1. Ce înseamnă România literară pentru dumneavoastră?
2. Cum ar arăta spaţiul cultural fără reviste literare?
Radu Aldulescu
M-am născut demult, în anii ‘50
ai ultimului secol din mileniul trecut.
M-am format ca om şi scriitor într-o
lume ca şi dispărută, extrem de diferită,
oricum, faţă de cea de astăzi. Ca o
compensaţie poate a faptului că n-am
învăţat arta şi meşteşugul scrisului
literaturii în cenacluri, amfiteatre de
facultăţi sau redacţii, am început să
citesc de timpuriu, de pe la începutul
anilor ’70 reviste literare. România
literară şi „Luceafărul” mai ales, şi,
mai târziu, SLAST-ul. Prin anii ’87-’88
am publicat pentru prima dată bucăţi
de proză în aceste reviste.
Imediat după Revoluţie am început
să public, pe lângă proză, recenzii şi
articole de opinie culturală în România
literară, datorită încrederii acordate
de oamenii aflaţi în redacţie pe atunci.
Tot datorită acelor oameni, am debutat
la Editura Albatros, în 1993, cu un
roman distins cu Premiul USR.
După anul 2006, toate romanele
mi-au apărut la Editura Cartea Românească.
Pe nesimţite, am început să mă apropii
tot mai mult de zona de influenţă a
USR-ului, a editurii şi revistelor ei. Tot
ce scriu, public acolo, în afară că,
eufemistic spus, sunt un caz special.
Vreme de patru ani în cap, din martie
2009 până în martie 2013, am locuit
într-o cameră de 9 metri pătraţi din
incinta Casei Monteoru, unde se
aflau sediul USR şi redacţiile Editurii
Cartea Românească şi revistei România
literară. După retrocedarea imobilului,
m-am mutat cu domiciliul într-un spaţiu
ceva mai vast, fost birou al revistei
„Viaţa Românească”.
Generalizând, din perspectiva cazului
special care sînt, pot spune că atîta
timp cât în România există o uniune
a scriitorilor, reviste literare şi edituri,
mai sunt şanse să subziste şi specia
scriitorului.
Adrian Alui Gheorghe
1.Citesc revista România literară
de mai bine de patruzeci de ani, timp în
care pot depune mărturie că am căpătat
dependenţă. E, vrem sau nu vrem să o
recunoaştem, revista fanion a literaturii
române actuale, reduta pe care vor să
o cucerească mai toţi autorii români în
drumul lor spre recunoaşterea naţională.
2.În România nu ştiu dacă sînt prea
multe reviste, însă sigur sînt prost citite,
sînt prost difuzate. O şansă în difuzarea
lor este, desigur, internetul. În general,
la noi există „oamenii-revistă” care îşi
imprimă personalitatea asupra a
ceea ce propun. Revistele sînt gimnastica
cotidiană (săptămînală, lunară, trimestrială)
a spiritului, sînt genuflexiunile cugetului
care ar deveni obez dacă nu ar face
un pic de mişcare pe cîmpiile de idei
ale revistelor. Pînă nu au apărut revistele
în cultura română, prin negurile şi
hăţişurile istoriei, pînă nu s-au dedat
la ceva polemici scriitorii noştri strămoşi,
nu prea am reuşit să ne rupem de
„ţîrcovnicismul” cronicăresc. Fiecare
apariţie a unei reviste noi a fost resimţită
ca o victorie colectivă. E în România
noastră un spectacol de reviste cu
reprezentaţii deseori strălucite la
Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, la Satu Mare,
la Oradea, la Craiova, la Botoşani, la
Bacău, la Alba Iulia, la Piatra Neamţ,
la Galaţi, la Piteşti, la Constanţa, la
Suceava, la Sibiu, la Baia Mare, la Arad,
la Bîrlad, la Chişinău... Numai dacă ai
lua parte pasiv la acest spectacol, în
calitate de spectator-cititor, şi nu ai
avea cum să nu devii deştept. Sau măcar
sensibil. Sau doar informat. Sau doar
buimac, dar cu cîteva embrioane de
gînduri în cap. Uneori revistele par prea
multe, uneori par prea localiste, alteori
par exclusiviste, de multe ori enervante,
dar ele arată aşa cum e lumea noastră,
pline de potenţial, ratînd spectaculos
deseori, provocînd speranţa (ce cuvînt
demonetizat!) din clipa prezentă prea
adesea.
Cum ar arăta spaţiul cultural românesc
fără reviste? Ca Roşia Montana după
ce ultimul fir de aur a fost recuperat,
iar pe lacul de cianuri din jur s-ar organiza
plimbări cu barca pentru masochişti.
Iulian Boldea
România literară înseamnă pentru
mine un model de corectitudine literară,
de calm al valorilor şi normalitate a
ideii, înseamnă exigenţă a scrisului şi
tensiune a dezbaterii, promovare a
spiritului critic la cote adecvate şi
menţinerea permanentă a conexiunilor
cu fenomenul literar european. Am
regăsit, de-a lungul timpului, în paginile
revistei, o continuă ancorare în actualitate
şi, totodată, o benefică preocupare
pentru recuperarea tradiţiei autentice.
Vechiul şi noul, trecutul şi prezentul,
experimentul şi experienţa, se întâlnesc
într-o simbioză fericită, la România
literară, revistă ce îşi propune, şi
reuşeşte pe deplin, să continue tradiţia
publicaţiei înfiinţate de Alecsandri
(în 1855), şi conduse apoi, într-o altă
serie, de Rebreanu.
Peisajul cultural românesc ar fi
dezolant fără contribuţia revistelor
literare valoroase. Presupunând că
într-o zi s-ar volatiliza toate publicaţiile
culturale, am constata că dispare, din
geografia literaturii române, dezbaterea
de idei, dialogul dintre scriitori, dintre
generaţii, culturi şi mentalităţi. Desigur,
discuţia despre revistele literare trebuie
nuanţată; există reviste valoroase, de
autentică prestanţă, după cum există
şi reviste mediocre, de ţinută îndoielnică,
a căror contribuţie în dialogul de idei
contemporan este nulă şi a căror dispariţie
nu ar aduce nici cel mai mic prejudiciu
literaturii contemporane. Revistele
literare, ca instituţii culturale, au rolul
de a regla metabolismul unei culturi,
de a ritma pulsul ideatic al epocii, de
a sugera şi de a impune, prin oferta lor
culturală, o ierarhie de valori, o scală
axiologică pentru producţiile literare
ale epocii. Desigur, revistele de cultură
importante sunt şi centre de prestigiu
şi de putere, ele putând consacra nume
şi opere literare, instaurând, menţinând
şi promovând un prag valoric, o exigenţă
necesară în judecata critică, prin
intermediul căreia îşi asumă capacitatea
de a demola prestigii închipuite, de a
demasca imposturi cu pretenţii sau de
a sancţiona nonvalorile. Mai trebuie
subliniat un aspect, care ţine de estetica
receptării. Între revistă şi publicul ei
trebuie să se menţină o legătură
permanentă, pe baza unui program
prestabilit, asumat şi promovat fără
rabat, de către membrii echipei redacţionale
sau colaboratori. Drama adevărată a
unei reviste de cultură este să-şi piardă
cititorii, să înceteze să mai participe la
circuitul de idei şi de teme al unei
literaturi, să se menţină într-o izolare
nefericită, în provincialism şi anonimat.
Aici nu intră în calcul, desigur, eficienţa
sau profitabilitatea revistelor culturale,
care, prin chiar profilul lor, nu sunt
chemate şi nici capabile să respecte
normele cererii şi ale ofertei, asumându-
şi, dimpotrivă, o detaşare netă şi
programatică faţă de mainstream-ul
mass-media, marcat de vulgaritate,
prostie, nonvaloare, de un pitoresc
inexpresiv, nivelator şi brutal. E, aşadar,
în ordinea logicii superioare a culturii,
faptul că rolul esenţial al revistelor
literare este de a asigura un climat al
valorii autentice, în care respectul opiniei
celuilalt să fie normă de conduită şi
exigenţă supremă, prin care să fie
înlăturate orice excese ale ideologiei,
xenofobia, extremismele de orice tip
şi de orice calibru.
Alexandru Călinescu
1. Am fost un cititor necondiţionat
al României literare de la lansarea
ei, în 1968. Nu cred că există revistă
de la noi care să fi dat mai exact şi
totodată mai fin pulsul vieţii literare.
A reuşit acest lucru graţie unei extraordinare
echipe de critici – Nicolae Manolescu,
Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Valeriu
Cristea, Mircea Iorgulescu, Dana Dumitriu,
pentru a-i numi pe principalii cronicari
permanenţi, cărora li se alăturau o
mulţime de alte semnături prestigioase.
Dar nu numai critica literară dădea
personalitate revistei, erau textele lui
Noica, erau paginile de literatură străină,
cu Cronica traducerilor, era – intr-un
cuvânt – un anume ton care făcea
din România literară o publicaţie
inconfundabilă. Aveam la un moment
dat colecţia aproape completă a revistei
dar, din păcate, schimbându-mi domiciliul,
a trebuit să mă despart de ea. Am păstrat
totuşi câteva numere, printre care
cel în care au apărut cronicile la spectacolul
lui Lucian Pintilie cu Revizorul. A
fost, indiscutabil, cea mai bună revistă
a anilor ’70 – ’80 şi a păşit în perioada
de după 1989 cu un prestigiu deja
câştigat. Şi fiindcă veni vorba: păstrez,
desigur, şi primele numere apărute
după 22 decembrie.
2. Nu pot să dau decât un răspuns
subiectiv. Sunt dintr-o generaţie a cărţii,
a paginii tipărite. Sigur, m-am adaptat,
citesc şi eu pe internet, recunosc că
s-au creat astfel extraordinare posibilităţi
de informare, dar nimic nu poate înlocui,
în ceea ce mă priveşte, plăcerea întoarcerii
paginilor unei cărţi sau ale unei reviste.
A urmări astăzi revistele literare româneşti
a devenit o adevărată aventură. În
centrul Iaşului (cu tot cu Copoul universitar)
există un singur chioşc la care ajunge
România literară. Vin 5 (cinci) exemplare. Suntem cinci privilegiaţi
cărora doamna de la chioşc le opreşte
revista. Mi-a spus că a încercat să
comande mai multe exemplare dar e
suficient să aibă un retur şi firma revine
la numărul fatidic de cinci, care reprezintă
vânzările „sigure”. E trist. Ar trebui
publicitate, ar trebui regândit întregul
sistem de difuzare, ar trebui sprijin
financiar, altfel revistele vor fi lăsate
să moară. Sper că nimeni cu mintea
întreagă nu-şi doreşte să vadă cum
dispare, de fapt, însăşi memoria noastră
culturală.
Marius Chivu
1. Mai întîi, înseamnă revista pe
care o citeam în liceu (unde am trimis
poezii la Poşta Redacţiei pentru doamna
Constanţa Buzea) şi unul din motivele
care m-au convins atunci să dau admitere
la Facultatea de Litere din Bucureşti,
pentru a mă ocupa de literatură toată
viaţa. Datorită României literare
am descoperit nenumăraţi scriitori şi
foarte, foarte multe cărţi; citind-o am
învăţat cum se face o recenzie, cum se
ia un interviu unui scriitor, cum se
poartă o polemică etc. Lucruri care miau
fost de folos atunci cînd în anul 2000,
fiind student în anul II, am ajuns eu
însumi – invitat de Ioana Pârvulescu
– printre colaboratorii revistei, începîndu-
mi, astfel, ucenicia de cronicar literar.
Am debutat publicistic în România
literară cu o recenzie la un volum
de poezie, iar asta e deja parte din
biografia mea de scriitor. În ultimii ani,
mai înseamnă şi revista unde mi-au
fost comentate propriile cărţi, volumul
meu de debut fiind chiar nominalizat
la Premiul Cartea Anului. Aşadar, aş
putea spune că România literară
îmi poartă în continuare noroc.
2. Revistele literare trasează o mare
parte din spaţiul cultural. În lipsa lor,
am avea doar un fond diform.
Vasile Dan
1. România literară a rămas,
în 2013, singurul săptămînal de literatură
la o populaţie scriitoricească de peste
2400 de membri. Pînă nu demult erau
cîteva zeci. Sigur, alte vremuri, alte
gusturi, alte mijloace de citit şi scris.
Şi, totuşi, parcă e prea de tot: un singur
hebdomadar literar în România, ţara
îmbătată, de cînd se ştie, de literatură?
Cum să nu ţii cu dinţii de ultima ei
revistă săptămînală? Cum să nu ţii la
România literară?
Nici nu vreau să-mi imaginez dispariţ
ia (şi a) ei. Deşi ştiu că sînt cîţiva,
vă rog să mă iertaţi pentru acest cuvînt,
proşti care s-ar putea bucura dacă asta
s-ar întîmpla, fie din frustrare şi eternă
neputinţă de a-şi sparge limita lipsei
de talent sau, mă rog, insuficienţa
lui, fie din teribilism juvenil şi iconoclasm
intratabil, fie dintr-o invidie ce dă peste
margini. Fie, cel mai grav, din nepăsarea
privind soarta culturii scrise în România,
o nepăsare vinovată, sus, la nivelul cel
mai înalt de decizie culturală, acolo
unde se chiverniseşte bugetul, oricît
de sărac, destinat culturii în România.
2. Cum ar arăta spaţiul nostru cultural
fără revistele de cultură? Păi nu se vede
deja cu ochiul liber? Nu se aude deja
limba română la zi? Vă place cum sună?
Asta ca să mă refer la primul nivel al
sanităţii ei. Şi să amîn fondul: ce comunică
ea, limba noastră, acurateţea şi proprietatea
termenilor, stilul şi culoarea expresivă
pînă nu demult o miză a oricărui român
care se respectă cît de cît. Atunci
cînd vorbeşte, atunci cînd scrie.
Trăim în publicistica de astăzi culturală
un paradox: revistele literare cele
mai sigure, mai la adăpost de faliment
financiar, sînt cele din provincie.
Cele aflate sub aripa protectoare a
comunităţilor locale. Mai exact a consiliilor
locale, municipale şi judeţene. Uneori
a celor două împreună. Vatra, Familia,
Arca, Euphorion, Discobolul, ca să
mă refer doar la cele mai apropiate
geografic de mine, sînt cîteva exemple.
Ele sînt tratate de consiliile locale cu
respectul şi atenţia cuvenite oricărei
instituţii de cultură profesioniste. Precum
instituţiile numite teatru, filarmonică,
muzeu. Ele sînt o marcă a locului. Un
semn onorabil al personalităţii înseşi
a municipiilor Târgu Mureş, Oradea,
Arad, Sibiu, Alba Iulia. Beneficiarii
revistelor de cultură sînt chiar contributorii
ei financiari: cetăţenii locali, sigur, cu
deprinderea lecturii neatrofiată încă,
instituţiile de învăţământ de toate
gradele, în primul rînd, universitare,
bibliotecile – şcolare, orăşeneşti, publice
ş. cl.
Cred că revistele provinciale – folosesc
cuvîntul strict geografic, fiindcă ele,
toate, au ştaif, sînt obiecte estetice,
propun, nu o dată, numere antologice,
fie tematic, fie prin valoarea unor texte
strict literare – ar putea fi o bună cale
de urmat şi de revistele editate de
Uniunea Scriitorilor. România literară
are deja un început bun de experienţă
cu finanţarea ei de Consiliul Judeţean
Alba. Mă întreb: de ce n-ar putea fi
finanţate, ca instituţii de cultură scrisă,
revistele USR din bugetul primăriilor
sectoarelor din Bucureşti? La fel cum
sînt finanţate aici celelalte instituţii de
cultură profesioniste? Sau, direct, de
Ministerul Culturii ori ICR.? Întreb şi
eu, ca tot omul.
Vanitatea Uniunii, a revistelor ei de
a fi, după primul Congres al USR din
martie 1990, rupte total de orice fel de
dependenţă de stat, după experienţa
cenzurii literare din comunism, s-a
dovedit, un act gratuit de vitejie, perdant.
Asta dintr-un dublu motiv: literatura
nu este, în primul rînd, o marfă; apoi
nu orice stat seamănă leit cu cel din
care, abia trăgîndu-ne sufletul, am fost
ieşit în decembrie 1989. În democraţie
există, e garantată constituţional,
libertatea de expresie, de gîndire etc.
etc. Ce-i drept contrabalansată de buna
(sau nu!) voinţă a celui care finanţează.
Pe ultima ai şansa, totuşi, să o cîştigi.
Cu abilitate, cu tact, cu argumente.
Gabriel Dimisianu
1. Fie şi numai prin durată (41 de
ani în redacţie!) legătura mea cu România
literară a dobândit, în ce mă priveşte,
încărcătura unei vieţi. S-a întâmplat să
fac parte din grupul care a înfiinţat
revista, în toamna lui 1968, convocat
de poetul Geo Dumitrescu. Fusese
numit, de puţină vreme, redactor-şef
al „Gazetei literare”. Dar poate că nu
e fără rost să evoc mai în amănunte
acest moment al mişcării noastre literare
postbelice. A avut însemnătatea lui, iar
martorii săi direcţi se tot împuţinează.
Avusese loc în 1968 , de fapt începând
cu 1964, când au fost eliberaţi toţi
deţinuţii politici, o relativă destindere
ideologică, pe fondul tentativei de
desovietizare iniţiată, în ultimii săi ani,
de regimul Dej şi continuată, în
primii săi ani, de regimul Ceauşescu.
S-au comis atunci, avizate de sus,
bineînţeles, o serie de acţiuni care
semnificau reîntoarcerea la spiritul
naţional, printre acestea fiind şi
transformarea „Gazetei literare“,
săptămânalul care imitase încă din titlu,
în 1954, modelul sovietic (v. „ Literaturnaia
gazeta“), în România literară. Nu
era vorba numai de o schimbare de
titlu, ci şi de una de fond, aceasta
producându-se ca expresie a noului
curs politic, atît de promiţător. Deziluziile
au venit repede, cum se ştie, dar
până atunci toţi credeam că , în plan
cultural cel puţin, va fi mai bine. Geo
Dumitrescu, deşi plătise cândva bir
proletcultismului, era, în esenţă, un
spirit liberal , cum s-a văzut când a
venit la conducerea „Gazetei“ . Îl numise
Zaharia Stancu, şi el un spirit liberal,
raportat la contextul de atunci, fapt
ilustrat, printre altele, prin chiar aducerea
în echipă a inobedientului Geo Dumitrescu.
La rândul său acesta procedase cam în
acelaşi fel, angajând la revistă „recalcitranţ
i“, scriitori inconfortabili, incomozi
, la urma urmei, pentru orice şef de
instituţie doritor să aibă linişte şi să fie
ascultat. Printre ei turbulenţii: D.
Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Adrian
Păunescu. Alţi nou veniţi erau foşti
deţinuţi politici, ca Ion Caraion, Leonid
Dimov sau Paul Goma, şi ei inconfortabili,
în felul lor, ba poate mai mult decât
ceilalţi. Au mai venit oameni de la fostul
„Albatros”, Al. Cerna Rădulescu, Marin
Sârbulescu, Tib. Tretinescu, folosiţi
mai cu seamă în zona tehnică a revistei,
prieteni ai lui Geo care făcuseră gazetărie
în epoci agitate, complexe, în anii
războiului şi în cei imediat următori.
Echipa de critici de la „Gazetă“ : S.Damian,
Matei Călinescu, Lucian Raicu, Valeriu
Cristea, Eugen Simion, fusese păstrată
de noul redactor-şef, conştient de faptul
că reprezenta una din instanţele de
mare audienţă ale revistei. Eu de doi
ani mă transferasem la „Amfiteatru“,
revista admirabilă condusă de Ion Băieşu,
un act pe care altă dată l-am explicat.
Geo Dumitrescu, poetul pe care îl
preţuiam şi cu care mă împrietenisem
în vacanţele petrecute la Sinaia, m-a
reconvocat la „Gazetă“, oferindu-mi
funcţia de redactor-şef adjunct. Nu-l
puteam refuza după cum nu-mi puteam
refuza nici bucuria de a reveni în echipa
criticilor de la revistă, care toţi îmi erau
şi buni prieteni. Ne-am pus pe lucru şi,
în timp ce „Gazeta“ continua să apară,
construiam România literară, în cu
totul alt format decât „Gazeta“, cu cele
32 de pagini , cu rubrici noi consacrate
nu doar mişcării literare, ci şi artistice
în sens larg : teatru, film, concerte,
expoziţii etc.
Astfel a apărut România literară
la 10 octombrie 1968, cu o redacţie
îndeajuns de împestriţată, dar cu o
echipă de critici unitară în acţiunea de
identificare şi relevare a valorilor
autentice. Criticilor amintiţi li s-au
alăturat, nu peste multă vreme, Dana
Dumitriu şi Mircea Iorgulescu, transferaţi
de la „Munca“, iar după ei Nicolae
Manolescu, el preluând şi cronica literară
pe care a susţinut-o până în 1989 şi un
timp după. A mai făcut parte din echipa
de critici, o perioadă, comentând
actualitatea editorială, Magdalena
Popescu, ea trecând după Revoluţie
la conducerea Editurii Cartea Românească.
O revistă îşi afirmă orientarea şi
spiritul prin cei care o scriu. Este de
observat în România literară, în cea
de ieri şi în cea de acum, orientarea
către valori şi către diversitate, aceasta
în cel mai larg sens . Revista a fost
deschisă şi către scriitorii vechi şi către
cei noi, vechi şi noi în raport cu
epoca. Astfel că de la început pot fi
întâlniţi în pagini, ca frecvenţi colaboratori
sau ca deţinători de rubrici , Geo Bogza,
Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu,
Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu
Cosaşu, Fănuş Neagu, Teodor Mazilu,
Ştefan Aug. Doinaş, Gellu Naum, Ion
Caraion, Nichita Stănescu, Cezar Baltag,
Gheorghe Grigurcu, Emil Brumaru,
cîteodată Augustin Buzura, George
Bălăiţă. D.R. Popescu, şi alţii şi alţii.
I-am amintit mai înainte pe criticii care
au şi lucrat în redacţie şi ar mai fi şi
alţii, de bunăseamă, de amintit.
Prin ani generaţiile s-au schimbat
şi revista a căutat să se facă ecoul acestor
schimbări, nereuşind în totul, pentru
că nici nu e cu putinţă, dar făcând efortul.
După 1989 una din preocupările principale
a fost aducerea în atenţie a scriitorilor
români din exil, potrivit principiului că
literatura română este una şi indivizibilă
(astfel îmi intitulam, cam lung, un editorial din primele numere
postdecembriste). Au avut rubrici Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţi scriitori
foşti exilaţi a căror prezenţă în pagini
sau numai simplă pomenire ar fi fost
înainte de neconceput. A fost publicat
pentru întâia oară Ion Ioanid, cu fragmente
din Închisoarea noastră cea de toate
zilele. Dar nu pot face aici, nici măcar
rezumând sever, istoria României
literare care e prea bogată. Ar trebui
totuşi cineva să scrie istoria acestei
reviste, poate un tânăr cercetător literar
în căutare de mari subiecte.
2. Literatură fără reviste poate exista,
dar nu şi ceea ce ne-am obişnuit să
numim mişcare literară. Secolul XIX
literar românesc a pus în circulaţie
reviste şi nu putem vorbi despre el fără
a ne raporta la „Convorbiri literare“, la
„Literatorul“ şi chiar la România
literară a lui Alecsandri. Nu întâmplător
revista noastră de azi i-a preluat numele.
Au urmat, la începutul veacului XX,
„Sămănătorul“, „Viaţa românească“,
„Sburătorul“, „Gândirea“, revistele
avangardiste şi toate celelalte, publicaţii
de orientări diverse, dar fără de a căror
existenţă în epoca lor nu s-ar fi putut
vorbi de o mişcare literară.
Un capitol aparte este acela al
publicaţiilor din era comunistă, toate
cu istoria lor, toate marcate de spiritul
unor vremuri care le-au impus rigori
şi conformisme dintre cele mai detestabile.
Cine nu a trăit atunci şi le cercetează
azi are destule motive de uluire. Şi
totuşi, „Steaua“ lui A.E. Baconsky, „Contemporanul“
lui G. Ivaşcu, „Amfiteatrul“
lui Ion Băieşu, România literară
a celor de care am vorbit mai sus şi încă
alte publicaţii din Bucureşti, Cluj, Iaşi,
Timişoara, Craiova, Sibiu, Târgu Mureş
rămân pentru români repere culturale
de neînlocuit.
Gabriela Gheorghişor
1. România literară este o Ileana
Cosânzeana a revistelor româneşti, care
poartă în poşeta sa (borsetă vintage
sau Fendi Baguette?) o parte însemnată
a istoriei noastre culturale. O revistă
de poveste, (mai) toată lumea a auzit
de ea şi (mai) toţi – nu-i aşa? – am
crescut ascultând poveşti. A fost prima
revistă de cultură de care am auzit,
în copilărie. Eu am crescut, citind-o,
însă ea a rămas tot Ileana Cosânzeana,
fără vârstă, cu prestigiul blazonului, ca
o aură, dar cu tinereţea neştirbită.
Memoria tradiţiei şi dinamismul actualităţii
fac din România literară o publicaţiereper
şi, poate, cea mai citită revistă
de cultură. Cel puţin ca arie de cuprindere,
pe zone geografice, pe mai multe generaţii
şi pe diverse profesii. Cu mare încântare
am descoperit, acum ceva vreme, întro
călătorie cu trenul, o profesoară de
matematică adâncită în lectura României
literare.De aceea, când Ileana Cosânzeana
îşi etalează evantaiul, e aproape imposibil
să nu devii vizibil. Sigur, mă veţi întreba:
şi Făt-Frumos? Unde este Făt-Frumos?
Ca întotdeauna, dintotdeauna, Făt-
Frumos se luptă cu zmeul. Făt-Frumos
e, de fapt, un personaj colectiv, toţi acei
oameni frumoşi care au făcut posibilă
apariţia acestei reviste, de la începuturile
sale şi până azi.
2. Fără reviste literare, spaţiul cultural
ar arăta ca o colonie de monade.
Interacţiunea permanentă şi feed-backul
imediat, ale scriitorilor (includ aici
şi criticii literari) între ei şi ale scriitorilor
cu amatorii de literatură (atâţia câţi
sunt, dar sunt) se realizează prin reviste.
Revistele sunt prima arenă de afirmare,
de confruntare şi de validare (specializată)
a valorilor. Sunt (sau ar trebui să fie)
una dintre cele mai la îndemână căi de
educare estetică a gustului public.
Precum o inimă, revistele pompează
sânge proaspăt în organismul literaturii.
Până să ajungem la publicarea de cărţi,
publicăm fragmentar în reviste. Până
să ajungem la raftul de bibliotecă sau
de librărie, citim despre cărţi în reviste.
De regulă, în/ prin cadrul revuistic se
naşte şi creşte scriitorul de azi şi de
mâine, dar şi cititorul informat şi
bine orientat în ceea ce priveşte cultura
contemporană. Şi, fiind în prag de
sărbătoare, aş putea spune că spaţiul
cultural, fără reviste literare, ar fi ca
un Moş Crăciun fără sanie cu reni şi
fără busolă. Un Moş Crăciun care ajunge
cu întârziere, se împiedică în nămeţi şi
încurcă darurile.
Gheorghe Grigurcu
1. România literară e precum
o capitală a teritoriului presei culturale.
Bucureştiul său.
2. Păi cum să arate? La festinul
neîntrerupt al literelor (căci festin este,
în ciuda momentelor dezagreabile),
revistele noastre sînt ca sarea în bucate.
Gelu Ionescu
1. Pentru mine, România literară
înseamnă cea mai citită revista literară
din viaţă. Am citit-o aproape număr de
număr de la apariţie până în 2002.
De atunci, când şi când pe internet:
şi nu-mi place: nu revista, ci internetul...
Înseamnă amintirea fără de uitare a lui
Roger Câmpeanu şi a rubricilor lui Radu
Cosaşu şi Laurenţiu Ulici, prieteni de...
carte (şi, sigur, nu numai...), înseamnă
echipa de critici Nicolae Manolescu,
Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Dana
Dumitriu, Mircea Iorgulescu şi Gabriel
Dimisianu - asta nu înseamnă, totodată,
că am fost de acord cu ei nici mereu,
nici deloc... Să mergem deci înainte,
să mai vedem, să mai citim. Din păcate,
am publicat în ea destul de rar, în atâţia
amar de ani – şi nu pentru că n-am fost
invitat, dimpotrivă, ci pentru că am
scris şi scriu atât de puţin încât merită
chiar să fiu ignorat... Mai ales de confraţii
care mai mult scriu decât citesc... (Însă
eu sunt mulţumit cu ce am pus la bătaie
de la „Contemporanul”, 1962 până la
anul ce trece, 2013, la „Apostroful”
meu cel drag şi ardelenesc - când ţeapăn,
când dulce. Sunt mulţumit cu cât e
pe hârtie şi cum e – aşa îl vor găsi cei
ce-l vor căuta şi-l vor căuta cei ce-l vor
găsi.
Oricum, doresc României literare
să trăiască mult, mai mult decât
mine – cu cititorii ei cu tot.
2. Nu ştiu cum va arăta, mai ales
spaţiul cultural. Se schimbă lumea atât
de tare, atât de repede şi atât de din
temelii încât numai cei ce stau şi se
uită la ea ţintă (pentru că nu au altă
treabă şi mai au minte şi suflet de
pus la schimbare) mai pot spera că, de
fapt, se înşeală. Dacă totul se va putea
pune pe tableta din buzunar: cărţi,
teatre, muzee, opere, muzici, filosofi,
cu publicul lor cu tot, pe viu, cu gândurile
citite de la om la om, numai cu mişcarea
maus-ului de la o faţă la alta, atunci
super-miliardele de întâlniri pe tableta
vor aprinde flacăra planetei până la
temperatura cometelor şi ne vom duce
învârtindu-ne dincolo de orice bigbang,
acolo unde, cu adevărat, nu se afla nici
durere, nici întristare, nici suspin, ci
numai... numai... (Vom fi cu toţii acolo,
cu toate revistele literare din toate
vremile şi lumile în mâini, şi cei ce sunt,
şi cei ce nu, şi cei ce vor fi. Vă asigur!)
Elisabeta Lăsconi
1. Am citit cu ani în urmă cât de
important este visul în echilibrul psihicului.
Un experiment făcut pe cobai îi priva
de vis, trezindu-i brusc din somn ori
de câte ori începeau să viseze. În cele
din urmă, somnul întrerupt şi mai ales
absenţa visului au dus la stări de nevroză
şi apoi la moarte. Şi aşa cum nu putem
trăi fără să visăm, poate că ne-ar fi greu
să trăim, ca spirit şi intelect, fără să
citim.
Lectura are pentru starea de veghe,
pentru mulţi dintre noi, acelaşi rol cu
visul, sunt visul nostru lucid. Sau cel
puţin, aşa cred şi îmi imaginez eu. Şi
mai îmi imaginez că revistele literare
seamănă cu vasele comunicante care
ne ajută să depăşim singurătatea şi
barierele, prin vise lucide împărtăşite
în pagini. Cum am trăi fără ele? Imaginaţia
se dovedeşte neputincioasă.
2. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă ar
dispărea deodată revistele noastre
literare. Poate fărâmiţarea unei comunităţi
eterogene oricum, dar cu legături
puternice, deşi impalpabile. Poate altfel
de nevroză, cu altfel de efecte, ce ar
altera ceva esenţial în spiritul nostru.
Mai mult ca sigur o sărăcire a săptă-
mânilor, complet diferite de cele când
zilele căpătau culoare datorită revistelor
literare.
România literară a traversat
decenii întregi provocând admiraţie
sau invidie, s-a aflat mereu în centrul
mişcării literare a prezentului, a recuperat
cu vigilenţă valori ignorate sau autori
uitaţi, a refuzat fixarea exclusivă în
teritoriul literaturii şi a deschis paginile
spre celelalte arte. Şi, mai ales, le-a
oferit cititorilor bucuria de a descoperi
autori noi prin informaţii despre marile
premii literare şi prin avanpremiere ale
cărţilor traduse.
Din câte ştiu, este singura publicaţie
de la noi vigilentă cu două mari evenimente
care, de obicei, se petrec simultan, în
a doua săptămână a lunii octombrie:
decernarea Premiului Nobel şi Târgul
de Carte de la Frankfurt. În mod sigur,
corespondenţa Rodică Binder aduce
noutăţile târgului, iar în săptămâna ce
urmează anunţului de la Stockolm,
numărul revistei îi dedică proaspătului
laureatului Nobel două, trei, uneori
chiar patru pagini. Cu atât mai meritoriu
cu cât de câteva ori nobelizaţii erau
traduşi cu o singură carte sau nici măcar
traduşi.
Sorin Lavric
1. În anii ’70, maică-mea, profesoară
de limba română la Liceul „Traian” din
Turnu-Severin, cumpăra săptămînal o
revistă cu hîrtie poroasă, ale cărei pagini
aveau marginile uşor zimţate, de o
neregularitate care mă gîdila plăcut
cînd treceam buricul degetelor pe dunga
lor groasă. Revista se numea România
literară şi, după aerul recules cu care
mama aşeza fiecare exemplar într-un
vraf ce creştea ameninţător spre sfîrşitul
anului, bănuiam că paginile au un
conţinut important. De citit nu reuşeam
să citesc decît titlurile sau poeziile
scurte, altminteri textele mă copleşeau
printr-o limbă pe care nu o înţelegeam.
Lexicul mi se părea cu totul străin, în
afara deprinderilor mele verbale. Iar
ziua cînd tata mi-a spus: Băiete, eşti
incult, nu ai vocabular şi nici cunoştinţe
de cultură generală, am păstrat-o în
memorie ca pe o zi a judecăţii drepte.
Căci, oricît m-ar fi rănit verdictul patern,
în sinea mea nu puteam decît să-i
dau dreptate, dovadă neputinţa de a
parcurge articolele gazetei. Şi cum
în ea semnau nişte nume pe care maică- mea le pomenea cu veneraţie (pe Nicolae
Manolescu şi Eugen Simion îi avusese
asistenţi la catedra de Istoria literaturii,
la Facultatea de Litere din Bucureşti),
dificultatea revistei am asociat-o cu
aerul de înfiorare liturgică cu care mama
îi răsfoia paginile. De atunci am rămas
cu senzaţia că tot ce e anevoios în viaţă
cere o dispoziţie cultică, ca o probă
pe care nu o poţi îndeplini decît printro
pregătire anume.
Tocmai de aceea mare mi-a fost
stupefierea cînd, dînd peste o poezie a
lui Nichita Stănescu în paginile României
literare, m-a izbit obscenitatea ei
crudă, care contrasta cu aerul sobru al
gazetei. Atît de scandalos îi era conţinutul
că am şterpelit revista şi am dus-o
colegilor spre a le citi cu glas tare măscara
lui Nichita. Versurile sunau aşa: De dor
de tine simt cum crapă/Inima munţilor
în Carpaţi/ Schelăcăitoarea mea iapă/
Mîncare acum în burţi de vulturi şi
vultani/ Căcat de pasăre măiastră. În
mintea mea, ultimul vers nu intra în
uzanţele culte ale limbii române. Hazul
colegilor nu a făcut decît să-mi confirme
intuiţia. Deznodămîntul a fost că maică-
mea mi-a tras cîteva palme pentru
impertinenţa de a fi luat un exemplar
din arhiva familiei fără să-i spun,
apostrofîndu-mă, totodată, că sînt prea
mucos ca să gust bijuteriile lui Nichita.
Cred că atunci mi s-a înfiripat bănuiala
că majoritatea poeţilor sînt nişte lăutari
semidocţi, fără har, dar cu suficientă
inconştienţă pentru a-şi striga cu
glas tare prostioarele. Nişte histrioni
care nu au puterea să tacă.
Mai tîrziu, ajuns student, aveam să
citesc România literară cu dispoziţia
de odinioară a mamei. Parcă păşeam
într-un peristil împrejmuit de statui
severe, în preajma cărora lectura devenea
ritual de înnobilare. Îmi notam expresii,
reţineam verigi sintactice, memoram
cuvinte – învăţam pe scurt să respir
estetic. Pe paginile României literare
mi-am făcut ucenicia limbii, chiar dacă
atunci nu aveam intenţia de a publica
în paginile ei. Că totuşi am apucat s-o
fac ţine de norocul vieţii.
2. Fără reviste literare, spaţiul public
şi-ar pierde fermentul stării de spirit.
Condiţia obligatorie a dispoziţiei culturale
stă în apariţia cîtorva gazete cu ecou,
care întreţin competiţia în numele
spiritului. O viaţă literară nu cere doar
străluciri stilistice, ci şi otrăvuri colegiale,
discordii de orgolii, împăcări efemere.
De aceea, dacă revistele ar dispărea,
ne-am goli de motivaţia reacţiei, de
pofta de a riposta măcar în gînd rivalilor,
dar mai ales am pierde sentimentul
apartenenţei la o breaslă. Am muri
de blazare şi ne-am stinge din lipsa
unor toxine contemporane. Am anchiloza
sufleteşte fără să mai simţim în ceafă
suflarea urii celuilalt. Am pierde conştiinţa
de grup şi ne-am preschimba într-un
pîlc de glasuri răzleţe, din ţipătul cărora
nu se poate închega nici un cor.
Alexandru Matei
1. România literară este un brand
cultural de decenii. În materie de reviste
literare, este fără îndoială cel mai
important titlu din postbelic. Ca în orice
viaţă, însă, cea a Rl are suişuri şi coborîşuri
în funcţie de ceea ce numeşte comun
„adaptarea” la context. Aş remarca
două schimbări de context la care Rl
trebuie să facă faţă după 1990. Una
este reînvierea politicului. Rl rămîne,
în pline campanii politice ultramediatizate,
o instituţie care rămîne „apolitică”, ceea
ce e remarcabil. Mai mult, remarc un
oarecare program critic de recuperare
a unor scriitori pe care participarea la
regimul Ceauşescu i-a maculat, pornit
curajos de Cosmin Ciotloş. Pe de altă
parte, însă, virtualizarea spaţiului public
face din Rl o instituţie retro, cu un site
care are nevoie de îmbunătăţiri, dar
şi cu unele texte care trebuie împrospătate.
Acum, desigur, rămîne de văzut în ce
măsură tinerii vor mai citi texte în
versiune print şi , dacă nu, cum se va
schimba, mai departe, scriitura pe siliciu.
2. Retorică, întrebarea nu cere
numaidecît un răspuns. Cîteva iniţiative
private, alte cîteva eforturi prin care
instituţiile statului sînt sensibilizate la
nevoie de cultură salvează o piaţă mediatică
dominată, aşa cum era de altfel de aşteptat
din anii 1990, de poze. Dar asta nu
înseamnă că nu trebuie făcut un
studiu despre lectura presei, pe hîrtie
sau virtual, pentru a vedea exact cum
stăm.
Marius Miheţ
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie:
scoateţi din istoria literaturii de ieri şi
de azi toţi scriitorii formaţi sau activaţi
de o revistă literară. Rezultatul întruchipează
viitorul în absenţa publicaţiilor de cultură.
Pentru mine, România literară
a fost mereu un fel de Castalie spirituală.
Lectura revistei, încă din adolescenţă,
a însemnat o adevărată terapeutică.
O igienizare interioară aşteptată cu
febrilitate. Mai întâi pentru a-mi confrunta
lecturile, apoi pentru a citi articolele ce
deveneau, aproape instant, repere
intelectuale totdeauna tonice. Nu mă
îndoiesc că absolut toţi contemporanii
mei şi-au construit şi nuanţat mobilităţile
artistice prin revista România literară.
Mai trist e să văd în vremea din urmă
cum oamenii de cultură preferă să
citească revista pe internet, într-o reluare,
ştim bine, de o precaritate evidentă
ca spectacol imagistic. Nu o cumpără şi
astfel nu intră în fuziunea obligatorie,
cel puţin în privinţa României literare,
cu obiectul de artă. Ei ratează o experienţă
obligatorie a lecturii. Ei bine, cu aceşti
scriitori care preferă obscuritatea glacială
a cuvintelor în spaţiul virtual începe
sfârşitul simbolic al revistelor pe suport
tradiţional. Fireşte că nicio revistă de
cultură nu trăieşte din vânzări. Doar
supravieţuieşte prin subvenţii şi împrumuturi.
Însă e necesară hipnoza acelui spaţiu
de celuloză, ce a durat şi durează.
Hotărâtor.
Şi mai e o chestiune psihologică.
Înainte vreme, activitatea unui scriitor
la o revistă literară sau chiar o simplă
colaborare oferea un suprasens şi debutului
său. Dincolo de confirmare, aveai dea
face cu o şcoală de literatură, asigurânduse
mereu o selecţie critică riguroasă.
Mai departe, editorul scăpa, cum s-ar
zice, de diletanţi, de la bun început.
Se mergea la sigur. În lipsa acestui
for de evaluare critică, e limpede că
accesul la masa amorfă de balast editorial
se va face şi mai aiuritor. Dar nu asta
contează. Ci procesul formativ în sine
al tinerilor.
România literară a devenit de
multă vreme o instituţie a culturii române.
Trecută în mediul virtual şi-ar pierde
credibilitatea. E ca şi cum ai asista la
un concert într-o sală fără acustică.
Poate fi farmec acolo, poţi recunoaşte
ceva ce aduce cu arta, însă nu poţi
trăi cu adevărat experienţa estetică.
În online, totul e prea lejer şi pluteşte
mult prea multă impostură. Iar un mediu
instabil e şi uşor de manipulat. Trebuie
să fim în această problemă ca britanicii.
Legaţi de tradiţie până la dispariţie.
Vorba unui înţelept de-al nostru: mergeţi
cu noul înainte, iar noi vom merge cu
vechiul înainte! Iar datele actuale obligă
să păstrăm tradiţia ca formă de rezistenţă.
Iată un sens nou al formulei de altădată.
Din păcate.
Florina Pîrjol
1.Înseamnă revista culturală cu care
am crescut – într-un orăşel industrial
care pe vremuri se numea Gheorghe
Gheorghiu-Dej, într-o familie de
muncitori, de oameni simpli, cum se
zice, cu vreo cincizeci de cărţi în
toată casa. Aveam toată colecţia şi o
păstram ca pe ceva aproape sacru în
nişte cutii de carton pe şifonierul din
dormitorul meu. La un moment dat,
în primul an de facultate, îmi amintesc
că mama mi-a trimis un pachet (obiceiul
sâcâitor al tuturor părinţilor grijulii
căruia abia acum, când pachetele nu
mai vin, îi înţeleg rostul şi doza uriaşă
de sacrificiu). Îmi pusese în geantă şi
nişte ouă de la bunica pe care, din
raţiuni practice, le învelise în hârtie de
ziar. Când am desfăcut primul ou am
văzut că era învelit într-o bucată din
revista pe care o citeam şi o colecţionam
cu atâta bucurie. Am sunat-o isterizată
pe mama şi i-am făcut un scandal
monstru că nu se uită în ce înveleşte
mâncarea şi că a îndrăznit să se atingă
de revistele mele. Biata mama a
tăcut mâlc şi la final mi-a zis tristă că
la ora la care a terminat ea de făcut
mâncarea abia mai putea sta în picioare.
Şi că n-a văzut ce revistă i-a căzut pe
mână. Deşi preţuiesc în continuare
revista care mi-a fost un fel de colac
de salvare în perioada în care mă
formam, cred că, totuşi, îi datorez
mamei, făcând aşa o acoladă de un
deceniu, nişte scuze.
Înseamnă, de asemenea, revista la
care visam să ajung să scriu într-o bună
zi. Şi acea bună zi a venit undeva, prin
2002, când eram încă studentă în anul
II la Literele bucureştene. Îmi amintesc,
bineînţeles, prima mea recenzie, dar
nu despre asta vreau să povestesc,
ca încheiere la acest răspuns. Aveam
vreo 15-16 ani, cred. Eram în holul
Casei de Cultură din Oneşti, erau Zilele
Culturii Călinesciene (de care tot
povestesc spre exasperarea multora)
şi o parte din echipa României literare
era invitată specială a ediţiei. Ţin minte
şi acum că m-am dus la ei, cu revista
în mână şi cu o mulţime de emoţii şi
le-am cerut autografe doamnei Bittel
şi domnului Dimisianu. A început un
ropot de râsete în grupul respectiv,
probabil nişte râsete a simpatie, dar
eu am crezut că au râs de mine şi m-am
necăjit în copilăria mea de atunci.
2. Aici, răspunsul e simplu. Ar arăta
ca o Siberie. O piaţă culturală fără
publicaţii capabile să puncteze esenţialul,
să dezbată idei, să comenteze cărţi, să
„formeze” gustul publicului e o piaţă
moartă. Normalitatea înseamnă o ofertă
cât mai bogată de astfel de reviste,
de orientări şi structuri diferite, pe cât
posibil, fiindcă abordările diferite
dau măsura firescului şi a libertăţii. Şi
creează premisele dezbaterilor de idei, atât de necesare pentru dinamica unei
vieţi culturale normale. Din nefericire,
stăm prost şi la capitolul reviste culturale
(şi nu de ieri, de azi sau de când a
început criza economică), dar – mai
ales – la capitolul dezbateri adevărate.
Care să nu vireze în polemici personale,
teorii conspiraţioniste şi retorică goală.
Cred că în zona asta încă mai avem
multe prejudecăţi şi (destul de) puţină
(în fond) libertate. Aştept ziua în
care proporţiile celor două se vor inversa.
Irina Petraş
1. România literară a fost, mai
întâi, punctul de referinţă al lecturilor
mele singuratice, reperul necesar nu
pentru a-mi (re)formula poziţia mimetic,
ci pentru a intra în dialog cu o opinie
de toată lumea recunoscută ca avizată.
Cu timpul, lectura ei a devenit tabietul
după-amiezilor de vineri, punctul de
respiro, de aşezare după o săptămână
de lucru. Citită nesmintit de la coadă
la cap (habar n-am de unde mi se trage
acest tic de lectură!), mă ţine la curent,
mă implică, mă stârneşte. Ca „primă
doamnă” a revistelor literare româneşti,
dă, inevitabil, tonul. Cei patru ani de
colaborare regulată la revistă mi-au
dat prilejul de a atrage atenţia asupra
unor cărţi/chestiuni despre care, poate,
nu s-ar fi scris, dar m-au şi aşezat
sub reflectoare mai puternice, impunându-mi perfecţionări, acomodări. Şi
sporind numărul cărţilor care mă caută
din toate colţurile ţării.
2. Vorbim, înţeleg, despre revistele
literare tipărite pe hârtie. Altminteri,
spaţiul cultural se descurcă binişor
cu varianta lor online, loc unde funcţionează
aprig – şi, adesea, consistent şi
competent – şi cluburi de lectură virtuale,
la concurenţă cu cele tradiţionale. Democratizarea
largă a lecturii nu strică
nimănui. Dimpotrivă, aş zice. Iar
democratizarea scrisului nu e nici ea
un pericol atâta vreme cât revistelor
literare cu o tradiţie care le înscrie în
zona patrimoniului cultural li se asigură
apariţia pe hârtie (cu redacţii profesioniste
şi standarde înalte ale calităţii), aşa
încât, difuzate masiv şi pe internet,
să menţină activă vama valorii. Oricât
de aromitoare e încă imaginea răsfoirii
tihnite a presei într-o prelungită siestă
intelectuală, sunt semne în toată lumea
că aceasta e pe cale să devină exponat
de muzeu. Şi nu mi se pare neapărat
o catastrofă. Recunosc cinstit că, de o
bună bucată de vreme, citesc presa
literară pe internet şi lucrul mi se pare
extrem de lesne, plăcut, convenabil.
Dar gândul că le pot găsi oricând în
bibliotecile ţării, tipărite pe hârtie, e
confortabil pentru iubitorul de „urme”
care sunt.
Revistele literare/culturale au
fost mereu centre de greutate/de fugă
(aceasta, în toate sensurile: plastic,
atitudinal, muzical) ale mişcării literare,
forţele magnetice în jurul cărora s-a
coagulat pilitura de fier a direcţiilor,
programelor, proiectelor culturale,
dobândind astfel coerenţă, devenind
vizibile şi impunătoare (în sensul
autorităţii şi al efectelor de profunzime).
Astăzi, sub cenzură economică şi
presiune internetică, incapabile sau
mai puţin dispuse să se adapteze
condiţionărilor mileniului trei, marile
reviste se confruntă cu greutăţi penibile
şi sunt obligate la extenuante replieri
vecine cu compromisul. Sigur, ar fi
excelent să aibă susţinători ultrageneroş
i şi cu totul dezinteresaţi, care
să le facă viaţa uşoară, fără atingeri la
autonomie şi libertatea de opinie. Dar
nu au! S-a vorbit adesea despre datoria
Statului de a sprijini Cultura căci, de
nu, se comportă ca un sinucigaş, mai
ales în era globalizării agresive. Sporadic
şi fără un proiect suficient de clar, o
sprijină. Fireşte, e bine să ne aducem
aminte că importanţa şi rosturile sunt,
printre muritorii de meserie ce ne aflăm,
nu realităţi de beton, ci constructe „în
ciuda”, cu atât mai frumoase în fragilitatea
lor. Dar tot atât de bine ar fi ca societatea
românească să ajungă, în fine, la o
înţelegere matură a însemnătăţii actului
cultural în lumea de azi şi de mâine.
Să participe la consolidarea unui
sentiment planetar al frumosului cotidian.
Căci să faci arta/literatura părtaşă vieţii
fiecărui om e, în preajma istorică, un
lucru pentru care merită trudit. Indiferent
pe ce suport şi cu ce suporturi.
Adrian Popescu
1. Am descoperit destul de timpuriu
revista, ba chiar, înainte , vechea Gazetă
literară îmi era familiară Apoi, a urmat
o consecventă relaţie literar-sentimentală
cu această publicaţie mai mult decât
culturală un barometru sensibil( foarte)
al vieţii noastre sociale, înainte dar şi
după 1989. Înainte, mulţi cititori reuşeau,
prin intermediul acestei publicaţii
centrale, să descifreze amploarea
tensiunilor ideologice, uneori ajunse
la insuportabil, vezi ameninţările voalate
din discursurile oficiale, încercările de
a controla gândirea liberă, paralel cu
succesivele reduceri ale schemelor
redacţonale, practic, dorinţa de a impune
programul partidului unic. La România
literară aceste tensiuni ideologice
apăreau cu claritate. Vezi doar cazurile
notorii, plagiatul lui Eugen Barbu, topirea
Dicţionarului coordonat de Mircea Zaciu,
pe scurt, era vizibil conflictul dintre
grupările neomoderniste şi cele
protocroniste. Tensiunile din societatea
românească, nu doar din mediile literare,
artistice, se regăseau în paginile publicaţiei
amintite. România literară nu apar-
ţinea afectiv şi efectiv şi nu aparţine
doar intelectualităţii umaniste, în declin,
acum, ci tuturor categoriilor intelectuale,
sau mai puţin... Inspiratoare a unor
„bătălii pentru estetic”, independenţă
artistică, demnitate a autorului român,
bătălii purtate prin cărţi, dar şi, la nivel
de instituţie, în adunările Consiliul
Uniunii Scriitorilor (la câteva am asistat,
uimit), revista, prin opiniile tranşante
ale unor Nicolae Manolescu, Mircea
Zaciu, Octavian Paler, Geo Bogza, Dorin
Tudoran, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu,
Nicolae Prelipceanu etc., devenise un
punct de reper etic în comunism... Toate
aceste dezbateri, sau intervenţii curajoase
la alegerile scriitorilor, multe dintre
ele, polemice, îndrăzneţe, majoritatea
lor vizând factorii politici prezenţi , sunt
total sau în parte, adică de sus cenzurate,
apar, aşteptate, în paginile revistei.
Climatul de relativă normalitate era
întrerupt de congresele partidului sau/şi
de aniversările cuplului prezidenţial,
evenimente politice direcţionate redacţiei,
spre obligatorie „reflectare”, la fel ca,
de altfel, şi altor reviste din ţară, Steaua
sau Viaţa românească, Ramuri,
Luceafărul’sau Orizont. Sarcină de care
România literară se achita formal,
sacrificând prima pagină, de obicei.
România literară era un model
pentru celelalte reviste de-a da minimum
din cele cuvenite Cezarului. După
România literară ne orientam, în
multe privinţe, de multe ori, nu zic
întotdeauna, linia noastra de rezistenţă
la ingerinţele partinice era asemănă-
toare, măcar în intenţie: cât mai pu-
ţin conţinut comunist, dar cât mai multă
deschidere spre valorile europene
majore.
Nu exagerez dacă spun, în continuare,
că România literară a format mai
multe, două cel puţin, generaţii de
scriitori, bine cunoscuţi azi ( de la cei
remarcaţi, cândva, de Geo Dumitescu
la cei recomandaţi de Ştefan Aug. Doinaş,
sau Constanţa Buzea, la Poşta redacţiei)
sau a confirmat debuturile altora, i-a
susţinut pe unii, a oferit standardele
estetice cele mai exigente, atunci, şi le
oferă şi azi. Este o publicaţie atentă atât
la estetic, cum spuneam, cât şi la social,
chiar dacă nu face partizanat politic.
România literară are meritul incontestabil
de a fi pus în valoare , de-a lungul
deceniilor, filonul literaturii române
„clasice”, prin publicarea unor studii
sau eseuri solide, a unor pagini inedite
din autorii interbelici etc., toate conţinând
o informaţie preţioasă, temeinică despre
trecutul nostru literar (unde ne sunt
rădăcinile culturale) în sintonie cu o
emulativă deschidere spre universalitate,
spre contemporanii noştri de pe alte
meridiane, aceasta prin traduceri
profesioniste şi interpretări adecvate.
În fine, dacă vrem să concentrăm rolul
revistei bucureştene într-o singură
propoziţie, România literară a
reprezentat mereu criteriul axiologic
în presa postbelică românească.
2. Ce-ar însemna dispariţia acestei
publicaţii, care mi se pare, de departe,
cea mai importană şi mai vizibilă dintre
celelalte reviste ale Uniunii Scriitorilor,
toate menţinute cu mari eforturi într-o
economie de piaţă, unde cultura e, din
start, pierzătoare, după logica profitului
imediat? O condamnare nedreaptă a
scriitorului român la izolare şi poate
semi-anonimat. Gabriel Chifu, cu o
abnegaţie totală, toată echipa de
conducere a Uniunii Scriitorilor, în frunte
cu Nicolae Manolescu, au facut eforturi
pentru funcţionarea normală a
revistelor literare, care sunt depozitarele
memoriei culturale româneşti.
Revistele ţin vie, prin cei publicaţi acolo,
prin redactorii care le fac, săptămânal
sau lunar, cu dăruire şi onestitate,
atmosfera literară dintr-o ţară, la un
moment istoric dat. Desigur, există
versiunea online, dar ea nu poate înlocui
dialogul real, nu virtual, dintre scriitori
şi cititori, dialog realizat prin intermediul
publicaţiilor, deci al publicului.
Fără reviste , literatura se atomizează,
devine flecăreală, pe bloguri, dispare
responsabilitatea autorilor, se anhilează
criteriul valoric…
Antoaneta Ralian
1. E o întrebare care mi s-a mai pus
cu mulţi ani în urmă, dar cum eu
sunt şi am fost foarte fidelă şi statornică
în iubire – una dintre puţinele mele
virtuţii – voi da un răspuns, probabil,
asemănător,
Există unele lucruri, sau factori, sau
elemente, nu ştiu cum să le numesc,
exterioare vieţii tale, tangenţiale, care totuşi par să se fi integrat organic în
trăirile tale, să fi devenit un fel de
sine qua non. Cum ar fi cafeaua de
dimineaţă, menită să te ajute să-ţi
reconstitui identitatea cotidiană, cum
e (sau, hélas, a fost), relaxanta ţigară,
cum sunt ştirile radiofonice care te
conectează simultan la realitate, lucruri
mai mult decît deprinderi mecanice,
pentru că răspunzi unor necesităţi şi
implică şi o tentă afectivă. Asta înseamnă
România literară pentru mine, o
necesitate cu tentă afectivă.Afectivitatea
ţine de un trecut destul de îndepărtat,
când o citeam cu nesaţ şi visam să-mi
croiesc şi eu o cărăruie în viaţa literară
şi mă întrebam plină de îndoieli – oare
o să ajung vreodată să-mi văd şi eu
numele într-o revistă? – Şi când am
izbutit să nu mai fiu chiar un nimeni
absolut, – publicasem o serie de traduceri
–, şi într-o zi – o ce zi frumoasă
–, am primit un telefon de la domnul
George Ivaşcu personal, care mi-a cerut
să traduc un foileton, pentru România
literară, o biografie a lui Lawrence
Olivier, am simţit că l-am apucat de
picior pe Dumnezeul României
literare.Vreo douăzeci şi ceva de
săptămâni mi-au apărut episoadele
foiletonului, pe aceeaşi pagină cu tabletele
Anei Blandiana, şi nu-mi ajungeam
singură cu prăjina la nas.
De atunci s-a creat o legătură
indisolubilă între mine şi România
literară.Dacă e joi , e România
literară.Dacă e joi, sunt 4-5 ore de
lectură absorbantă, de obicei în ceasurile
nopţii, care încep cu editorialul, trec
prin recenzii, rubrici familiare, artă
plastică, dans, meridiane, anticariate
şi sfârsesc cu notele, uneori acidulate,
ale cronicarului. Şi iată-mă la zi cu
activitatea culturală, senzaţia că aş fi
în circuit. Aflu ce cărţi n-am citit, ce
spectacole n-am văzut, ce galerii ar fi
trebuit să vizitez, ce mai e nou prin
presa străină, cum se mai înjură elevat
mari intelectuali între ei. Îmi satisfac
bovarismul cultural. Numele s-au
schimbat – de la director la corector
– dar ataşamentul meu a rămas acelaş
i. Unele nume mi-au devenit foarte
familiare, oaspeţii mei din nopţile de
joi. Îi regăsesc cu plăcere, prieteni vechi.
Pe alţii, tineri, îi urmăresc, cu interes
cum evoluează în recenzii, în cronici,
în descoperiri de anticariat, în poezii.
Da , România literară îmi răspunde
setei mele de a cunoaşte, setei de nou,
de cultură, de frumos. Îmi face bine.
2. Nici nu pot să mă gîndesc.
Refuz să-mi imaginez orori. Nu cred în
sfârşitul lumii – maiaş sau incaş –, nu
cred în agonia culturii, nu cred în
dispariţia cărţii tipărite pe hârtie, nu
cred în apocalipsele lui Lars von
Trier, nu cred în evoluţia involuţiei.
Oamenii, atâta timp cât nu se vor întoarce,
ciclic, la stadiul de patrupezi,
vor avea nevoie de hrană, de căldură,
de iubire, de cultură, de artă. Şi nu
numai de cultură pe un ecran de sticlă,
de cunoaşterile unor creiere mecanice
(alimentate tot de creiere umane), ci
de teatru jucat de oameni, de muzici
cântate de oameni, de cărţi scrise, de
reviste în care să răsfoiască cultura, să
acumuleze informaţii, să simtă că li
se dăruiesc fragmente de frumos, să
se simtă oameni între oameni, şi nu
automate între automate.
Robert Şerban
1. România literară este un
tensiometru al vieţii culturale. Or, dacă
vrei să ştii care sunt datele esenţiale
ale funcţionării „organismului” cultural,
e musai să o citeşti. Se poate trăi şi fără
acest exerciţiu, bineînţeles, însă atunci
nu poţi avea pretenţia că eşti, pe bune,
un „cetăţean” al României literare.
2. Spaţiul cultural fără reviste literare
ar fi ca un cocoş fără cucurigu. Degeaba
este el pintenos, colorat, falnic, viril,
dacă nu zice o vorbă despre toate astea…
Cornel Ungureanu
1.Mai întâi, o amintire frumoasă, cu
texte memorabile semnate de mari
scriitori, cu şansa de a descoperi, în
fiecare săptămână, ce trăieşte frumos
în cultura noastră. Face parte din biografia
tuturor celor care scriu literatură azi
– care au fost în literatură în ultimele
cinci decenii. Şi azi, tristeţea că
dispar din revistă semnături importante,
pagini pe care le aşteptam şi nu mai
vin. Poate vor sosi mai târziu, de dincolo.
2. Cu câţiva ani în urmă, într-un
interviu am folosit sintagma „deteriorarea
galopantă a speciei” pe care autoarea
interviului a aşezat-o drept titlu: eu aş
fi fost de părere că trăim, azi, „deteriorarea
galopantă a speciei”! Nu, nu eram de
părere că trăim „deteriorarea galopantă
a speciei”, ci doar o schimbare de lume:
o schimbare de semn. „Lumea literară”
– fiindcă ultimele secole au creat şi o
lume literară – va reuşi să se salveze
ieşind, cu chiu cu vai la suparafaţă, dar
va trebui să descopere colaci de salvare,
bărcuţe, buturugi de care să se agaţe.
Dacă vor mai exista reviste literare, ele
vor fi partitura de relaxare sau de
divertisment, suplimentul unor emisiuni
de televiziune sau a unor publicaţii
săptămânale de 32 sau 64 de pagini.
Revistele de cultură vor putea fi descoperite
în biblioteci sau pe internet de către
„şoarecii de bibliotecă” – ei rămân
nemuritori. Chiar şi în acest timp sublim
al globalizării.
Ion Vianu
1. Peisajul cultural românesc fără
România literară mi se pare de
neconceput. Ajuns la o vârstă destul
de înaintată, descopăr că RL a fost
întodeauna cu mine, ca cititor. În timpul
comunismului, a făcut , sub direcţia lui
George Ivaşcu, concesii minime în
schimbul cărora a ţinut sus într-o
exigenţă valorică strictă pavilionul
culturii româneşti, impotriva impostorilor
şi protocroniştilor de toate speciile.
În post-comunism, avându-l pe
N. Manolescu în fruntea ei, a urmărit
cu obiectivitate şi tenacitate fenomenul
cultural românesc dinamizat de accesul
la libertatea de expresie. Există în
România o supărătoare tendinţă la
ruperea tradiţiilor. Încetarea apariţiei
Rl ar fi o ilustrare a acestei dinamici
nefaste, într-o cultură care cu greu
poate să-şi permită un astfel de
„lux”.
2. Revistele literare sunt o necesitate
absolută într-o cultură. Unde altundeva
se poate exprima pluralismul opţiunilor
ideologice, contradicţia fecundă,
asentimentul sau respingerea faţă de
creaţiile culturale. Nu negăm importanţa
blogosferei, dar aceasta este mult
marcată de personalitatea sau lipsa de
personalitate a unui ins şi, dacă este
complementară, nu se poate substitui
unor redacţii care asumă o anumită
îndrumare valorică şi estetică. O ţară
fără reviste devine o ţară fără îndrumare
culturală; nu vor mai fi cunoscute decât
acele cărţi, acei autori care nu se impun
prin valoare, prin proliferarea prostuluigust,
a violenţei şi erotismului de periferie.
O ţară fără reviste este un no man’s
land cultural, o umilire şi o degradare
a tradiţiilor culturale regionale,
un picaj forţat al valorilor.
Răzvan Voncu
Ca să răspund la întrebarea „Ce
înseamnă pentru dumneavoastră
România literară?”, aş avea nevoie
de mult mai multe semne decât cele
3000 de care dispun. Primul număr
al revistei aflat în colecţia personală
datează din 1984, deci e vorba de o
istorie veche: la anul se împlinesc
30 de ani de când o citesc.
Şi am citit-o săptămânal, cu plăcere
şi cu un inestimabil profit intelectual,
chiar şi în perioade în care nu mă aflam
printre preferaţii cronicarilor ei literari.
Căci România literară are proprietatea
unică, între publicaţiile noastre de
cultură, de a fi a tuturor, de a fi concepută
şi realizată astfel încât să reprezinte
nu un grup sau o ideologie literară, ci
întreaga literatură română. De a furniza
cititorilor, săptămână de săptămână,
o hartă vie a literaturii şi a culturii
române, într-un echilibru remarcabil
între trecut şi prezent, între reprezentativitate
şi inovaţie, între Capitală
şi provincie.
Despre rolul României literare
în bătălia purtată împotriva ideologiei
dominante, între 1968 şi 1989, s-au
scris capitole întregi în cercetările
istorice şi sociologice. Consider, totuşi,
că istoria completă a tacticilor prin
care echipa de atunci a revistei – din
care unii componenţi de bază fac parte
şi azi din cercul ei – a prezervat
demnitatea literelor române încă nu
s-a scris. Datorită României literare,
în primul rând, ca şi altor instituţii
îmbărbătate şi susţinute de spiritul
României literare, literatura română
a supravieţuit dictaturii şi falsificării
protocroniste a trecutului şi prezentului.
Un politician inteligent ar trebui,
cred, să mediteze la acest exemplu de
victorie a spiritului asupra puterii. Ca
şi la această certitudine pe care s-ar
putea construi noua Românie: deocamdată,
cultura română este mai bună decât
statul român. Este mai performantă
decât justiţia, economia, finanţele,
sănătatea sau educaţia şi mult mai
bine cunoscută şi apreciată în străinătate.
În ecuaţia actuală a culturii române,
România literară este chiar mai
importantă decât a fost înainte de
1989. Este singura publicaţie care ne
uneşte pe toţi scriitorii, indiferent
de vârstă, de orientarea ideologică sau
de localizarea geografică. Unele publicaţii
culturale de valoare au sucombat după
1989, câteva au cunoscut sincope mai
lungi sau mai scurte, altele au devenit,
cum se spune mai nou, de nişă (adică
apar din când în când, cum dă Dumnezeu),
în fine, nu puţine s-au retranşat ca
reviste locale. Au apărut reviste noi,
unele remarcabile – citesc cu pasiune,
de pildă, Apostrof, Poesis sau Conta –,
însă nici una nu se poate substitui
României literare.
O spun în primul rând în calitate
de cititor şi abia apoi de titular de
rubrică.
O ţară fără reviste literare? Să sparie
gândul!... Cred că nici în Africa – de
Coreea de Nord, Cuba sau Vietnam nici
nu mai vorbim! – nu există aşa ceva.
Înţeleg că prin mintea unor finanţişti
de-ai noştri a trecut o asemenea idee,
dar sper că raţiunea şi responsabilitatea
faţă de această ţară vor prevala.
