Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
ANGELA MARINESCU: “Totul este poezie, dacă te pricepi să vezi” de Filip-Lucian Iorga


"Nu am vrut să fac poezie, ci limbaj"

- Nu pot să nu mă gândesc, doamnă Angela Marinescu, la încărcătura de discursivitate pe care, în mod inevitabil, o poartă orice interviu. Ştiu că nu vă place discursivitatea.

- Da, eu nu am vrut să fac poezie, ci limbaj. Iar când faci limbaj, nu poţi să fii discursiv. Poeţii discursivi nu fac limbaj. Mai ales în Parcul şi în Fugile postmoderne am vrut, în mod conştient, să fac limbaj. Trebuie să recunosc că mi-a fost foarte greu. După aceea, am schimbat registrul, cu Îmi mănânc versurile şi Tăcerea sexuală, care sunt discursive, şi nu provoacă. Le-am şi scris mult mai uşor. Se spune că sunt violentă. Aşa este, violenţa îmi este caracteristică. Fără ea, nu pot să exprim neputinţa, dar şi dorinţa imensă de a face limbaj. Violenţa în scris este singurul mod de a mă elibera de constrângerile instinctelor civilizate ale supraeului aristocratic.

- Cum aţi descrie drumul pe care l-aţi parcurs, împreună cu poezia dumneavoastră?

- Primele mele patru volume, Sânge albastru, Ceară, Poezii şi Poeme albe sunt de un inefabil, ca să zic aşa, indestructibil. Acolo am făcut şi nu am făcut poezie. Acum nici nu mă mai recunosc în ele, deşi am păstrat, în parte, o oarecare naivitate, ca oricare om care e dotat şi cu aşa ceva. Eu, însă, am evoluat. Nu am vrut să evoluez, nu mi-am dorit asta şi nu am forţat lucrurile, dar aşa s-a întâmplat. Am evoluat spre o anumită " nu i-aş spune răutate, ci revoltă faţă de imperfecţiunile din jurul meu. În Fugile postmoderne, revolta a atins apogeul. Când eram mică, am fost muşcată de un câine care, ca pui, fusese foarte blând. M-am comparat întotdeauna cu un animal care, când e mic, nu are nici un fel de instinct carnivor dar care, când creşte, devine foarte rău, sângeros. Cât timp eşti protejat de părinţi, de vârstă, de mediu nu simţi mai nimic. Abia când începi să te loveşti singur de toate lucrurile din jur, începi să reacţionezi. Fiecare reacţionează cum poate: unul se eschivează, altul se revoltă, altul se sinucide, altul se resemnează. Eu, treptat, am evoluat spre o revoltă din ce în ce mai mare. O revoltă, i-aş zice, metafizică " deşi pronunţ cu greu acest cuvânt. În fond, nimeni, nici eu nici ceilalţi, nu este vinovat că m-am născut, şi mai ales că m-am născut de genul feminin. Totuşi, a trebuit să-mi asum, faţă de cei aflaţi de cealaltă parte a baricadei, nişte lucruri care nu îmi erau proprii. Am fost crescută ca un băiat, am făcut foarte multă gimnastică şi sport de performanţă (mama a fost profesoară de educaţie fizică şi campioană pe ţară, la înot şi schi, în perioada interbelică), eram vestită fiindcă nu puteam fi dusă în casă, mă jucam continuu, parcă eram posedată. Dar la 14 ani şi jumătate m-am îmbolnăvit foarte grav de plămâni şi totul s-a dus pe apa sâmbetei. Evoluţia mea a fost marcată de boală. Atunci mi-am dat seama că sunt de o parte a unei baricade care, cu timpul, s-a extins atât de mult, încât acum aş putea să spun că sunt în spatele unei baricade care înconjoară întreg Pământul. Sunt nu numai de sex feminin, dar şi marginală. Toată viaţa m-am simţit o marginală.


"Tot ceea ce este moral este ostentativ"


- Aţi vorbit despre o baricadă. De ce priviţi relaţia dintre femei şi bărbaţi ca pe o luptă ? Vedeţi baricade pe care alţii le ignoră(m) ?

- Eu aşa simt. Un bărbat are un duşman: timpul, Dumnezeu sau moartea. Femeia are doi duşmani: bărbatul şi timpul, Dumnezeu sau moartea. De aceea, poate, vocile feminine din lumea artei sunt puţin mai "apăsate" decât cele masculine. Pentru că o structură feminină îşi doreşte mai întâi să-şi afirme forţa.

- Abia după aceea intervin şi nuanţele.

- Structura autentic feminină

nu-ţi permite să faci altfel. Evoluţia spre Dumnezeu, spre tine, este foarte complicată şi presupune că trebuie să te asumi; iar pentru o femeie, acest proces de asumare este foarte greu. Ea trebuie tot timpul să se delimiteze. Cei care se află de partea cealaltă a baricadei au reacţii gata înţelese şi calificate ca fiind bune pentru evoluţia gândirii despre lume. La femei abia a început povestea asta.

Nu toate persoanele ajung să aibă reacţii ostentative la ce li se întâmplă. Trebuie să ai o oarecare înzestrare intelectuală şi afectivă pentru a avea reacţii vizibile. De fapt, reacţia, tot ceea ce este lucid şi se întâmplă conştient şi mai ales tot ceea ce este moral este ostentativ. Moralitate în afara ostentaţiei nu există, cred eu. Din punctul ăsta de vedere spuneam şi că e bine să fii naţionalist; pentru că dacă nu vede nimeni că ţii cu ai tăi, atunci nu eşti nimic. Aici intervine o problemă subtilă, şi anume atitudinea critică faţă de cei pe care îi iubeşti. Şi mai subtil este momentul intervenţiei critice, ce trebuie să se petreacă într-un mod şi într-un timp oportun.

- Naţionalismul pe care îl invocaţi nu include, aşadar, atitudinile şovine.

- Sigur că nu. Nu pot să-i sufăr pe bufonii şi pe guralivii patriotarzi.

- Dar extremismul nu poate fi privit şi ca un tip de reacţie ostentativă?

- Este o reacţie primitivă.

- Putem încadra în această categorie fundamentalismul islamic ?

- Aici este o problemă mult mai complexă. E vorba de o altă lume, în care nu trebuie să intrăm cu forţa. Trebuie mai întâi să îi înţelegem. Până nu le validăm din exterior calitatea tradiţiei, ei nu pot fi liberi în faţa noastră. De aici, gesturile agresive pe care le fac.


"Acum, eu am totul în cap"

- Întorcându-ne la reacţie...

- Cu cât eşti mai viu, cu atât reacţionezi mai tare. Poate să nu ţi se întâmple nimic extraordinar şi, totuşi, sensibilitatea ta să fie atât de mare, capacitatea de a reacţiona atât de marcat vizibilă, încât ceea ce simţi în capul tău, aia să fie. Eu pot să stau în pat zece ani, fără ca în jurul meu să se întâmple ceva şi să simt că, totuşi, suferinţa lumii e toată pe umerii mei. Acum, eu am totul în cap. Şi cred că oricine, de la o anumită vârstă, poate spune că are totul în cap. "Capul" devine centrul fiinţei lui. Mi se reproşează că nu mai sunt decentă. Aşa este, nu mă mai interesează. Am renunţat să-mi mai ţin, în mine însămi, gura închisă. La 20-30 de ani nu puteam să fiu indecentă nici dacă mă drogai. Acum sunt, fiindcă vreau să fiu. Iar dacă vreau să fiu indecentă înseamnă că, de fapt, nu sunt indecentă. Atunci când faci conştient un lucru, acel lucru primeşte aura lucidităţii, a detaşării.

În altă ordine de idei, faptul că reacţionez la orice fel de nedreptate sau la orice vorbă spusă şmechereşte îmi creează multe probleme cu cei din jurul meu. Mă las provocată tot timpul şi lumea crede că vreau să mă cert. Or, eu nu simt că mă cert, ci că răspund la nişte lucruri nedrepte, ceea ce, desigur, este o naivitate. Şi de aici, apar antipatiile. Această naivitate are un preţ şi mi-a dejucat toate planurile pe care le aveam.

- Există o distanţă mare între ce v-aţi dori şi ceea ce aveţi, inclusiv "în cap" ?

- La început, decalajul a fost foarte mare, pentru că tinerii văd totul abstract şi la modul absolut. Când stai la pat nemişcat, aşa cum am stat eu în adolescenţă, mintea îţi merge "în gol". Cum să nu fie un decalaj imens între statul la pat şi ceea ce visezi ? Treptat, distanţa s-a micşorat, dar şi agresivitatea mea a crescut, din cauza faptului că am fost obligată să văd că distanţa se micşorează. Şi statul la pat şi dorinţa de a visa s-au relativizat. Asta nu e o chestiune pe care am luat-o de la tineri. Lumea spune tot timpul că vreau să scriu ca tinerii. Eu nu vreau să scriu ca nimeni! Este evoluţia mea. Nu puteam să-mi las limbajul ca pe vremea când aveam 25 de ani. Dacă voi mai scrie, vreodată, inefabil, o voi face nu atunci când distanţa de care vorbeam nu va mai exista, ci atunci când m-ar putea copleşi, cu adevărat, inefabilul gândului dispariţiei mele şi al absenţei, în general. Abia moartea dă sens tuturor lucrurilor. Dar, în acelaşi timp, fiindcă eşti viu şi gândeşti, te cam înspăimântă posibilitatea neviului şi a tăcerii totale.

"Scrisul s-a întors, oarecum, împotriva mea"

- Absenţele sunt, pentru dumneavoastră, o prezenţă continuă.

- Absenţa este spaţiul care îţi aparţine cel mai tare. Aşa cum îţi aparţine umbra, cât timp trăieşti, îţi aparţine şi absenţa pe care ţi-o construieşti. Absenţa este un spaţiu pe care ţi-l construieşti atâta timp cât gândeşti şi care, după moarte, îţi copleşeşte trecătoarea ta prezenţă.

- Priviţi scrisul ca pe un instrument, nu ca pe un scop.

- Eu nu am avut o evoluţie artistică, estetică. Nu am pus mai presus de mine îndemânarea mea de a scrie. Îndemânare pe care nici nu o aveam, la început. În primii ani a fost un chin să scot două versuri sau două fraze coerente. Evoluţia mea a fost cea a unui om care vrea să se caute pe sine însuşi. M-am căutat, am vrut să mă cunosc şi să ajung să-mi fiu mie suficientă, să nu mă mai războiesc cu toate prostiile din jur, să trăiesc normal şi modest. Scrisul meu e un drum spre mine. Poate de aceea şi am tot felul de reacţii la Cărtărescu, de pildă, care au devenit notorii: pentru că îl simt pe el mult mai artist. El este artist desăvârşit şi eu sunt opusul absolut al acestei sintagme. Eu fac SUBartă. Pentru că sunt mereu în SUBtext, SUBlume, SUBconştient. De fapt, cred că asta am şi adus nou în literatură: un fel de SUBtext, de dorinţă extraordinară nu de a face artă, ci de a mă cunoaşte; iar asta n-am ştiut s-o fac decât cu ajutorul scrisului. Acum, îmi dau seama că am ajuns la o vârstă la care nu mai pot să mă joc cu chestia asta, aşa cum făceam altădată. Mă jucam îngrozitor de tare, în sensul că voiam să fac cu totul altceva atunci când spuneam că scriu. Nu că aş fi devenit foarte serioasă; îmi place şi acum să mă joc, dar scrisul s-a întors, oarecum, împotriva mea. Îmi arată că trebuie să ţin cont şi de el, nu numai de mine.

"Să nu se creadă cumva că scrâşnesc din dinţi..."

- Unde e jocul, în poezia dumneavoastră ?

- Am considerat întotdeauna că joc nu înseamnă neapărat să fii ludic pe text. Înseamnă să te joci cu focul, adică să porneşti într-o aventură atât de riscantă ca a scrisului, sau ca a iubirii, sau ca a transformării tale ca fiinţă, în mod conştient. Faptul că tu eşti conştient de ceea ce faci presupune un joc, o oscilaţie permanentă. Nu poţi să fii conştient de anumite lucruri şi să nu numeşti lucrurile respective ca fiind şi joc.

- Un joc la limita supravieţuirii.

- Numai acela e un joc adevărat. Pe mine, jocul ăsta mă dă gata. Îmi place enorm. Şi vreau să-ţi spun că n-am făcut nimic din ce nu mi-a plăcut. Să nu se creadă cumva că, vai, scrâşnesc din dinţi. Nu sunt o "încrâncenată", aşa cum cred unii. Altfel, cum s-ar explica viaţa mea, aşa cum a fost ? Nu am făcut gesturi încrâncenate, radicale.

- Refuzul premiului din 1980 nu a fost un gest radical ?

- Nu a fost un mare act de curaj, a fost o manifestare a orgoliului meu. Nu m-am gândit ce însemna gestul pe care îl făceam; m-am gândit doar că meritam, pentru Structura nopţii, Premiul Uniunii Scriitorilor, şi nu mi se acordase decât cel al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

- Aveaţi încă iluzia că meritele contează în acordarea premiilor ?

- O aveam încă. M-am maturizat foarte greu. De fapt, nici nu ştiu dacă am făcut-o.

- E bine să ne maturizăm ?

- E bine, dar numai în anumite privinţe. Raportarea ta la ideal (a se citi: joc) trebuie să rămână permanentă. Dacă nu eşti capabil să te raportezi la aşa ceva, înseamnă că te-ai maturizat rău. N-ai cum să trăieşti mişto dacă nu te raportezi tot timpul la ceva în care crezi sau care îţi place.

- Cum v-aţi raportat la boema literară ? I-aţi dat importanţă ?

- Până la un punct. Toată viaţa mi-am pus problema prieteniei şi a boemei. Porneam spre aşa ceva, construiam relaţia respectivă până la un anumit moment, după care rădeam tot, şi din ce în ce mai conştient. Treptat, mi-am dat seama că nu sunt bună pentru aşa ceva, că nu fac faţă, nici fizic, nici psihic; dar nu am rupt brusc punţile.

"Pentru mine, libertatea este de alt gen decât socială"

- Vi se pare neimportantă existenţa unui model literar sau existenţial ?

- Tot spun că n-am avut nici un model. Ba da, am avut ! Kafka mi-a fost model, de la o anumită vârstă încolo. Are el o nuvelă, Vizuina, în care e vorba despre o cârtiţă pe care o pomenesc mereu. O cârtiţă care îşi sapă în pământ un tunel, casa ei. Dar, la un moment dat, înăuntrul casei îşi construieşte o altă casă, mai mică, în care să-şi depoziteze alimentele; şi tot aşa, îşi construieşte alte case în interiorul caselor. Când, în sfârşit, iese în afara casei, se simte atât de vulnerabilă, încât are impresia că nu mai are piele. M-a impresionat foarte mult nuvela asta, pentru că şi eu am simţit tot timpul că atunci când ies din lumea mea, de sub protecţia pe care eu însămi mi-am oferit-o, începe nebunia, devin capricioasă, isterică, nu mai sunt bună de nimic; într-o aceeaşi clipă se dau în capul meu lupte îngrozitoare, pentru că nu mă simt protejată.

- Poezia e şi un astfel de refugiu, o vizuină ?

- E şi un refugiu, dar şi dovada faptului că sunt aşa. Ea îmi urmăreşte viaţa şi dovedeşte că nu mă simt în siguranţă, din punct de vedere fizic şi metafizic. Nu social. Pentru mine, povestea cu socialul, atâta timp cât de la 16 ani sunt mereu prin spitale, nici nu a existat. Abia de acum încolo, dacă aş mai avea încă o viaţă şi dacă aş putea trăi cât de cât protejată, aş putea să remarc ce este în jurul meu, din punct de vedere social. De asta nici n-am făcut disidenţă pe faţă. Pentru că nu întrezăream în disidenţă o posibilitate de a fi mai liberă decât eram. Pentru mine, libertatea este altfel decât socială, este una pur interioară. Totuşi, m-am căsătorit cu un tip care s-a legat cu lanţuri de gardul Uniunii Scriitorilor şi cred că nu am făcut nici un compromis. Nu am scris în viaţa mea un cuvânt despre partid şi conducători. Am făcut un fel de SUBdisidenţă.

Şi, fiindcă vorbeam de modele, trebuie să spun că mai am încă două: Simone Weil şi, culmea, Gheorghe Iova. Pe Iova, eu l-am căutat; nu mă mai mulţumea limbajul epic, începusem să ascult muzică de jazz de avangardă şi voiam să fac ceva în poezie care să poată echivala nebunia de acolo. Voiam să discut despre limbaj şi cineva mi l-a recomandat pe Gheorghe Iova. El era cu " 100 de ani înaintea mea; a fost primul care a făcut, la noi, nu textualism, ci care a textuat, adică a afirmat că un autor este autentic pe pagina pe care o umple cu textul lui. Am vorbit şi m-a influenţat foarte mult, chiar dacă nu înţelegeam mare lucru pe atunci.

"Trebuie să-ţi reinventezi permanent centrul fiinţei"

- Unde putem găsi poezia ?

- Peste tot este poezie. Îmi amintesc că stăteam, acum vreo 15 ani, la o masă cu Tudor }opa şi, dintr-o dată, el a zis cuiva: "Ia mai termină cu prostiile astea ! Cine nu se pricepe la poezie, nu se pricepe la nimic". Şi acum spun şi eu: "Totul este poezie, dacă te pricepi să vezi". E o problemă de atenţie, de fler şi de iubire de viaţă. Dacă ţi se pare că viaţa are importanţă, atunci găseşti poezie peste tot. Dacă eşti un acrit lehamisit, nu vezi nimic, nicăieri.

- Vă preocupă plasarea dumneavoastră în lumea poeziei ? Vi se pare importantă ?

- De ce să nu recunoaştem că totul are importanţă şi nimic nu are importanţă ? Mai bine spus, totul are importanţă în măsura în care tu i-o acorzi. Locul în lumea artei ţi-l cucereşti prin luptă, nu ţi-e dat de la început. Cine nu luptă cu toate puterile, nu are un loc. De fapt, cred că totul este ocupat la ora asta şi marea luptă, importantă şi complicată, e aceea de a-ţi reinventa, pe acest loc ocupat, un loc al tău, diferit. Trebuie să-ţi reinventezi permanent centrul fiinţei tale.

- Dar aprecierilor despre dumneavoastră le daţi atenţie ?

- Au spus unii că sunt răzgâiată, vulgară, catastrofică. M-am simţit de multe ori agresată de vorbe, de interpretări. Cel mai tare m-a deranjat reacţia Marianei Marin la felul meu de-a fi: m-a făcut securistă 15 ani la rând. Şi eu nu ştiu ce e aia. Chiar doresc, cu ocazia asta, să îi rog pe cei de la CNSAS să îmi verifice dosarul, ca să se termine o dată cu povestea asta. Dacă va fi ceva în neregulă, să facă public lucrul respectiv.

- Felul în care se raportează critica la ceea ce scrieţi vă influenţează ?

- Un critic tânăr, pe numele lui Mihai Iovănel, mă consideră barbiană. De fapt, Nicolae Manolescu a început această interpretare a poeziei mele. Ei, vreau să spun că singurul poet pe care nu-l pot recepta cu adevărat, până la capăt, este chiar Ion Barbu. Nu mă satisface poezia lui. Pe de altă parte, Marius Chivu, alt tânăr critic, spune despre poezia mea că este "zgomotoasă" şi "egocentrică", neputând să fie religioasă. Cine a vrut să fie religioasă? Eu nu am vrut. De fapt cel mai autentic demers religios este mistic. Nu sunt o practicantă, nu ţin post şi îmi bântuie prin cap şi un vânt al libertăţii extraordinar, pe care mi-l controlez mai ales prin scris. Niciodată nu am căutat să fiu religioasă. Am cochetat, cândva, cu nişte interpretări ale Evangheliei după Toma, pentru că Sorin Dumitrescu m-a rugat. Oricum, de pe la al o sutălea verset, nu mai eram bună de nimic şi când obosesc, încep să delirez. Am simţit că e prea mult pentru mine, că teritoriul respectiv nu îmi era propriu. Am accente mistice în scris, dar cred că orice om cu mintea întreagă are aşa ceva. Iubirea, de exemplu, e mistică în mod natural.

- Sunteţi o profesionistă a melancoliei?

- Da, sunt. Orice pierdere îmi dă senzaţia că mă îndepărtez de anumite lucruri pe care, până atunci, le consideram importante şi că, până la urmă, era necesară, pentru că eu am câştigat în alt plan. Această translare pe un plan în care câştig ceva ce încă nu cunosc, în timp ce a dispărut ceva ce am cunoscut intim, îmi provoacă o mare melancolie.

- Cum vă simţiţi, acum, cu dumneavoastră ?

- E un mare noroc să îmbătrâneşti. Poţi privi lumea cu detaşare, te poţi relativiza. Pe mine, detaşarea mă ajută să văd şi mai bine lucrurile. Îmi place să fiu trează în preajma morţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara