G. Călinescu crede că Andrei Mureşanu este un poem faustic (Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, 1934) şi că n-are prea mare legătură cu poetul Andrei Mureşanu, poetul şi revoluţionarul ardelean (1816-1863), cunoscut mai ales ca autor al versurilor puse pe muzică de Anton Pann şi transformate ulterior în imnul României, Deşteaptă-te române! (textul era intitulat iniţial Un răsunet). Aşa şi este, poetul foloseşte numele lui Andrei Mureşanu mai degrabă ca pe un pseudonim pentru a-şi exprima, la persoana întâi, propriile idei despre condiţia umană, istorie şi univers.

Totuşi, Eminescu era un admirator al lui Andrei Mureşanu şi avea o idee clară despre identitatea lui (chiar dacă îl idealiza). În Epigonii îi rezervă o strofă întreagă, ca lui Dimitrie Bolintineanu sau Constantin Negruzzi (în timp ce altor scriitori, mai puţin imporanţi, le consacră câte o jumătate de vers):

„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,/ Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,/ Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,/ Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune/ Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.“

Andrei Mureşanu este, din punct de vedere formal, o dramă istorică în versuri, neterminată, la care Eminescu a lucrat, cu intermitenţe, între 1869-1876). Ne-a rămas lungul monolog confesiv-reflexiv atribuit lui Andrei Mureşanu şi plasat la începutul dramei, urmat de replicile – cântate, în viziunea autorului – ale unor personaje simbolice: Versurile, Somnul, Vântul, Izvorul, Undele, Delfinul, Ondina, Sirena, Călugărul, Chipul. Trebuie să extragem din acest montaj naiv-artificios, influenţat de unele spectacole de teatru din epocă, textele propriu-zise şi să salvăm din ele fulguraţiile de poezie.

Unele versuri seamănă sau sunt identice cu versuri din alte poeme eminesciene, ceea ce ne poate face să presupunem că Eminescu a renunţat la un moment dat la intenţia de a termina de scris drama istorică şi că a considerat-o un fel de rezervă de imagini. Iată câteva sintagme care au fost folosite şi refolosite (intacte sau revizuite), în diferite antume:

„În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă/ Se sbate miază-noaptea... iar prin a lumei vamă/ Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies“;

„Şi-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă.“;

„Să nu zic despre mine, ce despre om s-a zis:/ Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!...“.

Există însă în monologul lui Andrei Mureşanu şi o mare masă de creaţie poetică neutilizată ulterior de autor. Ea seamănă cu succesiunea de reflecţii filosofice din Scrisori, doar că este mai puţin ordonată şi mai lipsită de diversitate (nu cuprinde, de exemplu, consideraţii asupra originii universului sau asupra infidelităţii femeii).

Este greu de înţeles de ce trebuie ca Andrei Mureşanu să se afle – când meditează – singur într-o pădure, într-o noapte cu lună, în apropiere de o biserică veche cu un turn de piatră, al cărui orologiu bate miezul nopţii. Decorul este de o grandoare romantică teatrală. Dar reprezentarea orologiului n-are nimic convenţional şi ar merita să figureze într-o antologie de imagini eminesciene:

„În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă...“

Orologiul – inima de aramă a unui turn de piatră, iată o metaforă originală şi impresionantă, grea, despre care, chiar dacă n-am şti, ne-am da seama cui aparţine.

Mai mult decât orice, pe Andrei Mureşanu (pe Eminescu tânăr) îl preocupă rostul fiinţei umane în lume. De alte probleme filosofice se declară neinteresat, explicând că le-a înţeles de mult şi că în privinţa lor nu-şi mai face nicio iluzie. Această secvenţă a monologului se remarcă prin radicalitate, prin declararea unei blazări absolute. Nu mai găsim la alţi poeţi (la Eminescu, da, de exemplu în Rugăciunea unui dac) un asemenea moment de umoare neagră paroxistică:

„De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,/ Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult./ Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors./ Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors,/ De mânile uscate a vremii-mbătrânite.../ Şi clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite.../ Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte/ Noroc făr’ de durere, viaţa făr’ de moarte./ Am pus de mult de-o-parte acele roase cărţi/ Ce spun – a vieţii file au veşnic două părţi,/ Că, făr’ de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel?/ Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l.“

Este remarcabilă prin lapidaritate şi sarcasm definiţia viitorului: viitorul – un trecut întors. Iar completarea acestei definiţii cu imaginea plastică şi expresivă a repetabilităţii faptelor omeneşti atinge nivelul marii poezii: „Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors,/ De mânile uscate a vremii-mbătrânite...“

Eminescu n-a reciclat niciodată această imagine a vremii îmbătrânite care cu mâini uscate toarce şi retoarce mereu aceleaşi patimi omeneşti. O găsim doar aici, în Andrei Mureşanu; fie şi numai pentru atât ar merita să păstrăm cu grijă poemul în memoria noastră culturală.

După ce enumeră problemele care nu-l mai interesează, personajul lui Eminescu menţionează singura întrebare la care ar vrea să primească răspuns:

„Nimic în lumea asta cu ele nu se schimbă –/ Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă/ Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare/ Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, mai mare./ Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,/ Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni –/ O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar/ Ne scapă de-o-potrivă de-al vieţii lung amar./ Nu cer de fericire în lume să am parte,/ Căci fericiri a lumii, închipuiri deşarte!/ Viaţa noastră însă oricât de neagră fie/ Ea împlineşte oare în lume vreo solie?/ E scop în viaţa noastră – vreun scop al mântuirii?“

Ce distanţă ironică ia Eminescu faţă de toate demersurile filosofice! Ele nu sunt altceva decât „dezlegări ciudate“ şi „frânturi de limbă“. Când vrea să desfiinţeze ceva, poetul o face de foarte sus, cu o demnitate de aristocrat care nu aşteaptă replică.

Şi ce greutate capătă, în acest context, aducerea în discuţie a singurei probleme care contează pentru el: dacă viaţa oamenilor are vreun scop!

Aşa cum Hamlet, cu craniul lui Yorick în mână, se întreabă ce e preferabil, să fii sau să nu fii, Andrei Mureşanu vrea să înţeleagă dacă un om merită să se sacrifice pentru semenii săi, nu în sensul că ar aştepta vreo răsplată, ci în acela că ar vrea să ştie dacă sacrificiul contează, dacă schimbă cu ceva în bine soarta oamenilor.

Andrei Mureşanu, cu poezia lui răsunător-solemnă, ca muzica de fanfară, a crezut fără îndoială, fie şi în mod naiv, în menirea lui de a lupta pentru libertatea românilor. A fost în mod evident omul unei cauze. Eminescu l-a ales bine pentru rolul de tribun care reflectează asupra condiţiei de tribun. Dar şi mai probabil este că pe Eminescu însuşi îl preocupra în cel mai înalt grad subiectul, având şi vocaţie de poet solitar vizionar, neînţeles aproape de nimeni, dar şi pe aceea de luptător pentru cauza neamului său. Poetul nu compune doar un rol pentru personaj, ci trăieşte acest rol cu ardoare, uitând de Andrei Mureşanu:

„ De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor/ Au sarcina vieţii purta-va mai uşor? /.../ .../ O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi/ Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ,/.../ Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic,/ Supus doar ca nealţii la suferinţe grele,/ Unind cu ele ştirea nimicniciei mele./ O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir,/ Te chem cu desperare în pieptu-mi – cu delir,/ Răspunde-mi cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?/ Orbirea? nepăsarea? e binele? e răul?“