aproape patruzeci de ani lucrez la Serviciul de Psihopatologie. Când am obţinut postul eram un tânăr entuziasmat de curentele inovatoare ce soseau din Europa, aduse de cei care erau hotărâţi să propage împăcarea cu nebunia. Avusesem ocazia să stau un semestru la Paris, unde mintea mea a suferit un adevărat cutremur şi, la întoarcere, mi-am dat seama că în mine se schimbase ceva definitiv. Am înţeles că locul meu era printre oamenii care, într-un fel sau în altul, nu se supuneau vieţii normale, şi că aveam de învăţat totul de la ei. În cursul acestor ani nu am făcut altceva decât să-mi întăresc convingerea că alegerea mea a fost potrivită, până într-atât încât nu m-au interesat niciodată persoanele normale, care se adaptează regulilor şi nu calcă unde nu se cuvine, persoanele care fac ceea ce se aşteaptă de la ele. Oamenii aceştia nu m-au învăţat nimic. În schimb, dacă am reuşit să învăţ ceva practicând această rară meserie de vânător de cuvinte, am învăţat de la ceilalţi, cei care fac totul invers, cei care nu pot iubi şi totuşi iubesc, care nu ştiu să trăiască şi totuşi trăiesc, care nu se acomodează şi se lovesc de realitate, care se trezesc şi se duc la culcare întrebându-se ce motiv vor fi nevoiţi să-şi inventeze a doua zi pentru a trăi mai departe în lumea asta.
Sunt un vânător de cuvinte. E o muncă precum oricare alta, dar impune o anumită atenţie. Oamenii îşi deschid sufletul, în faţa mea slobozesc sute, mii de cuvinte pe care le ţin captive, şi eu trebuie să le urmăresc zborul, să recunosc la răstimpuri vreunul de mare importanţă. Atunci îl prind din aer şi i-l înapoiez stăpânului său, îl conving că ar face bine să dea atenţie acestui cuvânt pe care nici nu ştie măcar că îl poartă în sinea lui, să-i arunce o privire pentru că e unul dintre acele cuvinte care, de multă vreme, se hrănesc cu sângele lui, ca un mic vampir. Rezultatul e de obicei surprinzător, pentru că de cele mai multe ori oamenii îmi dau dreptate, slobozind din nou alt stol de cuvinte, şi eu trebuie să vânez mai departe altele, până când toate aceste cuvinte care se hrănesc cu sânge dau drumul prăzii şi pier pentru totdeauna. De bună seamă, nu reuşesc niciodată să le prind pe toate. Dar le arăt trucul celor care vin să mă vadă şi, după un timp, reuşesc să-i fac să-şi poată smulge ei înşişi aceste cuvinte care îi devorează. Unii dintre colegi preferă să folosească altă metodă. Ei se consideră savanţi şi, prin urmare, se simt autorizaţi să dea lecţii. Recomandă ce trebuie făcut, ce trebuie ales, ce se cuvine, ce e bun pentru sănătate şi dăunător pentru spirit, care gânduri trebuiesc întărite şi care alungate prin formule, fraze pozitive şi alte poveşti de felul ăsta. Din păcate, eu sunt lipsit de orice ştiinţă despre viaţă. La vârsta mea, tot nu înţeleg de ce viaţa e atât de îndrăcit de complexă, şi din ce motiv suntem condamnaţi la o nefericire fără leac. De asta îmi invidiez colegii, pentru că în fond nu au parte de munca ingrată ce îmi revine mie, aceea de a-i împăca pe toţi cei pe care îi ascult cu ideea că n-am nicio soluţie pentru nimeni, şi că nu pot decât să le ofer serviciile mele de adunător de resturi, care e alt mod de a explica cu ce mă ocup. De aceea colegii mei arată grozav, sunt foarte bine îmbrăcaţi şi menţin distanţa cu pacienţii. Deschid manualul la pagina adecvată şi citesc capitolul corespunzător. Eu, în schimb, îmi petrec ziua răscolind prin gunoi. Gunoiul este plin de comori. Sigur că miroase urât şi trebuie să trudeşti nu glumă ca să le pescuieşti, dar eu mă gândesc că merită osteneala, pentru că am crezut întotdeauna că omul trebuie să înveţe să trăiască mai bine cu propria-i murdărie. Bineînţeles, nu am mulţi adepţi în domeniul profesional, fiindcă nu sunt rentabil şi nici nu reprezint valorile societăţii moderne. Nu promovez autostima, nici competitivitatea, nici asertivitatea, nici optimismul şi nici spiritul de autodepăşire. Nu cred în cifre, nici în bilanţuri, nici în chestionare, nici în statistici, nici în prevenirea riscurilor şi nici în reeducare. Sunt împotriva a tot ce se promovează ca abilităţi pentru a reuşi să-ţi faci o viaţă adaptată la mediu. Nu ştiu ce ar trebui să facă cineva, şi de aceea mă abţin să exercit impostura de expert. Desigur, nu e o poziţie comodă în actualitate, când se pretinde că trebuie să credem că s-a găsit un model definitiv şi ideal de existenţă, pe care toţi trebuie să-l imite dacă vor să fie fericiţi. Însă, cu toate astea, stau mai departe în picioare, nu au reuşit încă să mă doboare.
Cum ar spune Anne, sunt şi eu un supravieţuitor.
„Telefonul nu sună niciodată. Nu-mi telefonează nimeni, în afară de tata. El mă sună într-adevăr tot la două sau trei zile, mă întreabă ce mai fac, dacă am nevoie de ceva, uneori mi-a oferit chiar şi bani, dar n-am acceptat niciodată. Mă întreabă de fetiţe şi trebuie să-l mint, îi spun că au plecat, că sunt la o prietenă, sau ceva de genul ăsta. El ştie prea bine că mint, că ele sunt la tatăl lor şi că nu vor să vorbească cu mine, dar se face că nu ştie. E un fel de pact între el şi mine, o înţelegere care a survenit fără să fie nevoie s-o stabilim. Nu pricep de ce fetele nu le telefonează nici părinţilor mei. Nu există niciun motiv pentru aşa ceva, deşi e clar că bărbatul meu s-a apucat să înrăutăţească lucrurile şi în privinţa asta. Mă doare îngrozitor că trebuie să-mi mint tatăl, chiar dacă nici măcar nu e o minciună, e un teatru pe care îl jucăm amândoi, o prelungire a piesei pe care am fost nevoiţi s-o interpretăm întotdeauna. Acasă ne prefăceam cu toţii că nu se întâmplă nimic. Mama era foarte bolnavă, nu putea să-şi asume aproape niciuna din treburile de zi cu zi ale casei şi abia dacă se ocupa de noi. Tata făcea un efort supraomenesc pentru a compensa situaţia asta cât se putea, şi a disimula faptul că aveam o problemă gravă. Îl iubeam atât de mult încât sora mea şi cu mine eram dispuse să-i facem jocul şi să simulăm că nu se întâmplă nimic. Ştiam că şi mama ne iubea, ne iubea din tot sufletul, dar nu era în stare să se implice în viaţă. Nemţii îi smulseseră sufletul, o torturaseră până i-l distruseseră. A văzut totul şi mai mult decât o fiinţă omenească e capabilă să suporte.”
Şi tatăl dumitale a suferit la fel.
„Într-adevăr, dar dintr-un anume motiv a putut supravieţui. Dumneavoastră cunoaşteţi desigur explicaţia acestui mister. Două persoane sunt aruncate în focul infernului: una supravieţuieşte, cealaltă nu. E o chestiune de rezistenţă, de tărie spirituală? Una e mai slabă decât cealaltă? N-aş şti s-o spun. Nu ştiu nici ce a trăit exact fiecare dintre ei doi. Mai târziu, cu trecerea anilor, am aflat că de obicei supravieţuitorii nu povestesc deloc prin ce au trecut. Am crescut cu foarte puţine informaţii despre familie, despre ceea ce i s-a întâmplat. Ştiam numai că mama şi tata au fost singurii care au scăpat cu viaţă. Nu era nicio fotografie la vedere, şi-mi amintesc că odată am dat de una, ascunsă bine pe fundul unui sertar, în care era mama în copilărie, împreună cu părinţii şi fraţii ei. N-am îndrăznit să întreb nimic, şi tata mi-a cerut s-o pun înapoi la loc, spunându-mi că şi el îşi pierduse părinţii şi toţi fraţii. Ce n-am aflat niciodată a fost cum au reuşit amândoi să scape. Am aflat doar că, timp de aproape un an, au rătăcit prin păduri, îngroziţi la gândul că puteau fi descoperiţi, veşnic în pragul extenuării şi al morţii, suferind de foame, de febră, de boli. N-am ştiut prea bine nici cum au reuşit să emigreze în Israel. Acolo s-au căsătorit şi ne-am născut noi două.”
Părinţii nu v-au povestit cum au fugit? Şi dumneata şi sora nu i-aţi întrebat niciodată ce s-a întâmplat?
„Pare ciudat, dar e aşa. Am crescut învăluite într-o tăcere care ne pătrundea toată fiinţa. Nimeni nu ne-a spus vreodată că nu trebuie să punem întrebări, n-a fost nevoie de cuvinte pentru această interzicere. Până şi asta a făcut parte din tăcere, din tot ceea ce, în mod tacit, ne-a fost impus ca fiind ceva firesc. În fiecare zi cortina se ridica şi ne jucam rolul, interpretam libretul care ne revenise. Singura care nu simula nimic era mama. Ea nu era obligată să joace, pentru că ştiam cu toţii că nu poate da viaţă niciunui personaj. Ea avea voie să fie ceea ce era, şi nimeni nu punea în discuţie asta, fiindcă o iubeam. Tata a iubit-o toată viaţa, şi nouă ne era atât de milă de ea încât îi iertam orice. N-am fost obligate să-i respectăm neputinţa de a se ocupa de noi două. În niciun fel. A fost ceva ce ne-am asumat imediat, aşa cum îţi asumi că te-ai născut într- un cămin sărman, sau cu o mamă oarbă, ori paralitică. Era firesc, făcea parte din viaţă, şi o acceptam fără niciun reproş. Nu asta era problema. Problema era că tata, aşa cum face acum cu mine în privinţa fetelor, făcea un efort imens ca să încerce să disimuleze ce se petrecea. Se presupune că se preta la acest simulacru pentru noi, fiindcă credea că asta ne-ar ajuta să trăim, şi noi îi ţineam isonul deoarece credeam că el are nevoie de ajutorul nostru ca să dea viaţă acestei reprezentaţii. În fond, toţi o făceam pentru ea. Ea era fiinţa rănită, istovită de durere, şi aveam grijă de ea şi o protejam aşa cum faci cu un copil neajutorat, un prunc smuls din braţele mamei. Acum îmi dau seama că farsa aceasta cu bună intenţie ne-a făcut cel mai mare rău.”
Şi cine avea grijă de voi două?
„Sora mea e cu şase ani mai mare şi, îndată ce a avut vârsta cuvenită, a început să plece de acasă cât mai mult cu putinţă. Şi asta făcea parte din înţelegere. Cineva trebuia să rămână acasă pentru a nu-l lăsa singur pe tata, şi asta mi-a revenit mie.”
Era remarcabil cum, la răstimpuri, Anne reuşea să vorbească despre ea însăşi cu seninătatea şi luciditatea cuiva care se referă la cineva îndepărtat sau necunoscut. Era mai departe emotivă, dar exprima un sentiment de profundă resemnare, de parcă ar fi pe deplin împăcată cu istoria ei de familie. Vocea îi devenea blândă, frazele îşi pierdeau debitul vertiginos, şi dispariţia pentru moment a furiei îi făcea privirea mai transparentă. Pe neaşteptate, aveam în faţă altă femeie, o femeie care nu semăna deloc cu aceea care venise la mine prima oară. Însă amândouă coexistau mai departe, numai că se prezentau pe rând, ca şi cum nu s-ar cunoaşte deloc între ele.
„Atunci s-a întâmplat ceva neprevăzut, deşi acum mă întreb dacă realmente a fost aşa, sau dacă n-ar trebui să recunosc că a fost un mod de a mă îndepărta, de a fugi de toate. La douăzeci şi doi de ani mi s-a oferit o bursă pentru a veni să studiez aici, în Statele Unite, şi am acceptat. Cum se întâmplă de obicei, am cunoscut un bărbat şi până la urmă m-am măritat cu el, trăind în ţara lui şi având două fiice. Le spun mai departe fiice pentru că o mamă iartă totul, chiar dacă adevărul e că ar trebui să le reneg. Cum e posibil să fie atât de rele? Cum de sunt în stare să se poarte astfel cu mine, mama lor? Pentru că eu sunt mama lor, şi o să fiu mereu chiar dacă ele mă ignoră! Săptămâna asta le-am sunat de mai multe ori în fiecare zi, dar nu vor să vină la telefon. Uneori răspunde tatăl lor şi-mi spune că nu vor să vorbească cu mine. Minciună! În realitate el le ţine sechestrate, şi le-a asasinat din viaţa mea.”
Le-a asasinat din viaţa dumitale? E o expresie foarte ciudată. N-am auzit niciodată ceva asemănător. Cred că exprimi întocmai ceea ce simţi.
Acum cealaltă punea stăpânire pe cuvinte şi schimba tonul.
„E un asasin. Sigur că e un asasin! A terminat cu ele, mi le-a omorât. Dar vreau să mă răzbun, vă jur c-am s-o fac! Nu mi-e teamă să merg la închisoare, îmi voi ispăşi o pedeapsă nesfârşită dacă e nevoie, dar am să-l distrug.”
Îşi întărea ameninţarea lovind cu pumnul în masă, şi tot trupul ei voluminos părea că se măreşte şi mai mult, ca şi cum s-ar umfla şi ar fi pe punctul să se sfărâme în mii de bucăţi.
Îţi amintesc că mi-ai cerut ajutorul ca să nu faci ceva ce să pună în primejdie munca dumitale.
A rămas în picioare, privindu-mă fix în tăcere, răsuflând agitat. Era o fiară rănită, în agonie, un animal cu o săgeată înfiptă în inimă care nu mai poate lupta şi stă liniştit, gâfâind, conştient că trebuie să se resemneze şi să accepte înfrângerea.
„Da, da. Ştiu, aveţi dreptate. Mă las pradă nervilor. Trebuie să mă calmez. Trebuie să reflectez mai mult la toate astea. Vă rog să mă iertaţi. Eu nu eram aşa înainte.”
Înainte de ce?
„Nu ştiu, înainte era altfel. N-aveam accesele astea de furie. Sau poate că le aveam, nu-mi mai amintesc prea bine. Sunt descumpănită. Richard spune că am fost întotdeauna aşa, dar nu ştiu dacă să-l cred. Poate că e adevărat. Pot să plec?”
Sigur, poţi pleca. Ne vedem poimâine, la aceeaşi oră. Bine?
„Bine. Vă supăraţi dacă din când în când vă scriu? Câteodată nu pot dormi noaptea şi trebuie să scriu. Vă deranjează?”
Deloc. Poţi să-mi scrii cât pofteşti. Iată e-mailul meu.
„Mulţumesc”, spuse extrem de umil.
Când îmi mulţumea pentru că o ascult, o făcea cu un sentiment de gratitudine totală, profundă, ca şi cum i-aş fi dat ceva de valoare inestimabilă. Pentru prima oară în viaţa ei avea posibilitatea să se lase în voia nebuniei sale în faţa cuiva care nu o numeşte nebună. Pentru prima oară în viaţa ei putea să lase ca ura şi vina să se lupte la câmp deschis, cum nu făcuseră înainte niciodată. Ea înţelegea asta, şi faptul că ştia o reconforta destul de mult.

Prezentare şi traducere de Tudora Şandru Mehedinţi