Am asistat la spectacolul
Anna Karenina la Teatrul
de Balet Sibiu, în
coregrafia lui Ioan Tugearu.
Era pentru prima
oară când cunoşteam
această companie, creată
de Ovidiu Dragoman în 2008.
Ea este formată din tineri balerini,
în cea mai mare parte veniţi din
străinătate şi dornici de a se integra
într-un colectiv artistic omogen, prin
capacitatea lor de a oferi publicului
diverse producţii de balet clasic şi
modern. Este meritul managerului
lor de a-i organiza într-un ansamblu
de marcă doreind să certifice calitatea
Sibiului de oraş cultural european.
Este de relevat şi faptul că s-a
apelat la un coregraf actual de înaltă
clasă, precum Ioan Tugearu, de a
monta aici o producţie a sa de mare
succes, care a ţinut mulţi ani afişul
la Opera Naţională Bucureşti. Am
văzut de nenumărate ori acest spectacol,
acasă, în capitală, analizându-l în
diverse cronici, la momentul potrivit.
Am dorit, de această dată, să-l vizionez
cu o companie necunoscută mie,
pentru a înţelege cum au rezonat
tinerii balerini la o asemenea partitură
coregrafică. La sfârşitul spectacolului
am plecat cu sentimentul că am asistat
la o premieră. Era cu totul altceva
faţă de varianta bucureşteană şi acesta
este meritul primordial al coregrafului,
dar şi al dansatorilor din Sibiu. De
câte ori văd o coregrafie semnată de
Ioan Tugearu am sentimentul că mă
aflu în faţa unui act de creaţie , în
acel moment, unic, irepetabil şi, în
acest sens, doresc să-mi argumentez
cu rigoare critică aserţiunea. Ioan
Tugearu a fost pe scenă un artist
dansator al unei generaţii de aur a
baletului românesc, pentru că el a
slujit şi oficiat dansul ca într-un
sanctuar înţelegând la un înalt nivel
menirea unui prim balerin.
Într-un alt palier al creaţiei
sale, în calitate de coregraf, a gândit
fiecare partitură complex şi la alt
nivel al unei înţelegeri de profunzime
asupra muzicii respective şi a libretului.
Multe dintre montările sale au ca
libretist pe Liana Tugearu, o rafinată
creatoare care-şi construieşte cu
ştiinţă macheta literară a fiecărui
spectacol. Şi în cazul de faţă, tot ea
a gândit coregrafic scenariul, pornind
de la romanul lui Lev Tolstoi.
Ioan Tugearu este şi regizorul
baletului, fiind ajutat de o scenografă
cunoscută şi talentată, Viorica Petrovici,
şi de asistentul Mirela Simniceanu.
Maestrul şi-a ales cu rafinament
şi putere de selecţie colajele muzicale
din lucrările lui P. I. Ceaikovski,
avându-l colaborator pe Antonel
Oprescu. Coregraful a conceput
spectacolul într-o succesiune de
momente relevante ale desfăşurării
dramatice a story-ului. Ioan Tugearu
şi-a restructurat varianta bucureşteană,
păstrând duetele originale, operând,
însă, unele modificări coregrafice dar
şi muzicale ale scenelor de ansamblu.
După opinia noastră, el s-a impus în
toate creaţiile sale ca un maestru
al duetelor , ale adagio-urilor, unice
prin frumuseţe şi poezie. Ca un sculptor
el dăltuieşte plastica mişcării din
trupul balerinilor, fiecare muşchi,
fibră din acesta capătă viaţă, este
încărcat cu sensibilitate şi trăire
interioară. Relaţiile dintre personaje
devin credibile în duetele lui Tugearu.
Anna îşi trăieşte drama existenţială
alături de bărbatul pe care-l iubeşte,
Vronski, dar şi de cel cu care este
căsătorită, Karenin. Există un terţet
unic prin dramatism şi frumuseţe
artistică: când ea se prinde cu braţele
de cele două personaje masculine,
purtând şi copilul pe care îl dispută
cu soţul ei, care, de fapt, constituie
esenţa tragismului şi a sentimentului
de vinovăţie. Sunt trei destine care
se încrucişează într-o mişcare coregrafică
cu totul specială, parcurgând, parcă,
drumul lui Sisif, al unei penitenţe,
efect al unui destin implacabil. Este
un moment crucial datorat, bineînţeles,
în primul rând, gândirii coregrafului.
Spectacolul are stare, este îmbrăcat
cu emoţie, iar tinerii dansatori au
demonstrat o adeziune totală la
indicaţiile regizorului,
au rezonat perfect cu
intenţiile sale,
demonstrând bucuria
de a-şi pune în valoare
calităţile artistice ale
fiecăruia.
Vom încerca să
analizăm contribuţiile
personale ale artiştilor.
În Anna, tânăra
balerină de 21 de ani,
spaniola Ada Gonzales
s-a străduit să o
prezinte pe eroină în
stilul ei propriu de
interpretare, fără a
copia vreun model. A vizionat DVDuri
cu două artiste remarcabile
care au interpretat rolul la Bucureşti:
Simona Şomăcescu, care a creat
personajul la premieră şi pe care Ioan
Tugearu a creat coregrafia, şi Corina
Dumitrescu, amândouă fiind un etalon
de reprezentare a partiturii atât de
dificile a baletului.
Mi se par extraordinare acest fapt
şi deziderat. Este o balerină cu reale
calităţi, cu expresivitate în dans,
dornică să înţeleagă personajul şi să-l
prezinte publicului. Apreciez curajul
ei la această vârstă de a întruchipa
un rol dificil de maturitate pentru
o dansatoare. Relev cu precădere
sinceritatea interpretării sale, modul
în care a ştiut să exprime drama
acestei femei şi mame. Fără îndoială
că peste nişte ani va face o Karenina
de referinţă, dar pentru vârsta ei
fragedă a fost demnă de tot respectul
nostru.
Ovidiu Matei Iancu, pe care-l
cunoşteam de la Opera Naţională
Bucureşti, a crescut şi s-a maturizat
artistic mult. Ceea ce m-a frapat,
în mod special, este trăirea actoricească
a personajului, sensibilitatea cu care
a construit fiecare moment din spectacol,
dar mai ales din duetele cu partenera
sa.
Ştefan Meşter a fost ales pentru
Karenin. Este un tânăr balerin înalt,
cu ţinută impunătoare care l-a
întruchipat nuanţat pe soţul Annei,
punctând episoadele importante din
dramaturgia partiturii care-l definesc
ca personaj. Suntem convinşi că el
va putea, în timp, să interpreteze
şi alte roluri importante din repertoriul
clasic. Un personaj simbolic foarte
sugestiv este Acarul, o metaforă
obsedantă pentru eroină a sentimentului
morţii care o bântuie pe aceasta,
parcă determinând-o să se sinucidă
pentru a se salva. A fost interpretat
magistral de balerinul Elliot Bourke
care posedă o plastică a mişcării
sugestivă care-i conferă posibilitatea
de a o transpune pe plan simbolic.
Cuplul Levin-Kitty dansat de Răzvan
Iacob şi Yvonne Slingerland a fost
sudat şi sugestiv în desfăşurarea
conflictului dramatic. Cei doi balerini
s-au coordonat, asigurându-şi o
simbioză reală pe plan coregrafic.
Tamara Grimmer a dansat în rolul
prinţesei Tverskaia, fiind impunătoare,
aristocrată şi atentă în a transpune
personajul în scriitura baletului.
De asemenea şi Allisha Gardner, în
Dolly, s-a integrat corect în distribuţie.
Impresia generală a fost excelentă,
am asistat la o variantă a unei creaţii
coregrafice de referinţă transpusă
pentru o echipă tânără, devotată şi
angajată ideii regizorale. Rolul
maestrului Tugearu a fost esenţial,
dezvăluindu-şi talentul coregrafic şi
imagistic, dar sprijinindu-se pe o
echipă receptivă la intenţiile sale.
Sugerez conducerii companiei să
facă o imprimare pe DVD a întregului
spectacol şi s-o ofere postului de
cultură Mezzo pentru a fi transmisă.
Ar fi un câştig imens pentru o coregrafie
de excepţie şi pentru un colectiv
de dansatori multinaţional, care ar
plasa cu adevărat Sibiul printre centrele
culturale europene.
În finalul acestei prezentări voi
face câteva aprecieri despre un
eveniment cultural important pentru
arta coregrafică, care se leagă în mod
fericit de numele lui Ioan Tugearu.
În aceeaşi săptămână, la Centrul
Naţional al Dansului din Bucureşti,
în cadrul unor interesante prezentări
din ciclul Time Danse Connection
Bucharest (1925-2015) – coregrafi
români de seamă a fost inclus şi
numele lui Ioan Tugearu. Cu această
ocazie, Liana Tugearu a lansat al
III-lea volum din lucrarea O lume
întreagă în fărâme. Ioan Tugearu –
dansul, visul şi viaţa mea, ce cuprinde
o antologie de cronici şi materiale
ale unor spectacole ale coregrafului,
din întreaga sa carieră.
Vava Ştefănescu, directorul Centrului
Naţional al Dansului, a iniţiat în
2014, împreună cu câţiva tineri
cercetători pasionaţi de domeniul
coregrafic, precum Valentina Iancu,
Corina Cimpoieru, Igor Mocanu, Gina
Şerbănescu, Irina Severin, Florin
Fluieraş, Brunjar Bandlien, cu sprijinul
nepreţuit al cercetătorului şi
cronicarului coregraf Liana Tugearu,
un proiect de cercetare şi documentare
privind importanţi coregrafi contemporani
ai dansului românesc, unii
dispăruţi, alţii în viaţă. Este de admirat
energia şi perseverenţa acestor tineri
de a descoperi în diverse arhive
sau documente, date referitoare la
activitatea unor coregrafi români,
precum Floria Capsali, Esther Maghyar,
Vera Proca-Ciortea, Trixy
Checais, Stere Popescu şi Ioan Tugearu.
În aceste comemorări, dar şi omagieri,
s-au prezentat expoziţii foto, filme
de arhive, lansări de carte.
În ultimul medalion, personalitatea
lui Ioan Tugearu s-a relevat prin
două filme privind creaţia sa coregrafică,
dar şi artistică. Ioan Tugearu
este un artist de compoziţie de înaltă
clasă şi toate rolurile sale dezvăluie
acest adevăr. A funcţionat şi ca profesor
universitar de dans, dar mai ales
ca un reputat coregraf ale cărui
producţii au demonstrat talentul
imagistic şi cel al mânuirii simbolurilor
şi metaforelor coregrafice de
referinţă.
