Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Anghelache şi dublul său de Gelu Negrea


Protagonistul celei mai misterioase sinucideri din literatura română, Anghelache M. din Inspecţiune de I. L. Caragiale, este „mânuitor de bani publici într-o mare administraţie” şi are printre colegii de breaslă reputaţia de a fi „dintre toţi cel mai competent în materie” – apreciere împărtăşită şi de mai marii săi pe linie ierarhică. „În vârstă de 40-45 de ani” (...) „e flăcău, stă cu soră-sa şi cu mama lor, în Dobroteasa”. Comportamental, se prezintă ca „un tip de urbanitate”, chiar dacă, periodic, mai încurcă traseul prin oarece localuri de noapte „după cunoscutu-i obicei la luarea lefii”.

Cam atâta ştim despre omul care, în debutul nuvelei, se află împreună cu „mai mulţi prieteni” – amploiaţi în administraţie – „la masa lor obicinuită într-o berărie”, unde „stau de vorbă (...) despre chestiunile la ordinea zilei”, cea mai incitantă dintre ele vizând „nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcţionar model, ca om de o probitate mai presus de orice bănuială, şi care fuge din ţară lăsând în casa publică o foarte însemnată lipsă de bani”. Surprinzător, Anghelache îl apără cu vehemenţă, considerându-l „victimă a neglijenţii altora” şi argumentând că „omul nu se nenorocea” dacă, la o eventuală verificare efectuată în faza iniţială, când un inspector „i-ar fi făcut casa” şi „ar fi găsit lipsă mai nimic”, acesta l-ar fi somat pedagogic: „altădată socoteşte mai bine”.

Dialogul dintre cei patru camarazi, cu detaliile privitoare la mărimea sumelor vehiculate de „foarte enervatul” casier („Sute de mii, boule!... Milioane, neghiobule!”) şi la timpul impardonabil de lung de când nimeni nu i-a verificat casa („De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire...” ), urmat de ieşirea violentă la auzul vorbelor „corect” şi „cinstit” („ – Corect! De unde ştiu dumnealor că sunt corect?... Canaliile!” şi, respectiv: „Cinstit!... Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus, şi, în culmea furiei: – Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, măgarilor!, că vă sparg capul!”), coroborate cu trântirea paharului şi ieşirea „turbată” pe uşă sunt de natură să le inducă prietenilor sugestia că exemplarul camarad „a făcut-o”. Tot ce se întâmplă după conturarea suspiciunii că nefericitul casier are o lipsă importantă în gestiune este interpretat ca dovadă peremptorie a vinovăţiei sale: Anghelache nu ajunge acasă până târziu după miezul nopţii, trimite vorbă familiei că va lipsi de la domiciliu până dimineaţa, nu este de găsit nicăieri în localurile familiare grupului, nu vine la birou toată ziua următoare, în fine, dar nu în ultimul rând, sinuciderea. Cu atât mai de neînţeles – stupefiantă şi absurdă – le apare vestea că, la deschiderea casei, nu se constată nici o lipsă. Bulversaţi şi perplecşi, cei trei descind la morgă unde cel mai tânăr, „plângând ca un prost”, lansează sfâşietoarea întrebare: „De ce?... de ce, nene Anghelache?”.

Au trecut, iată, mai bine de o sută de ani (nuvela a fost publicată în numerele din 24 noiembrie şi 1 decembrie 1900 ale ziarului „Universul”) şi cum „nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză”, interogaţia pluteşte de atunci, tulburătoare şi provocatoare, prin spaţiul din literatura română rezervat „enigmelor nesplicate”. Parcă Inspecţiune ar fi fost concepută special pentru a-l confirma – a posteriori, evident – pe Gaëtan Picon din Scriitorul şi umbra lui, esteticianul francez observând, în deschiderea capitolului Opera ca enigmă, că „Opera de artă – şi, în special, opera literară – nu ni se impune doar ca obiect de plăcere sau de cunoaştere; ea se oferă spiritului ca obiect de interogaţie, de anchetă, de perplexitate”. Este simptomatic, în această ordine de idei, faptul că, deşi textul lui Caragiale rămâne unul dintre cele mai asiduu frecventate de comentatori, aproape nici unul nu abordează Inspecţiune din perspectivă estetică, interesul cvasiunanim focalizându-se obsesiv pe dimensiunea sa de enigmă sau de „ghicitoare”, ca să preiau formularea lui Paul Zarifopol, primul care a semnalat-o ca atare.

Motivaţia gestului suicidar al bizarului casier îi preocupă în egală măsură pe Ibrăileanu, Călinescu, Şerban Cioculescu, Valeriu Cristea, Silvian Iosifescu, Vicu Mândra, Mircea Tomuş, Mihai Gafiţa, B. Elvin ori, mai recent, Ion Vartic, fiecare dintre ei plasându-se la distanţe mai mici sau mai mari de o explicaţie validă, acceptabilă şi – lucrul cel mai important – conformă cu adevărul textului. Accentuez pe ultima condiţie considerând-o nu numai necesară, ci şi obligatorie, fiindcă, iertată fie-mi vorba cea proastă, am impresia că inextricabilul sinuciderii lui Anghelache i-a excitat în aşa măsură pe cercetători încât, uneori, ei şi-au cam pierdut uzul raţiunii literare şi au transformat întâmplarea într-o chestiune în sine, liberă de context, într-o problemă teoretică, de deducţie pură, extrăgând-o voluntarist şi inadecvat din reţeaua de determinări propusă de textul lui Caragiale, în care, după părerea mea, misterul îşi află atât logica ascunsă, cât şi dezlegarea.

Multe exegeze mai vechi sau mai noi, de exemplu, depistează cheia sinuciderii introvertitului mânuitor de bani publici în zona relaţiei sale cu superiorul ierarhic care întrupează Autoritatea – opresivă, înspăimântoare, generatoare de anxietate perpetuă şi de înfricoşări paroxistice cauzate de imprevizibilitatea malefică a prezenţei/ absenţei sale. Or, dacă stăm şi ne uităm bine, toate acestea aparţin unui imaginar birocratic care, pur şi simplu, n-are nici o tangenţă cu universul din Inspecţiune! Logica imanentă oricărei interpretări critice veritabile interzice substituirea singurei Autorităţi reale în plan literar – aceea prezentă neechivoc, efectiv, material, în paginile Inspecţiunii –, cu o alta fictivă, încropită ad-hoc, şi, ce e mai grav diametral opusă ca imagine primeia.

Şeful lui Anghelache, inspectorul financiar, omul care reprezintă Autoritatea – recte Ministerul, Guvernul, Statul, într-un cuvânt, ideea de structură organizaţională de rang superior – n-are într-însul nimic feroce, spăimos, de căpcăun administrativ capabil să inspire coşmaruri fizice ori metafizice. Dimpotrivă, este un tip simpatic şi chiar puţin populist în comportament: descinde fără pic de morgă într-o berărie oarecare, „se apropie cu bunăvoinţă” de cei trei amploiaţi, cere voie, civilizat, să se aşeze la masa lor şi face glume aluziv-politice cu schepsis: „Ei! dacă ar fi toţi mânuitorii de bani publici ca Anghelache (...) n-ar mai trebui inspectori finanţiari! Tot vrea guvernul să facă economii – ne-ar putea suprima pe toţi...”. Merge cu apetitul conversaţional până la a divulga subalternilor secrete de serviciu: în fond, controlul dispus de ministru trebuia să fie unul inopinat. Ca să nu mai vorbesc despre purtarea lui balcanic-indulgentă cu ocazia verificării.



Aceasta este imaginea Autorităţii şi a superiorului în Inspecţiune: un concubinaj pastoral, un exemplu luminos de coexistenţă paşnică între palierele ierarhice; restul e fantezie exegetică pro domo...

Nici asimilarea lui Anghelache speciei eterne, canonice, imuabile a funcţionarului subaltern dintotdeauna şi de pretutindeni nu excelează prin pertinenţă. El este casier – versiunea decăzută în administrativ a trezorierului care, etimologic, semnifică pe omul ce a primit în grijă o comoară. O varietate de comoară sunt şi banii publici în sumă foarte mare („sute de mii”, „milioane”) daţi pe mâna lui Anghelache. Casierul este mânuitor, paznic şi păstrător de valori cu care se află în contact direct, nu un intermediar, un vehiculant de substitute abstracte ale valorii (acte, hârtii, documente) precum funcţionarul. Din acest motiv, psihologiile lor diferă fundamental. Dacă ţinem neapărat să întrezărim silueta lui Anghelache printre personajele lui Kafka, el nu se va găsi vreodată în preajma lui K., nici acela din Procesul, nici cel din bruioanele romanului, ci undeva, În faţa legii, dimpreună cu Paznicul cu care este cosangvin. A-l înseria comod pe eroul lui Caragiale între funcţionarii dependenţi, în actele şi deciziile lor vitale, de capricii ierarhice sau de cutume birocratice este o dovadă de superficialitate: nu în exterior, ci doar înlăuntrul său putem descoperi resorturile adevărate ale impulsului obscur care-i împinge inexorabil mâna către ştreangul fatal. Inspecţiune este o construcţie sferică, autarhică, aglutinând toate datele necesare elucidării misterului acestei variante insolite de „crimă perfectă”.

Să începem cu sfârşitul. La întrebarea „De ce?... de ce, nene Anghelache?”, după cum se ştie, interogatul, „cumine, n-a vrut să răspunză”. Cuminte, cuminte, dar evident provocator şi cu adresă: de dincolo de moarte, ca ultimă sfidare, parcă, el lansează fiecărui cititor invitaţia explicită la dezlegarea tainei. Dacă acceptăm premisa unei intenţionalităţi auctoriale în acest sens (şi cred că avem motive s-o facem: în timpul vieţii, Caragiale beckettiza avant la lettre încercând ostentativ să adâncească misterul: „De ce s-o fi omorât Anghelache? Nici eu nu ştiu”), dacă, prin urmare, cădeam de acord că ne găsim în faţa unei „ghicitori”, a unei enigme literare concepute ca atare în deplină cunoştinţă de cauză, putem purcede să urmărim în ce măsură scriitorul respectă regulile jocului pe care le presupune orice întreprindere de acest gen.

Prima dintre ele, cea mai importantă, o constituie ascunderea răspunsului (adevărului) în spatele unui număr cât mai mare de aparenţe menite să-l deruteze şi să-l împingă pe cititor pe felurite piste false. Caragiale face asta începând cu titlul şi stratagema reuşeşte: nu doar lecturanţii neatenţi, ci şi câţiva comentatori redutabili, dar neglijenţi cu litera textului, cad în capcană şi aşază „inspecţiunea” de a doua zi şi frica de ea la temelia comportării de neînţeles şi a morţii consternante a casierului, ignorând faptul elementar că Anghelache habar n-are de controlul preconizat, el părăsind berăria înainte ca inspectorul din minister să le anunţe camarazilor vestea.

A doua modalitate de inducere în eroare a cititorului la care recurge Caragiale pentru a proteja taina morţii lui Anghelache o reprezintă presărarea în text a unor false mistere, menite să acrediteze iluzia că ascund indicii revelatoare. Ele nasc întrebări cu efect controlat, fiind, în fond, parazitare, înşelătoare, destinate îndepărtării atenţiei de la autenticul motiv al sinuciderii casierului. Iată câteva: cum se face că, deşi era zi de leafă, iar nenea Anghelache nu mai ajunge acasă, asupra lui nu se găseşte decât niscaiva „mărunţiş în monede nouă de nichel ca de şaptezeci de bani”? Unde este restul retribuţiei? Apoi: de ce plusul constatat în gestiune nu este în monedă curentă, ci „un pol de aur românesc” din urmă cu treizeci de ani? Şi încă: are vreo semnificaţie faptul că polul respectiv era „învăluit într-o foiţă de ţigară” în condiţiile în care nici un personaj din nuvelă nu fumează? Etc., etc.

Un alt procedeu ce se circumscrie regulilor de construcţie a enigmei literare la care apelează Caragiale constă în aglomerarea de fapte, acţiuni, întâmplări selectate astfel încât să edifice în mentalul lectorului o certitudine – delapidarea efectivă –, deviantă în raport cu adevărul ce se cere escamotat cu meşteşug. Autorul dezvoltă o minuţioasă strategie de a oculta şi de a face uitată o secvenţă capitală a nuvelei, prima, foarte redusă ca volum în economia de ansamblu a textului şi având rolul de simplă, suspect de nevinovată introducere într-o poveste ale cărei puncte de interes sunt plasate orbitor în cu totul alte zone ale naraţiunii. De altfel, până la finalul Inspecţiunii, nimeni nu mai face vreo referire la scena din berărie! În schimb, întreaga aventură a celor trei camarazi porniţi să dea de urma lui Anghelache pentru a-l avertiza că îl paşte controlul este suprasaturată cu indicii manipulate expres pentru a inculca şi a consolida în cititor absoluta certitudine a culpabilităţii lui Anghelache. Toate neconcludente, deloc „în chestie”, dacă le judecăm la rece, însă puse repetitiv în pagină într-o aşa manieră emoţională convingătoare încât sfârşesc prin a părea la fel de neîndoielnice, de imbatabile ca şi apriorica teză pe care sunt chemate s-o valideze: nenea Anghelache a delapidat!

Care este rostul (literar, se-nţelege) insistenţei cu care Caragiale vrea să convingă lectorul că Anghelache a vârât mâna în gestiune până la cot („Îi lipseşte mult!...” decretează fără nici o dovadă, însă şi fără umbră de dubitaţie unul dintre prieteni)? În primul rând, obţinerea unui efect cât mai şocant la final, când se dovedeşte că din casă nu lipseşte nimic. În al doilea şi cel mai important rând însă avem de-a face cu jocul derutant al adevărului şi aparenţei ce se înscrie în amintitele norme de desenare a unui scenariu enigmatic. Concentrând întregul interes al cititorului-detectiv asupra unei delapidări concrete, reale, efective (deşi numai ipotetice, în fond), Caragiale, ca un veritabil mare maestru al combinaţiilor, execută o dexteră deplasare a atenţiei de la adevărata delapidare (deşi doar virtuală şi ea): aceea consumată în mintea şi-n cugetul lui Anghelache. Ea şi nu cealaltă reprezintă hybrisul, vinovăţia gravă ce îl torturează interior; ea explică atât neobişnuita comportare a personajului în secvenţa de la berărie, cât şi misterioasa lui sinucidere.

Mânuitorii de bani alcătuiesc o castă, un segment moral de elită al lumii: se revendică, pe filieră divină, din Sf. Petru, portarul împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe linie profană din stirpea nobilă a marilor vistiernici de la curţile regale şi imperiale. Erau oamenii de absolută încredere ai Suveranului, recrutaţi dintre exemplarele umane binecuvântate cu înaltul simţ al onoarei, pentru care, între fiinţă şi datorie, nu poate încăpea slăbiciunea vreunui clivaj. Raţiunea de a fi şi măreţia condiţiei lor le reprezintă incoruptibilitatea, ascetismul, vieţuirea curată în imediata vecinătate şi în contact nemijlocit cu chemarea păcatului, cu tentaţia diabolică supremă (banul e ochiul dracului, nu?). Fără integritatea lor, exprimată în cinste şi corectitudine, lumea ar eşua în haos. Chiar dacă sensul sacral al existenţei mânuitorilor de bani s-a degradat în timp, această castă continuă să funcţioneze în virtutea asumării seculare şi mutuale a pantonomiei onoarei. Când află din ziar despre sinuciderea casierului, colegii lui de breaslă pun lucrurile într-o ecuaţie etică radicală şi sugestivă „– Bravo, nene Anghelache!... – Da! mai bine moartea decât dezonoarea!” după ce, mai înainte, unul „înfierase cu toată asprimea fapta” dezertorului în America.

După părerea mea, Anghelache este un delapidator potenţial, măcinat în egală măsură de chemarea irepresibilă spre comiterea fraudei şi de dorinţa chinuitoare de a nu-şi pierde, făptuind-o, reputaţia de funcţionar „corect” şi „cinstit” – echivalentul terestru al simbolicei onoare de castă. În atari condiţii, invocarea ca certitudini de către camarazii inocenţi tocmai a acestor calităţi care îl legitimează ca om şi ca profesionist, dar pe care le ştie irosite pe altarul păgân al păcatului săvârşit cu gândul, determină reacţia lui autodemascatoare, de ins cu musca pe căciulă. Îndelungă vreme, poate, în sufletul său s-a dat, crâncenă, bătălia cu diavolul şi casierul a găsit în sine forţa să se opună impulsului de a sustrage bani. Treptat, resursele de rezistenţă la ispită se apropie însă de sfârşit şi el realizează că salvarea nu mai poate veni decât din afară, având un chip şi un nume: inspectorii de control care îi pot transmite spaima de a fi divulgat ca delapidator, determinându-l astfel să renunţe la intenţia de fraudă. Şansa lui de a rămâne onest este inspecţia. Dacă, într-adevăr, Anghelache suferă de frică (şi suferă), frica lui nu este că vine controlul, ci, dimpotrivă, că nu vine. Îl aşteaptă demult ca pe un semn providenţial, de la un timp văzând în el singura salvare. În seara discuţiei de la berărie se convinge însă că aşteptarea este zadarnică şi că soarta îi este pecetluită: mai devreme sau mai târziu va delapida! Virtual, a făcut-o deja. Şi atunci omul moral din Anghelache alege calea unică de a evita producerea efectivă a „nenorocirii”: sinuciderea. Casa de bani – permanenta, diabolica ispită – trebuie să rămână intactă. Preţul integrităţii sale este viaţa lui nenea Anghelache. Camaradul i-a citit, parcă, post-mortem, gândurile: decât dezonoarea, mai bine...

Se pune întrebarea: cum află Anghelache în seara fatală că destinul a făcut din el, fără putinţă de dubiu, un delapidator irevocabil?

Un răspuns – cam năstruşnic, recunosc – ar suna astfel: casierul blestemat este un cititor comprehensiv şi pertinent al începutului nuvelei lui Caragiale Inspecţiune; acolo i se ia ultimul văl de pe ochi şi înţelege că este iremediabil şi definitiv condamnat! Lăsând gluma la o parte, voi spune că autorul înţelege să respecte până la capăt regulile jocului de-a ghicitoarea, nelăsând nimic neelucidat. Există în text, drapat cu grijă sub aparenţe anodine, un personaj ignorat aproape total de comentatori, care deţine cheia actelor, deciziilor şi mişcărilor sufleteşti ale lui Anghelache, inclusiv a enigmaticei sale sinucideri. Este dublul casierului, un fel de alter ego al său, care îi anticipează cu puţin traiectoria existenţială: „nenorocitul” care fuge cu banii furaţi în America. Dacă recitim perfid-banala scenă cu care începe Inspecţiune, analogia dintre cele două personaje îmbracă haina ostentaţiei: ambii sunt vechi impiegaţi, cu reputaţie de funcţionari model, „de o probitate mai presus de orice îndoială”, corecţi şi serioşi, cu destine ce merg mână în mână. Repetata, invariabila identificare a amândurora cu termenul, comun şi implacabil definitoriu, „nenorocitul” nu este deloc întâmplătoare. Când Anghelache îl apără cu patimă pe infractor, înfăţişându-l ca pe o „victimă a neglijenţii altora”, se apără, de fapt, pe sine, după cum, atunci când le explică enervat camarazilor în ce fel un control efectuat la vreme ar fi stopat prăbuşirea în greşeală a „celuilalt”, discursul este eminamente autobiografic, de unde şi încărcătura sa emoţională specială, net disproporţionată ca intensitate faţă de manifestarea unui neimplicat direct. „Un tip de urbanitate” ca Anghelache vorbea neîndoielnic altfel despre o situaţie de care ar fi fost, sufleteşte, fundamental străin. Dar nu este – o ştie foarte bine fiindcă înţelege, revoltat, dar neputincios, esenţa relaţiei cu „celălalt”. Intuieşte că între el şi dublul său legătura merge până la identitate – înapoi, dar şi înainte. „Celălalt” îl premerge cu un singur pas; născut cu câteva clipe mai devreme, geamănul l-a făcut deja: a delapidat. Mesajul e premonitoriu şi străveziu: urmează ineluctabil el – verdictul a fost pronunţat şi nu admite recurs.

Dar, ajuns în acest punct, Anghelache comite un gest luciferic, de sfidare a destinului: el se vrea o fiinţă condamnată să fie liberă în opţiunile sale majore şi găseşte resursele lăuntrice de a alege singura ramură disponibilă a alternativei descalificării ca fiinţă umană: suicidul. Ori, altfel spus, voluntara des-fiinţare.

În absolut, Anghelache, aşa mort şi livid, este un învingător.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara