Anna Luyten (n. 1963), jurnalistă şi scriitoare belgiană, a urmat cursurile facultăţior de Filosofie, Litere şi Teatru din Antwerpen şi Gent. Şi-a început cariera literară la ziarul flamand „De Morgen” în 1988; tot de atunci datează şi colaborarea cu ziarul „De Standaard” şi revista „Knack Weekend”, unde publică interviuri şi reportaje extinse, ca şi cea cu ziarele neerlandeze „NRC Handelsblad” şi „Trouw”. La invitaţia Festivalului Flandrei, unul dintre reportajele sale a fost prelucrat sub formă de libretto pentru o operă. A realizat o perioadă interviuri pentru posturile tv Canvas şi KVS şi face parte din nucleul stabil al emisiunii literare Uitgelezen („O lectură excelentă”). În prezent este profesor invitat de filosofia artei la The School of Arts din Gent şi lucrează, printre altele, la un roman non-ficţional care va apărea în 2012 la Editura De Bezige Bij din Ţările de Jos.
Anna Luyten şi Ester Naomi Pequin au petrecut o săptămînă la Bucureşti la finele lunii noiembrie, în cadrul proiectului citybooks, desfăşurat de Casa Literară De Buren, din Bruxelles, şi Asociaţia Heritage, din Bucureşti. În cadrul unei seri de lectură organizate aici, Anna a citit fragmente din reportajele sale, iar Ester cîteva poeme. Săptămîna petrecută la Bucureşti va face obiectul cîte unei proze care se va publica ulterior pe site-ul De Buren. (A.C.)

Cum ai început să lucrezi în presă?
Îmi doream de mult să fac jurnalism, pentru că, după toţi anii pe care-i petrecusem în bibliotecă, aveam ca model autori precum Zola, Ibsen sau, din literatura neerlandeză, Heijermans şi voiam să mă ocup cumva de realitatea înconjurătoare. De fapt, voiam să mă folosesc de arta narativă ca să descriu realitatea. Nu-mi propusesem să rămîn atît de mult timp în sfera jurnalistică, mai ales că la-nceput mă ocupam cu recenzii de carte sau de teatru, ceea ce mi s-a părut mereu un fel de jurnalism de mîna a doua. În plus, îmi doream să fiu mai aproape de viaţa reală, de stradă. Nu puteam să fac jurnalism dintr-un birou, nici azi nu pot. Am început aşadar să scriu reportaje ample pe teme sociale – asta era prin 88- 89. Mergeam pe-atunci, cu un jurnalist cunoscut preocupat de new journalism, la graniţele Europei de Est, în preajma căderii acestor graniţe; stăteam acolo cîte o săptămînă, ca să spunem mai departe poveştile oamenilor. Aşadar, la început de tot, cînd aveam vreo 20 de ani, m-am ocupat de subiecte sociale, o preocupare moştenită de la maeştrii mei naturalişti: greve, cerşetori, romi. După aceste reportaje au urmat interviuri şi portrete privind, de pildă, modul în care oamenii experimentează moartea sau bătrîneţea. Apoi a urmat o perioadă în care m-am ocupat de interviurimonolog cu persoane publice.

Care era ideea din spatele reportajelor tale ample pe teme sociale?
Ca cititorii să poată cunoaşte lumea aceea. Acesta e un privilegiu enorm al scriitorilor, dar în special al jurnaliştilor. Eu una ţin să mă bag peste tot. Ca jurnalist ai o intrare lejeră oriunde. N-am nicio panică: stau, mă uit, aştept să se întîmple ceva, simt – cam ca un cîine vagabond. Pe vremuri călătoream foarte mult: am fost în Bosnia, unde am stat o săptămînă într-o casă pentru femei abuzate; în Rwanda, după genocid, în Africa de Sud, într-un cartier al populaţiei de culoare în care locuiau foarte mulţi tineri de culoare traumatizaţi, care dăduseră foc la cartier, tocmai ieşiseră din închisoare şi, ca reacţie, îşi violaseră propriile mame şi surori. Era acolo o femeie care încerca să-i strîngă pe aceşti tineri şi am stat o săptămînă cu ea acolo. Pare periculos, dar mă simţeam protejată. Nu o caut cu lumînarea: dacă oamenii spun „mă bucur că ai venit”, totul e bine. Cred că acesta e opusul jurnalismului de senzaţie. Ce mă ajută în munca mea e că am fost crescută cu obişnuinţa de a respecta pe toată lumea, de-a evita bîrfa, de-a mă îngriji de mediul în care trăiesc. De-a mă simţi acasă oriunde, indiferent dacă cei la care mergeam erau săraci sau bogaţi. Am fost învăţată să nu mă simt nici mai prejos, dar nici mai presus de alţii. Aşa au crescut şi bunicii şi părinţii mei.

Cum reuşeşti să-ţi păstrezi echilibrul emoţional în locuri ca acelea pe care le-ai amintit? Empatizezi cu cei pe care-i întîlneşti acolo?
Da, încerc. Dar aş vrea să precizez că e o diferenţă între empatie şi compasiune. În toate aceste împrejurări, mă fascinează puterea oamenilor: indiferent ce s-ar întîmpla, ei merg mai departe. În casa aceea cu femei abuzate m-au atins în special două lucruri: prima întrebare pe care mi-au pus-o fetele de acolo a fost ce culoare se poartă iarna asta la noi în ţară; mi s-a părut un semn neaşteptat al dorinţei de viaţă; şi apoi femeile care le aveau în grijă pe cele mai tinere ne-am întrebat dacă avem rujuri la noi, pentru ca fetele lor să nu meargă pe stradă cu capul în jos, cum te-ai fi aşteptat după lucrurile prin care trecuseră. Cînd mi-e mai rău mă gîndesc la ele. Şi trei: femeile acelea le dădeau fetelor lecţii de engleză, franceză şi matematică. Le-am întrebat de ce. Şi mi-au spus: acestor fete le-a fost luat totul, corpul le-a fost abuzat, taţii ucişi, uneori şi mamele, dar singurul lucru care nu li se poate lua este ce-au în cap. Bineînţeles că toate aceste lucruri te ating, sîntem oameni, dar nimeni n-are nimic de cîştigat dacă eu stau şi plîng. Trebuie să le spun povestea. Pe care trebuie s-o şi simt. În timp, scriind despre toate acestea, capeţi un soi de distanţă.

Te preocupă responsabilitatea socială a jurnalistului şi, în fond, a scriitorului?
Da, pentru că modul în care construieşti o poveste poate trezi atît agresiune sau neînţelegere sau, dacă ştii s-o prezinţi cumpătat, poţi crea personaje reale, deschidere. Iar asta mi se pare o funcţie socială importantă a scrisului. Un artist sau un scriitor superficial nu satisface această funcţie. Nu spun că e nevoie să fim toţi angajaţi social sau politic sau să producem propagandă, asta chiar nu e cazul, e vorba de descrierea cît mai sinceră a realităţii. Nu spun nici că un scriitor care nu-şi declară angajamentul social nu mă interesează, dar mi se pare că e necesară o anumită preocupare pentru viaţă.

Ai fost o vreme preşedinta juriului Premiului Gouden Uil (cel mai important premiu literar din Belgia, n.r.). Cum vezi literatura contemporană din perspectiva aceasta?
Între 2000 şi 2007 am fost într-adevă r preşedinta acestui juriu în care avem de-a face atît cu opere de ficţiune cît şi cu non-ficţiune, ceea ce mi-a făcut şi mai evident faptul că cele două specii se aseamănă foarte mult. Singurul criteriu cu care operam era valoarea literară. O carte despre tehnici de management nu are atîta nevoie de valoare literară cum are o carte în care cineva spune povestea unei familii de romi, de pildă. E vorba de forma narativă în care torni un conţinut. De modul în care se povesteşte.

În ce priveşte propriul tău scris, ai subiecte preferate?
Şi aici e vorba în primul rînd de felul în care scriu, pentru că între scrierile mele se numără deopotrivă interviuri şi reportaje. Interviurile le-am scris o vreme sub formă de monolog, ceea ce necesită anumite tehnici dramatice. De-aceea am avut nevoie de studii în direcţia asta, ca să văd cum pot să construiesc tensiune, lucruri de felul ăsta. Am scris, de pildă, o carte cu asemenea interviuri despre femei cu cancer la sîn, care îşi refăcuseră sînii. E vorba aici de corporalitate, de intimitate, dar şi de frica de-a pierde ceva.

Lucrezi însă şi la un volum de povestiri, nu-i aşa?
Cînd am început să scriu am scris şi două povestiri de ficţiune; de fapt, cînd am intrat în jurnalism, cîteva edituri mi-au propus să scriu un roman. Dar mi-e greu să inventez poveşti şi îmi place să apar pe hîrtie de ziar. Am nevoie de presiunea în care se lucrează într-o redacţie. Un volum de povestiri e liber de o asemenea presiune. Cînd şi cînd am mai scris cîte o povestire pentru un volum, dar am folosit mereu multe elemente non-ficţionale. De pildă, pentru că am locuit mult timp în curtea unei închisori (soţul scriitoarei era comandantul unei închisori, n.r.), mi s-a cerut să scriu povestiri din închisoare. Ce-am scris atunci nu e invenţie, ci o comprimare a datelor realităţii. Nu ţin jurnal, ba nu-mi păstrez nici măcar propriile scrieri.

Ce impresie ţi-a făcut Bucureştiul?
Am foarte multe impresii. Cînd am ajuns mi-au venit în minte poeziile pe care le scriam pe la 14-15 ani; profesorul meu de literatură îmi trimisese o poezie la un concurs naţional de poeme şi, din momentul în care am cîştigat concursul, n-am mai scris niciodată poezie, dar cînd am ajuns în Bucureşti am simţit nevoia să scriu din nou poezie. Sau un thriller, fiindcă îmi doresc foarte mult să scriu un thriller. Un thriller bun e puternic ancorat în realitate. Dar plimbîndu-mă prin oraş am văzut o mulţime de posibilităţi, tocmai pentru că acest oraş e atît de inexplicabil, are o istorie întreagă... el nu se uzează niciodată, mereu se adună noi şi noi straturi, unul peste altul. Asta m-a tulburat foarte tare. Este exact opusul unei vederi. Sînt atîtea lumi diferite care aici trăiesc una în proximitatea celeilalte, iar asta îmi place foarte mult, atîtea cercuri concentrice – zona centrală, în care ne aflăm acum (Lipscani, n.r.), care e foarte hip, înconjurată de magazine foarte şic, apoi blocuri, apoi cartierele sărace... Cu toţi cîinii care se plimbă prin ele. Am avut foarte des sentimentul că sînt în zece filme diferite deodată, în decursul unei singure ore. Îţi sare în ochi acest lucru. Trebuie să procesez toate aceste impresii. Cel mai greu e poate faptul că oraşul e atît de încărcat şi că oamenii de acum trăiesc această încărcătură, dar te întrebi, cine vrea să citească un citybook de felul ăsta ce vrea să citească de fapt? Postcomunismul, romii, sărăcia, cîinii vagabonzi – sînt teme pentru care Bucureştiul e cunoscut în Vest; în ce voi scrie trebuie să se regăsească toate aceste aspecte, dar şi frumuseţea trebuie în acelaşi timp să primească o formă. Cel mai frumos mi se pare că oraşul, deodată cu locuitorii săi, a trecut prin atîtea perioade cărora le-a supravieţuit şi rezistat, atîtea aşteptări pe care oamenii le-au avut cîndva şi care n-au fost niciodată satisfăcute, dar cu care trebuie să trăieşti cumva. Cum trăieşti cu viitorul pe care ai sperat să-l ai, dar care n-a ieşit cum visai? La asta mă voi gîndi scriind despre Bucureşti.