înainte de a găsi un răspuns la întrebarea dacă oamenii au vreun rost pe pământ, Andrei Mureşanu, personajul şi, în acelaşi timp, purtătorul de cuvânt al lui Eminescu, descrie situaţia din lume. Totul este alcătuit pentru binele oamenilor. Ca şi Leibniz, Andrei Mureşanu pretinde că trăim dacă nu într-o lume perfectă, oricum, în cea mai bună dintre lumile posibile:

„Orbirea? nepăsarea?... Nevinovat’ orbire/ Cât de frumos şi-anume tocmit-a a lui fire!/ Creat-a lupul aprig el pentru mielul blând,/ Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămând,/ Natura-i fericire şi veşnic e în pace –/ Şi leul şi cu taurul de mult stau să se-mpace –/ Iar omul ce-i făptura aleasă, are-anume/ Un creier şi un suflet – pentru dureri în lume;/ Ce simplă nepăsare, nevinovat’ orbire,/ Concordie eternă, un rai de fericire.”

Retorica elogierii lumii sună totuşi, parcă, fals, divinitatea (şi cititorii) tresar la un moment dat, întrebându-se dacă nu cumva poetul persiflează teza binelui universal: „ – Dar nu – ce zic? Tu blastemi, poete... Cată bine/ Căci lumea e creată anume pentru bine./ N-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi,/ De mii de ani nu sună legenda în urechi?”

Treptat, până şi divinitatea trece de partea poetului şi devine ironică:

„Nu vezi tu, că virtutea găseşte-a ei răsplată,/ Răsplată ce de oameni şi cer e-nvidiată?/ Răsplată prea frumoasă: un giulgiu şi patru scânduri./.../ Şi- atunci... atuncea popii vorbit-au foarte drept:/ Deşertăciuni sunt toate, când moartea ţi-i în piept.”

Apologia armoniei lumii, făcută de Leibniz în singura lucrare publicată în timpul vieţii – Teodiceea, 1710 – a fost combătută cu vervă satirică şi sarcasm, cu mai bine de două sute de ani înaintea lui Eminescu, de Voltaire, în romanul său pedagogic Candide sau Optimismul, din 1759. Un personaj din acest roman, dr. Pangloss, supranumit caraghios-emfatic „cel mai mare filosof al sfântului Imperiu Roman”, este de un optimism ridicol (ceea ce, de altfel, i-a şi adus notorietatea).

Putem spune că Eminescu reconstituie în monologul lui Andrei Mureşanu o luptă de idei purtată cu secole în urmă şi face să triumfe încă o dată scepticismul. Chiar dacă nu profesează un raţionalism vulgar ca Voltaire, concepţia lui despre lume, ca şi influenţa exercitată asupra sa de Schopenhauer, coincid într-o mare măsură cu luciditatea distrugătoare de iluzii a iluministului francez.

După ce, în monologul lui Andrei Mureşanu, este descrisă răsplătirea cu sărăcie şi suferinţă, parcă în bătaie de joc, a celor care luptă şi chiar se sacrifică pentru binele oamenilor, urmează enumerarea avantajelor pe care le au „cei răi”. Este o nouă ocazie pentru Eminescu de a se dezlănţui ca pamfletar:

„Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi/ Ce crudă răsplătire păstratai celor răi?/ Omoară fericirea unui popor, i-alungă./ A veacurilor pace pe vreme îndelungă/ Şi eşti erou... Fii mândru, închipuit, dar cată/ Ca nimeni să atingă fiinţa îngâmfată,/ Atunci ai simţ de-onoare. Dispreţuieşte viaţa,/ Înclină-te de sara şi până dimineaţa,/ Trufaşule obscure – te crede sfânt şi-ales,/ Un om din altă carne făcut – şi cu eres/ Poporul senchina- va chiar la a tale oase./ Învie, măguleşte tu patimi duşmănoase,/ Invidia şi ura botează-le virtuţi,/ Numeşte brav pe gâde, isteţi pe cei astuţi,/ Din patimi a mulţimii fă scară de mărire/ Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire./ C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor,/ Din risipite roiuri atunci faci un popor./ Fii dinainte sigur, la rele el urma-va,/ Cu sânge şi cenuşe pământul presăra-va./ Fereşte-te de una... Să te ferească cerul/ Cantr- un moment de-uitare să li spui adevărul.../ Te-or răstigni pe cruce, teor huidui cu pietre,/ Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre,/ Şi te vei stinge mizer... de nimenea jălit.../ Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărţit/ Pământul – Proşti de-o parte, de alta cei şireţi./ Şi patimelor rele aceştiia dau preţ.../ Nu merită nătângii să fie stăpâniţi/ Sau pentru o idee să fie ei jertfiţi?”

Eminescu este, ca de obicei, radical în mizantropia sa. El se îndepărtează de întrebarea iniţială – dacă merită ca un om ales să se sacrifice pentru binele colectivităţii – şi demonstrează cu tot mai multă vehemenţă că umanitatea a ajuns la un fel de echilibru ecologic jalnic („proşti de-o parte, de alta cei şireţi”) pe care un om ales n-ar putea decât să-l perturbe. Demonstraţia se transformă repede într-un rechizitoriu devastator. Până la urmă, Eminescu face din poem un aruncător de flăcări cu care incendiază orice reprezentare idealizată a omenirii:

„Invidioasă, crudă, de sânge însetată/ E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată,/ Făcută numai bine spre-a stăpâni pământul.../ Căci răutăţii sale îi datoreşte-avântul/ Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturei./ Aceasta este taina în sufletul făpturei.../ Ce plan adânc!... ce minte ! ce ochi e colo sus!/ Cum în sămânţa dulce a patimei a pus/ Puterea de viaţă... Astfel frumosul plan/ Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an/ Spre vecinică- mplinire... Şi în ureche-mi bate:/ Că sâmburele lumii e-eterna răutate !!”

Până aici, monologul lui Andrei Mureşanu este mai degrabă discurs decât poem. Despre creaţie lirică se poate vorbi abia în secvenţa următoare, în care poetul îl glorifică pe Satan şi descrie cu spirit vizionar acţiunea lui malefică asupra a ceea ce a creat Dumnezeu:

„În glasu-adânc al stranei/ Voi mesteca legenda cea veche a Satanei O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,/ Cu geamătul tău aspru ca murmurele mării... / Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb’ amară:/ Că «tot ce e în lume e vrednic ca să piară».../ Tu ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,/ Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,/ Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,/ Ai vrut s-arunci în chaos sistemele solare.../ Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,/ Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!/ O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,/ Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,/ Că prin acele neguri demoni-n stoluri zboară/ Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară/ Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade,/ Tărînd cu sine timpul cu miile-i decade,/ Se-nmormântează-n chaos întins fără de fine,/ Căzând negre şi stinse surpatele lumine./ Neantul se întinde/ Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde./ Văzându-te strigare-aş de-un dor nebun cuprins:/ «Mărire ţie Satan, de trei ori ai învins!»”

Eminescu îl înnobilează pe diavol, face din el un răzvrătit romantic împotriva unui univers de o falsă măreţie. Departe de a fi o forţă distructivă oarbă, Satan are o concepţie: „tot ce e în lume e vrednic ca să piară”. Ştiu cum ar combate teologii această idee, dar trebuie să ne amintim că întreaga tiradă are regim de poezie, nu de ideologie. Mereu se confundă planurile în discutarea creaţiei literare a lui Eminescu. Poetul nu îl slăveşte cu adevărat pe Satan, ci dă curs, cu o mare forţă expresivă, indignării sale împotriva modului cum e alcătuită lumea. Satan este pentru el doar un mijloc de exprimare.

Într-un acces de furie paroxistică, Eminescu trăieşte în imaginaţie formidabila dezlănţuire a unor forţe malefice îndreptate împotriva universului: „Tu ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,/ Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,/ Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,/ Ai vrut s-arunci în chaos sistemele solare...”

„Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare” – ce imagine apocaliptică!

Prin intermediul lui Andrei Mureşanu, Eminescu mărturiseşte că îşi doreşte să-l vadă pe diavol învingător în lupta cu imperiul celest: „O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,/ Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,/ Că prin acele neguri demoni-n stoluri zboară”. Nu este o blasfemie, ci un moment de mare poezie. Nici în filmele horror de azi n-o să găsim o reprezentare atât de plastică a sfârşitului lumii.