Ann Leary (n. Lembeck) s-a născut în
1962 în Syracuse, New York. A urmat
cursurile Bennington College din
Vermont, absolvind în 1982 Emerson
College. Aici îl cunoaşte pe actorul
Denis Leary, cu care se căsătoreşte în
1989. Cei doi au împreună doi fii, Jack şi
Devin. În 2005 îi apare volumul de memorii
An Innocent, A Broad, iar în 2009, romanul
Outtakes From a Marriage. Publică texte
de ficţiune şi nonficţiune în publicaţii
literare şi reviste culturale şi este prezentator
al emisiunii de radio Hash Hags a postului
NPR. În 2013, vede lumina tiparului
romanul Ora de aur (The Good House),
care devine imediat bestseller New York
Times. În 2015, romanul este nominalizat
la IMPAC Dublin Literary Award. În 2013,
FilmNation Entertainment cumpără
drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula
urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep
şi Robert De Niro în rolurile principale.
Hildy Good s-a născut şi a crescut în
Wendover, un orăşel fictiv de pe Coasta
de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar
cel mai important din regiunea celebră
pentru conacele vechi de pe malul
oceanului, la mare căutare printre bostonienii
bogaţi. Lumea crede că este urmaşa uneia
dintre aşa-zisele vrăjitoare condamnate
la Salem şi că are puteri paranormale.
Însă adevărul este mult mai puţin spectaculos:
Hildy e un foarte fin observator al naturii
omeneşti. Aşa cum poate judeca imediat
dacă o casă are temelii solide sau fisuri
ascunse, îi citeşte pe ceilalţi dintr-o ochire.
Însă îi vor trebui ani buni ca să se descifreze
pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e
gata să facă ravagii când evenimentele
din roman iau o turnură dramatică.
„Un roman perfect construit. Ann
Leary are umor şi un excelent spirit de
observaţie... iar rezultatul e portretul
complex al unei femei care se luptă cu
dependenţa de alcool într-un oraş unde
nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârşit.“
The New York Times Book Review
Lui Wendy Heatherton îi place
să dea petreceri pentru minunaţii
ei clienţi. E felul ei de a le mulţumi
că au făcut afaceri împreună
şi totodată de a-i prezenta altor
oameni pe care îi consideră ea minunaţi.
Fiul ei, Alex, şi partenerul lui, Daniel,
se ocupă de toate pregătirile. Daniel
e designer de interior. Alex colecţionează
obiecte vechi.
Petrecerea pentru soţii
McAllister au hotărât să o facă în
grădină. Au înşirat mai multe mese
lungi de banchet sub o magnolie
înflorită. În ramurile copacului au
atârnat lampioane de hârtie. Au întins
feţe de masă de in alb, moştenite de
Wendy de la bunică-sa, şi au scos
cele mai bune tacâmuri de argint
şi pahare de cristal – ceea ce ne-a
uimit pe toţi –, care arătau splendid
la o petrecere în aer liber. Au adus
vaze înalte de argint din care se
revărsau buchete parfumate de liliac.
De-a lungul aleii care ducea de la
casă la mese şi în jurul acestora au
înfipt torţe îmbibate cu citronela, ca
să alunge insectele. Cu toţii le-au
spus lui Wendy, lui Alex şi lui Daniel
că era o atmosferă „magică”. Şi chiar
a fost.
Petrecerea a început la şapte, dar
eu n-am venit decât aproape de opt,
fiindcă am renunţat să mai beau
cocteiluri. Sunt în faza de „refacere”.
La petreceri nu prea mă mai duc, dar
când totuşi merg încerc să ajung chiar
înainte să fie servită mâncarea şi
să plec îndată după desert. În seara
petrecerii date în cinstea soţilor
McAllister am ajuns odată cu Peter
şi Elise Newbold. Peter, Elise şi fiul
lor, Sam, locuiesc în Cambridge în
timpul săptămânii fiindcă Peter este
psihiatru la spitalul McLean din oraşul
vecin, Belmont. Are un mic cabinet
particular în Cambridge şi altul aici,
în Wendover, dar nu dă consultaţii
în Wendover decât vinerea şi uneori
sâmbăta.
În timp ce urcam treptele casei
Peter m-a bătut pe spate zicând:
– Ei, măcar o persoană ne e cunoscută
la petrecerea asta.
Apoi s-a întors spre nevastă-sa:
– Elise, o ştii pe Hildy Good,
nu?
– Nu, Peter, habar n-am cine e
Hildy Good, i-a răspuns Elise pe un
ton sarcastic.
Peter închiriase de la mine un
cabinet aflat deasupra birourilor unde
era agenţia mea imobiliară şi, cu toate
că erau ani buni de atunci, pe Elise
o întâlnisem doar de câteva ori. Ţine
cursuri de creative writing la Cambridge,
dar ce anume scrie ea însăşi nu-mi
aduc aminte. Poezie, poate. De când
a intrat în adolescenţă, lui Sam nu-i
mai place să-şi lase prietenii şi să
vină la Wendover la sfârşitul săptămânii,
cât despre Elise, am avut impresia
că ei nu i-a plăcut niciodată să vină
aici, aşa că, în ultimii ani, Peter şi-a
petrecut sâmbetele şi duminicile
singur. Mi-a mărturisit că de fapt aşa
e mai bine pentru el, pentru că scrie
la o carte, ceva despre psihologia
comunităţilor, parcă a zis.
Când am intrat o tânără ne-a
condus prin camera de zi spre curtea
din spate, unde se serveau cocteiluri.
Ne-a întrebat ce dorim şi Peter a cerut
o bere. Elise a întrebat ce fel de vin
alb au şi, după ce a strâmbat din nas
la ambele feluri, s-a hotărât până
la urmă pentru Pinot gris.
Eu am cerut un pahar de sifon cu
lămâie.
Fiicele mele, Tess şi Emily, mi-au
făcut surpriza unei „intervenţii” cu
un an în urmă, dragele de ele. Emily
locuieşte la New York, în schimb Tess
stă în Marblehead, la nici douăzeci
de minute de aici. Într-o seară friguroasă,
imediat după Anul Nou,
Tess şi Michael, ginerele meu, m-au
invitat la ei la masă. Fiul lor, Grady,
era încă bebeluş atunci şi eu abia
aşteptam să-l văd. Tess mă ţinuse la
distanţă după naşterea copilului. Doar
cu mine se purtase aşa. Pe Nancy,
mama lui Michael, o invita toată ziua.
– M-aş bucura să stau cu Grady
oricând e nevoie, îi tot spuneam lui
Tess. Tu şi Michael ar mai trebui
să ieşiţi în oraş, să luaţi masa şi să
vedeţi un film. Lăsaţi-l pe Grady în
grija mea.
– Nancy stă chiar aici, în Marblehead.
Nu vreau să te pun să baţi atâta
drum, răspundea Tess.
Îi repetam că nu mă deranjează
câtuşi de puţin, dar nu m-a chemat
niciodată, aşa că mi-am închipuit că
într-adevăr nu voia să mă pună pe
drumuri.
În seara aia, când am ajuns la
Marblehead, am fost uimită să găsesc
încă două maşini pe aleea din faţa
casei, alături de maşinile lui Tess
şi lui Michael.
– Salut, am strigat veselă şi am
deschis uşa.
Eram destul de binedispusă. În
după-amiaza aia încheiasem o afacere
şi sărbătorisem evenimentul cu clienţii
la Taverna Warwick. Băusem un pahar
sau două. Poate trei, dar nu mai mult.
Am intrat în camera de zi şi nu mi-a
venit să cred: Emily era şi ea acolo
şi îl adusese pe iubitul ei, Adam,
tocmai de la New York. Era şi Sue
Peterson. Secretara mea, Sue. Mai
era încă o femeie, voinică, cu păr
scurt, arămiu. (În realitate, părul era
de-a dreptul portocaliu.) Stăteau jos,
dar când am intrat eu s-au ridicat cu
toţii în picioare. Văzând că îmi zâmbeau
cu un fel de milă, primul meu gând
a fost că i se întâmplase ceva lui
Grady. Am simţit că mă lasă genunchii.
Îmi era chiar greu să stau în picioare.
–
Mamă, a zis Tess abia ţinându-se
să nu plângă. Vino şi stai jos.
M-a dus de mână până la canapea
şi m-am aşezat, cu Tess de o parte
şi Emily de cealaltă. Încă eram speriată
la gândul că bebeluşul păţise ceva.
E o trăsătură a mea pe care nici Tess
nici Emily n-au fost niciodată în stare
să o aprecieze. Tot ce am făcut a fost
pentru ele. Prima mea grijă a fost să
le fie bine lor. Lor, iar acum şi micuţului
Grady.
Cred că ştiţi cum decurg lucrurile
în astfel de situaţii. Fetele au povestit
pe rând, dând amănunte greu de
suportat, fărădelegile de care mă
făcusem vinovată, chipurile la beţie.
Când am întrecut măsura cu băutura
la petrecerea de absolvire a lui Emily.
Când mi-am „pierdut cunoştinţa”
(astea au fost vorbele folosite de ele;
de fapt, aţipisem după masa din Ziua
Recunoştinţei). Nenumăratele rânduri
când m-am dus „clătinându-mă” la
maşină şi câte griji şi-au făcut
când am ţinut morţiş să conduc până
acasă. Apoi – nu se putea să lipsească
– condusul sub influenţa alcoolului.
Un poliţist mă trăsese pe dreapta
într-o vară, cu un an înainte, când
mă întorceam de la Mamie Lang.
Mamie e cea mai veche prietenă a
mea, ne ştim de când eram în clasa
a treia şi în seara aia băusem un
pic cam mult amândouă. Am plecat
spre casă cu maşina, iar în timp ce
conduceam priveam luna pe fereastra
din dreapta, a pasagerului. Treceam
pe lângă mlaştinile sărate şi luna, de
un portocaliu strălucitor, părea că se
rostogoleşte deasupra smocurilor de
iarbă de mare, mergând alături de
mine, urmărindu-mă asemenea unei
mingi jucăuşe. Eram pe Atlantic
Avenue şi la intersecţia cu şoseaua
naţională 122 era un indicator de
oprire. Am văzut maşina şi mă
pregăteam să opresc, dar cred că
n-am apreciat bine distanţa şi am
lovit-o din spate. Abia dacă am atins-o.
I-am înfundat puţin de tot aripa, atât,
dar, cum am eu noroc, era o maşină
de poliţie. Iar în maşină, poliţistul
Sprenger. Altul nu putea fi! Celălalt
poliţist din district a fost iubitul lui
Emily, iar poliţistul oraşului, Haskell
Somnorosu’, e cel mai bun prieten al fratelui meu, Judd. Până în seara
aia nu-l mai văzusem pe Sprenger.
Habar n-avea cine sunt.
Şi cum spuneam, la inchiziţie –
pardon, intervenţie – am stat şi le-am
ascultat pe fete cum înşiră toate
faptele ruşinoase pe care le comisesem.
Semănau cu nişte mici magistrate
înlăcrimate. Cum, necum, o
convinseseră şi pe Sue să treacă de
partea lor. A bolborosit ceva despre
cum au început până şi clienţii să
bage de seamă. Toţi ceilalţi agenţi
imobiliari ştiau. A plâns şi ea, la fel
ca fetele mele, şi după ce a zis ce avea
de zis s-a repezit la mine, m-a luat
cu braţele pe după umeri şi a izbucnit
în plâns, cu faţa îngropată în gâtul
meu. Mie nu prea îmi place să fiu
strânsă în braţe, dar le-am luat şi eu
pe după umeri şi m-am căznit să dau
răspunsul potrivit.
– Aha, cred că am murmurat. E
un punct de vedere interesant.
Chiar aşa, ce poţi să spui într-o
astfel de situaţie?
Ştiam că n-are nici un rost să mă
pun cu ele. Nici să le dau explicaţii.
Citisem autobiografia lui Betty Ford.
Nu ai cum să dovedeşti că nu eşti
alcoolic odată ce toată lumea te-a
declarat suferind şi ţi s-a povestit cu
lacrimi în ochi cât de afectaţi au fost
ceilalţi de „boala” ta. Cu cât protestezi
mai tare – adică „negi”, cum spun ei
– cu atât aţâţă mai tare flăcările ruşinii
cu care te-au înconjurat încă de la
începutul anchetei.
Dar o speranţă tot mai era. Jenny,
femeia cu păr portocaliu, lucra la
Hazelden.1 Ea ne-a oferit soluţia: un
program de 28 de zile în Minnesota.
– N-am cum, am zis. Nu pot să-mi
las afacerea.
– Am avut eu grijă, s-a băgat Sue
în vorbă. Acum nu prea sunt cereri.
Am s-o rog pe Wendy (Wendy
Heatherton era atunci asociata mea)
să preia şi clienţii tăi. E vorba doar
de o lună. O să spunem că eşti în
Florida.
Sue s-a îngrijit de toate, iar câteva
săptămâni mai târziu, când m-am
întors din Minnesota, am avut şi eu
grijă de ea. Am pus-o pe liber.
La petrecerea dată de Wendy am
stat cu Peter şi Elise. Căutam din
privire vreun cunoscut. Wendy ne-a
găsit în câteva clipe. Wendy, pe lângă
faptul că e slabă şi totdeauna binedispusă,
are obiceiul, pe care îl au şi
alte femei, de altfel, de a te ţine de
mână. Nu se mulţumeşte să-ţi strângă
mâna, ci o prinde între palme şi lasă
capul într-o parte, oferindu-ţi un
zâmbet şi, crede ea, priveliştea
fermecătorul ei profil.
– Peter. Elise. Hildy, a exclamat
ea, ne-a prins mâinile pe rând
între palme aplecând capul când spre
stânga, când spre dreapta. Ce bine-mi
pare că aţi putut veni. Chiar la ţanc.
Voiam să ne aşezăm la masă, dar mai
întâi haideţi cu mine. Să faceţi cunoş-
tinţă cu minunaţii noştri oaspeţi de
onoare, soţii McAllister. Sigur, Hildy,
tu îi cunoşti pe Brian şi Rebecca.
Wendy ne-a condus spre celălalt
capăt al curţii pline de oameni.
Încă îl mai ţinea de mână pe Peter
iar el o apucase de mână pe Elise. Eu
veneam la urmă şi o clipă m-a bă-
tut gândul că aş putea să o prind
pe Elise de mijlocul ei subţire şi să
formăm un şir, ca dansatorii de conga.
Când m-a întrebat Linda Barlow
n-am fost în stare să recunosc, dar
chiar că nu mai pot să sufăr petrecerile.
Până la urmă am ajuns într-un
colţ al curţii unde un grup de oameni
se adunaseră în jurul lui Brian McAllister,
care vorbea despre echipa de hochei
Boston Bruins. Multă lume ştia că
Brian este coproprietar al echipei,
împreună cu Jeremy Jacobs şi încă
vreo câţiva. Aşa e în Massachusetts,
cu toţii sunt nebuni după hochei. Cu
toţii puneau întrebări despre cei nouveniţ
i şi ce intenţii aveau cu echipa.
Soţul lui Mamie, Boatie, republican
niţel cam plicticos provenit dintr-o
familie de intelectuali, s-a băgat de
câteva ori în vorbă ca să se laude
cu Phil Esposito, Bobby Orr şi cât
de buni erau Bruins pe vremuri.
– Ai răbdare până începe sezonul
ăsta, i-a zis Brian sorbind din bere
şi zâmbind. Eu zic că o să avem un
sezon pe cinste.
Am zărit-o pe Rebecca stând mai
la o parte şi m-am dus să o salut.
Soţii Newbold au venit după mine
aşa că am făcut prezentările. Au dat
mâinile şi apoi Rebecca a ridicat ochii
spre Peter aşa cum face ea, ca o
minionă ce este, şi l-a întrebat:
– Nu cumva ne-am mai întâlnit?
Te ştiu de undeva…
– Nu cred, a făcut Peter, dar a
privit-o cu atenţie. Nu, nu cred.
Am o figură comună. Mereu i se pare
cuiva că semăn cu cineva.
Rebecca se uita la el, nu prea
convinsă, şi atunci Peter a zis:
– Sunt sigur că soţului tău i s-a
acrit de cei care vor să vorbească
despre hochei cu el.
– Ba nu, să ştii. Chiar îi place, a
răspuns ea.
Peter a întors capul spre Brian
şi apoi i-a zâmbit Rebeccăi, amuzat.
– Cu ce te ocupi? a întrebat-o Elise
pe Rebecca.
– Mmm, cam cu nimic, a zis Rebecca
cu un râs silit.
Parcă s-a intimidat deodată şi mie
mi-a venit – deşi m-am abţinut,
bineînţeles – mi-a venit să o strâng
la piept, aşa cum ar face o mamă
ca să-şi apere copilul speriat de un
străin. Elise o întreba pe Rebecca cu
ce se ocupase înainte, aşa ca Rebecca
să-i poată pune la rândul ei aceeaşi
întrebare, dându-i lui Elise prilejul
să se împăuneze cu enervantul ei
talent de scriitor.
– Eşti aşa drăguţă, insista Elise.
N-am citit cumva pe undeva că faci
modelling sau ceva de genul ăsta?
Rostise întrebarea pe un ton aproape
acuzator şi atunci Rebecca, după o
tăcere stânjenitoare, a murmurat
bâlbâindu-se, fâstâcită:
– A, nu, adică… am jucat în nişte
roluri dar acum… mă ocup doar de
copii.
– Aha, a făcut Elise. Şi înainte?
– Păi… mai pictez, a spus Rebecca.
Făceam călărie, eram chiar bună.
Acum decorez casele pe care le avem
şi… nimic altceva.
De fapt, Rebecca a fost selecţionată
în echipa de călărie a Statelor Unite
când avea doar nouăsprezece ani.
De fapt, era fiica colonelului Wesley
Potter, fost membru al cabinetului
pe timpul Administraţiei Carter, fost
membru al CIA, trimis în misiune în
Germania şi Africa, unde Rebecca îşi
petrecuse copilăria. De fapt, ea era
străstrănepoata lui J.P. Morgan dinspre
partea mamei. Sunt lucruri pe care
le afli despre un client. Avocatul ei
stătea de vorbă cu al meu, iar avocatul
meu stătea de vorbă cu mine. Plus
că, în ziua de azi, toţi agenţii imobiliari
caută informaţii pe Google.
– Cum le place copiilor în Wendover?
a întrebat-o pe Rebecca.
– Le place la plajă, le place casa
cea nouă…
– Câţi ani au? a întrebat Elise.
Simţeam că Rebecca nu prea era
la largul ei. Ce-o fi apucat-o pe Elise
să-i pună atâtea întrebări?
– Unul are trei ani, celălalt, şapte.
Mă scuzaţi, a zis Rebecca. Trebuie
să mă duc să mă spăl pe mâini. Am
lucrat în grădină toată după-amiaza.
S-a întors pe călcâie, şi-a croit
drum printre minunaţii musafiri şi a
intrat în casa întunecată. Câteva
minute mai târziu, Wendy a sunat
din clopoţel anunţându-ne că masa
e gata. Am luat-o cu toţii pe aleea
luminată cu torţe spre masa care ne
aştepta.
Traducere din engleza
americană de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei coordonată de
Denisa C omănescu
Copyright Editura Humanitas F iction,
2015
_________________
1
Centru de tratament pentru alcoolici
şi drogaţi.
