Casa de sticlă

Te întrebi cum e cu putinţă
şi-ntre timp ei inundă inima cu teama
ce răsfiră-n minte o ură răcită-n convingeri:

de-ar fi unul deplin limpezit
i-ar mai putea oare dăuna cineva?

şi-mi aduc aminte
de câte ori se oprea timpul
pe vremea când nu eram nici morţi nici vii.

însă frumuseţea e mereu nada nevăzutului
şi mă mistui în acest gol ca privighetoarea
în cântul ei, merg

de parcă m-aş furişa adâncindu-mă
necontenit / sorbit de pădure în
liniştea definită de-un foşnet.

fiecare pas, o punte peste gol.

*

Timpul pare a fi un atribut al beznei
în care ignoranţa îşi aşează graniţele
ca pe nişte reclame luminoase.

bătrânii vorbeau mereu de firul vieţii.
nu atât scurt, cât mai ales atât de
firav, eu mă găsesc acolo

unde sfârşesc explicaţiile
şi începe aflarea de sine.

atâta nevoie am avut şi mai am de noi

deşi n-am plecat nici inima nici capul.
şi n-am aparţinut nimănui, limpezimea

transcende timpul, până şi glasul

sună altfel în contopirea lui cu o voce
adâncă, unde degetele trecutului se mistuie
în anticamera păcii – gratitudinea.

*

Şi dacă totul se transformă
unde rămâne, în ce se preschimbă
iubirea limpezită a celor duşi?

pesemne, doar tremurul, palpitul ei
mai ţin lumea asta în cumpănă.

la ce ajută însă să ştii, dacă nu poţi schimba
nimic, precum teama multora de un răgaz?

când privirea se preschimbă în
vedere
totul înlesneşte oprirea

ca plânsul acela nebănuit la mulţi, un plâns
tăcut într-o odaie pustie înfiripând
pe nesimţite o transfigurare.

însă ea nu mă poate auzi, murmurând
cu o anume înfiorare în glas: „într-adevăr,

‚nu se poate scrie pentru robi’, oare
de aceea să fie tot mai puţini cititori?”
şi se uită la mine uimită, uşor stânjenită.

... şi clipa morţii, mă gândesc, ce răgaz
definitiv, ce mai răgaz teribil această
clipă a confruntării inevitabile cu sine...

însă tac. tac şi mă uit lung
la cărarea ce se pierde între ramuri.

*

Cu cât mă tretrăgeam cândva
cu atât mai mult mă deschideam.

credeam că urc, ca mai târziu să văd:
nici urcam, nici coboram, mă roteam

în jurul unei clipe de graţie
ce irumpe în abandon ca dar.

lumea răspunde la ceea ce suntem.
cum însumi aş reveni doar, şi numai
spre a însoţi reîntoarcerea arborilor.

încredinţare, însă deplină

încredere

şi e clipa când concentrarea
e atotrăspândire. prezenţă.

şi totuşi uitare de sine.
pierdere-n nezărit.

rămân aşadar în uimire:
e întrebare şi răspuns.

comunicare stinsă-n comuniune.