Virginia Woolf, Orlando. O biografie.
Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian.
Prefaţă de Dana Crăciun. Humanitas Fiction 2013.

Între cărţile Virginiei Woolf, Orlando exprimă poate cel mai mult dragostea autoarei pentru literatura engleză şi meseria de scriitor.

Dincolo de moda temelor legate de „mintea androgină” (şi schimbarea de identitate sexuală, devenită „ceva obişnuit” în zilele noastre), cartea e doldora de umor – de pildă, comparaţiile privind anglicitatea de-a lungul secolelor sau diferenţa dintre felul masculin şi cel feminin de a vedea lumea... – şi de păreri personale asupra istoriei literaturii.
Cine caută doar neconvenţionalitatea, aventura şi elementele fantastice poate fi dezamăgit, fiindcă firul „acţiunii” e destul de simplist, descrierea moravurilor şi a legilor engleze, previzibilă, iar comentariile asupra amorului şi convenţiilor sociale par astăzi naive. În schimb, înflăcărarea faţă de poezie a lui Orlando traversează epocile cu o trenă de nuanţe care vădesc nevoia omului de imaginaţie şi literatură, indiferent de epocă, apartenenţă socială sau sex.
Viaţa lui Orlando începe în secolul al XVI-lea, iar în 1928, când se sfârşeşte romanul, e încă în floare; după ce petrece o vreme la curtea reginei Angliei e numit ambasador în Turcia, devine femeie (după o răzmeriţă – altă „temă actuală” şi un somn cataleptic de şapte zile), spre a trăi diverse aventuri în călătorii şi a reveni apoi în Anglia victoriană ca scriitoare, soţie şi mamă. Biografia eroului/eroinei Orlando, despre care s-a spus că o întruchipează, în enumite etape, pe scriitoarea Vita Sackville-West, prietena care i-a stârnit autoarei curajul de a tulbura societatea britanică puritană, este în acelaşi timp o autobiografie, înfăţişând meditaţiile Virginiei Woolf asupra rolului jucat de contextul cultural şi evoluţiile ei în cercetarea „minţii androgine”. Prefaţa Danei Crăciun, bine documentată şi structurată, oferă toate detaliile, inclusiv asupra acestor explorări speciale, comentând pe larg „principiile moderniste ale incertitudinii, ambiguităţii şi pluralităţii” care i-au conferit cărţii o perenitate remarcabilă.
În linia generală a prozei woolfiene, stilizată precum cele mai bune poeme, cu punctuaţie aforistică şi rezonanţă retorică, cu imaginaţie nomadă, Orlando foloseşte o scală tonală amplă. Oscilând între nord şi sud, occident şi orient, personajul ţese o atmosferă de vrajă artistică. Iată, de pildă, această secvenţă din Marele Îngheţ londonez, care opreşte în loc timpul (îmi aminteşte un poem de Seamus Heaney): „În vecinătatea Turnului Londrei, acolo unde fluviul îngheţase până la o adâncime de vreo douăzeci de stânjeni, zăcea epava clar vizibilă a unei lotci culcate într-o rână pe albia râului, în locul unde se scufundase cu un an în urmă, încărcată cu mere. Bătrâna luntraşă care pornise să-şi vândă fructele în târgul de la Surrey stătea acolo încotoşmănită în pături şi în fustele ei creţe, cu un morman de mere în poală, de-ai fi putut jura că era gata să servească un muşteriu; numai buzele vineţii trădau adevărul”. Marele Îngheţ londonez are drept contrast senzuala curgere a Orientului. Iată, de pildă, trezirea la viaţă a unei unei dimineţi în Constantinopole: „În scurt timp, întregul oraş se trezea la viaţă cu pocnete de bici, bătăi de gong, chemări la rugăciune, şfichiuirea spinărilor de măgari, zornăit de roţi încercuite în metal, în timp ce mirosurile de pâine dospită, de tămâie şi de mirodenii se răspândeau până la înălţimile Pera, de parcă ar fi fost însăşi răsuflarea mulţimii strident colorate şi barbare”. Sau iată, în descrierea farmecului Saşei, prinţesa rusă de care se îndrăgosteşte Orlando, o ardenţă şi senzualitate care topesc, bineînţeles, gheaţa: „Într-un spaţiu de trei secunde şi-a imaginat-o ca pe un cantalup, ananas, un măslin, un smarald, o vulpe în zăpadă; nu-şi dădea seama dacă o auzise, o gustase, o văzuse, sau toate trei laolaltă”.
Nevoia de contramodelul oriental se vădeşte nu doar în dorinţa de evaziune, ci şi în dezacordul cu unele situaţii europene, care-i prilejuiesc autoarei satira socială. Virginia Woolf surprinde relaţiile între Europa şi Orient în termeni de gen sau sexualitate, alteritate, identitate culturală. Parametrii geografici şi temporali (Anglia – Turcia, sau, cum spune Orlando, „Persia”) prilejuiesc asocierea cu bătrâneţea/ tinereţea, bărbăţia/ feminitatea. Contrastul pare domolit prin aplecarea, atât a occidentalilor cât şi a orientalilor, asupra şlefuirii cuvintelor, „până ajung să fie o epidermă subţire a gândurilor noastre”. Arta (având drept simbol popasul pe ţărmurile Italiei) este puntea de legătură între cele două lumi străbătute de gâsca sălbatică, simbol al imaginaţiei nomade, al zborului între rădăcini (Stejarul, poemul la care lucrează Orlando) şi cer: „Gâsca sălbatică zboară prea repede. De fiecare dată am văzuto – în Anglia, Persia, Italia. Şi de fiecare dată zboară prea repede spre mare, şi de fiecare dată mă întind după ea să o prind în cuvintele mele ca în nişte plase pescăreşti care se strâng în ele însele... plase care nu prinseseră decât ierburi de mare, şi, uneori, găseşti şi o pulbere de argint – şase cuvinte – la fundul plasei. Dar niciodată peştele cel mare, care trăieşte în grotele de coral”.
Borges, care a tradus Orlando în spaniolă, vorbea despre „opera cea mai intensă a Virginiei Woolf şi una dintre cele mai aparte şi înnebunitoare ale epocii noastre”. Apropierea punctelor lor de vedere stă în înţelegerea Orientului ca timp infinit, fantezie şi utopie, o creaţie a minţii prin care poate fi reinterpretat Occidentul.
Obsesia poate fi deseori numită stil, iar obsesia Virginiei Woolf pentru mare, corăbii, timp devine ţesătură stilistică în Orlando. Autoarea străbate cu îndrăzneală epocile, ca şi cum ar adormi pe o plajă şi s-ar trezi pe o alta: „Timpul, deşi face ca animalele şi plantele să crească, să se ofilească apoi cu uimitoare punctualitate, asupra minţii omeneşti nu exercită aceeaşi uimitoare influenţă. Ba mai mult, mintea omenească lucrează, la rândul ei, tot atât de ciudat asupra fiinţei timpului.”
Peregrinarea în timp prilejuieşte un noian de referinţe culturale, surprinse cu fineţe de traducerea Antoanetei Ralian, păstrându-şi totodată, datorită ironiei, prospeţimea. De pildă, la întoarcerea în Londra total transformată, Orlando nimereşte peste „domnii Addison, Dryden, Pope luându-şi cafeaua”. „Addison, Dryden, Pope, a repetat Orlando ca şi cum numele făceau parte dintr-o vrajă”. Ironia autoarei nu se lasă intimidată de această vrajă şi ea e, de fapt, pulsul care ţine în viaţă cartea. Ironie la adresa ambasadorilor, ocupaţi cu nişte cutiuţe colorate conţinând documente frumos caligrafiate sau cu prânzuri şi vizite desfăşurate după acelaşi tipic; autoironie la adresa cititorului şi scriitorului: „Un nobil... n-are nevoie de cărţi. Cărţile sunt bune pentru neputincioşi şi muribunzi. Dar ce-i mai rău abia urma să vină. Pentru că din momentul în care boala cititului pune stăpânire pe un organism, îl slăbeşte până când cade pradă unei alte belele care-şi are rădăcinile în călimară şi rodeşte prin pană. Nefericitul se apucă de scris (...) Şi-ar da până şi ultimul bănuţ (până-ntr-atât de malign e morbul) ca să poată scrie măcar o cărticică menită să-i aducă faima: dar tot aurul din Peru nu-i poate cumpăra comoara la care râvneşte: un rând bine adus din condei.”
Aş mai comenta în încheiere modelul Dracula – romanul lui Bram Stoker apăruse în 1897– prin arhiducesa Harriet de România (care îşi schimbă şi ea sexul, devenind arhiducele Harry, pasionatul cu terenuri de vânătoare în România: personaj la fel de ambivalent şi atemporal ca Orlando). Şi în Dracula sunt abordate teme precum „rolul femeii în epoca victoriană, convenţiile sexuale, imigraţia, colonialismul, postcolonialismul”. Şi în Dracula, încărcătura corabiei care se îndreaptă spre Anglia e o „pulbere de argint” şi ţărână. Şi strămoşii lui Dracula, din ordinul Dragonului, luptaseră în cruciade, precum ai lui Orlando, iar posibilul model, Vlad Dracul, înfruntase turcii. Fără a pomeni concret de vampirism, viaţa nesfîrşită a lui Orlando şi avatarurile sale fantastice dovedesc, după părerea mea, impresia puternică făcută asupra Virginiei Woolf de cartea lui Stoker. Atât că Virginia Woolf s-a concentrat asupra stilului şi are umor.