Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Anaximandru şi Arhitecţii de Costică Brădăţan


Lucrarea cea mai recentã a lui Robert Hahn*), Anaximandru şi Arhitecţii, pune în joc, într-un mod ingenios şi îndrăzneţ, o abordare interdisciplinară a originilor filosofiei greceşti. Cartea, cum spune Hahn în “Prefaţă“, explorează “relaţia dintre primii filosofi şi meşteşugari şi investighează tehnologiile arhitecturale, urmărind transmiterea lor din Egipt în Grecia.” Mai precis, autorul ne propune să “punem în legătură strădanille lui Anaximandru (şi ale lui Thales) în domeniul geometriei, astronomiei, cartografiei terestre şi cosmice, tocmai cu acele tehnologii, şi încearcă să situeze aceste activităţi în contextul social şi politic al Greciei arhaice”. Abordarea interdisciplinară a lui Hahn este una îndrăzneaţă în măsura în care autorul nu recurge la obişnuitele instrumente filologice şi arheologico-istorice, angajate de regulă în studiul originilor filosofiei greceşti, ci tocmai la un domeniu atât de îndepărtat precum e arhitectura şi alte domenii conexe (istoria artei, istoria arhitecturii etc.).

Dar de ce Hahn, atunci când caută originile filosofiei greceşti, se ocupă tocmai de arhitecţi, şi nu de, bunăoară, meşterii fierari, de ţesători, sau – de ce nu? – de moaşe? Pentru că era ceva în natura, metodele, şi doctrinele filosofiei ioniene (mai cu seamă în Anaximandru) care, în opinia lui Hahn, avea multe lucruri în comun cu arhitectura greacă arhaică, aşa cum aceasta apare mai ales în cazul templelor monumentale dedicate lui Apollo la Didyma, lui Artemis în Efes, şi Herei în Samos. Prin tot ceea ce au făcut, prin toate inovaţiile, procedeele şi tehnicile lor, arhitecţii ionieni au dovedit “că natura are o structură clară şi determinată, şi că muritorii puteau ajunge s-o cunoască şi s-o stăpânească“. Cu alte cuvinte, că nu era nimic misterios în natură, că “secretele” şi “puterile” ei ascunse îi erau accesibile omului. Iar acest proces de demistificare a avut o importanţă enormă în ceea ce priveşte apariţia şi maturizarea filosofiei greceşti căci, prin ceea ce făceau, arhitecţii “au contribuit la o transformare a mentalităţii publice... aşa încât comunitatea din care ei făceau parte a ajuns să fie tot mai bine pregătită să-i asculte şi să-i susţină pe cei ca Anaximandru, pe eleaţi, atomişti, sofişti, pe cei din Academie şi din Lyceum, care-şi propuneau să explice structura lumii naturale”. Arhitecţii aveau nevoie de (şi făceau recurs la) principii şi reguli simple şi clare, pe baza cărora ei puteau să rezolve problemele practice punctuale ce apăreau în procesul construcţiei templelor monumentale. Logica demersului lor era una derivată, ca să zic aşa, din chiar logica naturii – altfel, clădirile pe care le înălţau s-ar fi dărâmat – iar acest fapt i-a făcut “promotorii discursului raţional în sânul comunităţilor ieniene din care proveneau”. Ei se bucurau, cum ar veni, de privilegiul de a avea de-a face cu “lucrurile înseşi,” în afara oricăror speculaţii mitologice sau abstracţiuni vagi prin care lucrurile erau “interpretate”. Iar clădirile pe care ei le înălţau erau dovezile vizibile că ei făceau asta aşa cum se cuvine. În cele din urmă, aşa cum expresiv spune Hahn, “arhitecţii, cu proiectele lor monumentale... reprezentau, în chip viguros, instanţierile unei mentalităţi raţionalizante”.

Ca să-şi susţină teza principală (anume că “imaginaţia filosofică a lui Anaximandru s-a inspirat din tehnici arhitecturale”), Hahn realizează în această carte o impresionantă întreprindere cărturărească, angajând ample resurse bibliografice şi metodologice din mai mai multe ramuri academice (istoria artei şi a arhitecturii, istoria tehnologiei, istoria ştiinţei, filologia clasică etc.), o întreprindere extrem de greu de rezumat în spaţiul limitat al acestei recenzii. Cartea are cinci mari capitole ce se ocupă, fiecare, cu câte o “faţetă“ a problemei puse în joc: 1) “Anaximandru şi originile filosofiei greceşti”; 2) “Filosofii ionieni şi arhitecţii”; 3) “Tehnicile arhitecţilor antici”; 4) “Tehnicile lui Anaximandru”; 5) “Tehnologia ca politică: originile filosofiei greceşti în contextul ei socio-politic”. Capitolul patru pare să fie însuşi centrul cărţii, în jurul căruia toate celelalte pivotează. Aici Hahn urmăreşte în detaliu paralela dintre ceea ce făceau arhitecţii şi ideile lui Anaximandru despre cum a fost “construit” cosmosul: “Anaximandru identifică forma şi mărimea pământului cu un modul de coloană (column-drum). E oarecum surprinzător că în numeroasele articole şi cărţi ce s-au scris despre Anaximandru, nu dai peste nici un studiu care să fi cercetat tehnicile de pregătire a modulului de coloană.” Urmând această pistă (anume, modul în care modulele de coloană erau pregătite, înainte de a fi angajate propriu-zis în construcţia templului), Hahn ajunge la concluzia uimitoare că, până şi la nivelul cel mai de detaliu al gândirii sale cosmologice, Anaximandru a fost marcat, într-un fel sau altul, de tehnicile arhitecturale curente atunci în Ionia. Am să dau aici numai un exemplu izolat: “În imaginea a ceea ce se chema anathyrôsis-ul modulului de coloană, adică o tehnică utilizată pentru a menţine modulul nemişcat în acelaşi loc, Anaximandru a detectat o reprezentare ce se potrivea, în mod complex, cu Pamântul lui care, de asemenea, rămânea nemişcat undeva la mijloc.” Iar acest mod de a căuta şi urmări în chip minuţios detalii aparent nesemnificative pentru a le face mai apoi să semnifice ceva esenţial e unul din lucrurile ce face cartea lui Hahn atât de interesantă.

Singura critică importantă pe care, cu toate acestea, o am faţă de cartea lui Hahn se referă la omisiunea lui (de neînţeles, pentru mine) de a recurge (sau măcar de a menţiona en passant) la lucrarea atât de profund înrudită cu propria lui carte – şi anume, influentul studiu al lui Erwin Panofsky Gothic Architecture and Scholasticism (prima ediţie: 1951). Aici Panowsky urmăreşte îndeaproape relaţia dintre evoluţia gândirii scolastice şi maturizarea arhitecturii gotice în timpul evului mediu târziu (ambele fiind marcate, în opinia lui, de acelaşi “mental habit”), o relaţie pe baza căreia s-ar putea dezvolta un întreg ciclu de consideraţii, importante şi fertile, despre relaţia generală (abstractă) dintre arhitectură şi filosofie. Dacă autorul ar fi folosit (fie şi numai o parte din) argumentele lui Panowsky, cartea lui ar fi beneficiat masiv, în cel puţin două moduri: mai întâi, Hahn n-ar mai fi trebuit să dedice atâtea eforturi teoretice simplei justificări a unei posibile relaţionări între filosofie şi arhitectură (de vreme ce Panowsky făcuse deja acest lucru) şi, apoi, el ar fi putut lua tezele lui Panowsky drept propriul său punct de plecare, amplificând şi ducând la limită, în chip creator şi sigur de sine, ideea unei astfel de legături între filosofie şi arhitectură, aplicând-o la contextul Greciei vechi, plasând-o apoi într-un context teoretic mai amplu, şi aşa mai departe.

În sfârşit, lăsând această critică la o parte, cartea lui Hahn rămâne o realizare cărturărească admirabilă, şi sunt încredinţat că ceea ce el a făcut va fi recunoscut ca atare.




____________
*) Robert Hahn, Anaximander and the Architects: The contribution of Egyptian and Greek architectural technologies to the origins of Greek philosophy, Albany: State University of New York Press 2001. Pp. xxiii + 326 (Paper: ISBN 0-7914-4794-4)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara