Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Anatomia democraţiei originale de Tudorel Urian


Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu sînt doi tineri ale căror nume nu spun, deocamdată, mare lucru mediilor politice şi opiniei publice de la noi. Primul este născut în 1966, al doilea în 1975, ambii au terminat SNSPA în 1999. Împreună au scris o carte, Democraţia la pachet. Elita politică în România postcomunistă ce îşi propune să radiografieze viaţa politică românească de după căderea regimului Ceauşescu. Rezultatul este o apariţie editorială destul de bizară –frîntă, aş spune, care combină un eseu strict teoretic despre elita politică românească, două studii de caz referitoare la partidele care au desemnat prim-miniştri în perioada tranziţiei (PSD – în toate variantele sale anterioare, din 1990 încoace - şi PNŢCD) şi cîteva reflecţii asupra unor aspecte controversate ale vieţii politice (implicarea bisericii în politică, catedrala neamului, intelectualii în politică, limba de lemn). Paradoxul acestei cărţi este acela că deşi este plină de informaţii, ea nu ajunge la nici o concluzie evidentă, nu pare a fi în măsură să reliefeze opţiuni ale autorilor şi să sugereze eventuale soluţii. Prin indici statistici şi comparaţii cu situaţia din ţările occidentale sau din alte state foste comuniste autorii pun în evidenţă situaţia ex-centrică a vieţii politice româneşti, fără a schiţa însă vreo cale de ieşire din criză. Foarte buni colectori şi administratori de informaţii, cei doi tineri absolvenţi de studii politice par să se împotmolească de fiecare dată cînd scot capul din bibliografie şi se încumetă să-şi dea drumul pe panta teoretizărilor proprii.

„După căderea comunismului zona rezervată celor autorizaţi să examineze realizările sau eşecurile politicienilor români suferă de suprapopulare” – scriu cu superbie cei doi juni autori chiar la începutul primului capitol, Patimile politicii de tranziţie, un lung şi aberant rechizitoriu la adresa presei, vinovată, cred autorii, de a fi ocupat segmentul de interes al opiniei publice care ar fi trebuit dedicat exclusiv specialiştilor în ştiinţe politice. În viziunea lui Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu, „jurnalismul postdecembrist evită evaluările pe criterii vizibile de competenţă parlamentară” şi se ocupă exclusiv de cîteva „şabloane gazetăreşti” precum: „traficul de influenţă, corupţia, bunăstarea afişată în contradicţie cu electoratul pauper, volumul spaţiului locativ, relaţiile afectuoase cu structurile mafiote” (pentru întreaga discuţie vezi p. 12). În felul acesta, cred autorii, presa captează întreaga audienţă şi dictează agenda dezbaterilor la nivelul societăţii, în detrimentul specialiştilor în ştiinţe politice, ale căror opinii rămîn neauzite. Dincolo de faptul că subiectele, sesizate de cei doi autori încă din 2002 (anul apariţiei cărţii) ca fiind „şabloane gazetăreşti”, reprezintă principalele probleme ale României, aşa cum reiese din declaraţiile repetate ale ambasadorului Statelor Unite ale Americii la Bucureşti (întărite, ulterior şi de ambasadorul Marii Britanii) şi cum confirmă cel mai recent raport al Emmei Nicholson, este de discutat natura relaţiei dintre presă şi electorat. Aceasta este mult mai complexă decît lasă să se înţeleagă cei doi autori. Potrivit teoriei receptării (valabilă în literatură, dar aplicabilă şi în această situaţie), formulate de H.R. Jauss şi Wolfgang Iser (principalii reprezentanţi ai şcolii de la Konstanz), pentru a se bucura de succes, mesajul transmis prin opera literară (presă, în cazul dat) trebuie să îndeplinească „orizontul de aşteptare” al cititorilor. De aceea este greu de spus dacă presa este cea care face agenda publicului sau publicul este cel care dictează presei agenda. Oricum, între emiţător şi receptor există o relaţie în dublu sens aşa cum demonstrează teoriile lui Robert Escarpit. A acuza presa de lipsa de audienţă a unor specialişti în ştiinţe politice este o prostie. Probabil că respectivii specialişti nu au găsit căile cele mai eficiente de comunicare cu presa şi, implicit, opinia publică.

Nici electoratul nu este tratat cu mai multe menajamente de tinerii politologi. „Prea comozi pentru a prelua răspunderi în structurile de partid, alegătorii au căpătat vocaţia de a evolua în limitele sentinţelor presei”, scriu cu seninătate Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu. Bine ar fi ca doar propria comoditate să-i împiedice pe alegători să preia răspunderi în structurile de partid. Din păcate însă lucrurile sînt şi aici mai contorsionate. Chiar în această carte este înfierat, pe zeci de pagini, sistemul clientelar care stă la baza selecţiei elitelor în majoritatea formaţiunilor politice din ţara noastră.

Dincolo de aceste puseuri juvenile, cartea lui Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu aduce cîteva revelaţii importante în legătură cu specificitatea climatului politic românesc din perioada tranziţiei. Datele furnizate de ei privind structurile organizatorice ale PSDR şi PNŢCD, numărul de ministere din diversele guverne postdecembriste (comparativ cu structurile executive din ţările Uniunii Europene), numărul femeilor promovate în structurile de vîrf ale puterii) oferă sugestii pentru o radiografie precisă a vieţii politice româneşti. Interpretarea acestor date trebuie făcută însă cu mare prudenţă. Este evident că, în România, numărul femeilor ajunse în Parlament sau în funcţii ministeriale este mai mic decît în unele ţări occidentale. Pe de altă parte, însă, ştim bine unde a dus „democraţia originală” promovată de Nicolae Ceauşescu în care structurile de putere erau completate pe criterii pur statistice (x femei, y muncitori, z unguri), cel mai adesea în detrimentul adevăratei competenţe. Competenţa trebuie să primeze, indiferent dacă persoana în cauză este femeie sau bărbat. Fiecare partid politic sau guvern are interesul de a se prezenta în faţa cetăţenilor cu specialiştii săi cei mai valoroşi. Propunerile pentru listele electorale se fac după o atentă analiză a şanselor pe care le au cei în cauză, la nivelul localităţilor din care provin, în disputa cu adversarii lor politici. Lupta electorală este adesea dură şi trebuie să existe convingerea că cel desemnat de partid va avea tăria să o ducă pînă la capăt. De aceea, numărul femeilor aflate în Parlament sau în conducerea ministerelor este un indicator important, dar nu decisiv, privind starea democraţiei dintr-o ţară.

La fel, este greu de spus în ce măsură un executiv format din mai multe ministere este mai puţin eficient în actul de guvernare decît unul mai restrîns. Este o posibilitate, dar nu o regulă. În mod sigur, un guvern de coaliţie va avea mai multe cabinete decît unul monocolor. Explicaţia este simplă: pentru bunul mers al lucrurilor trebuie ca toţi cei care compun coaliţia şi clientela pe care ei se sprijină să fie mulţumiţi. De aceea, este nevoie de mai multe fotolii ministeriale decît într-un guvern monocolor. Riscurile de destabilizare a guvernului de coaliţie sunt în mod sigur mai mari, dar ele au drept cauză nu numărul de ministere, ci lipsa de coerenţă a actului de guvernare. Într-o coaliţie, toată lumea încearcă să-şi menajeze imaginea, să arunce costurile guvernării cît mai departe de el, să demonstreze că ceilalţi parteneri de coaliţie sunt vinovaţi de măsurile nepopulare adoptate în timpul guvernării. Inevitabil, apar frustrări, relaţiile dintre parteneri se tensionează, iar blocajele în actul de guvernare devin inevitabile. Experienţa guvernării 1996-2000 este emblematică în acest sens. Pe de altă parte însă, este posibil ca în actul de guvernare al unei echipe omogene şi unitare să apară la un moment dat nişte priorităţi care să impună înfiinţarea unor noi ministere. În mod normal, apariţia acestor noi ministere nu ar trebui să tulbure în vreun fel coerenţa actului de guvernare.

Foarte interesante sînt consideraţiile autorilor privind declararea Bisericii Ortodoxe drept biserică „naţională” (mutatis mutandis, ea reia discuţia privind sintagma „stat naţional” din definirea României, aşa cum este ea înscrisă în Constituţie) şi implicarea/interzicerea implicării preoţilor ortodocşi în viaţa politică (discuţia este de purtat în condiţiile în care clericii aparţinînd altor confesiuni nu au asemenea interdicţii; probabil nu este recomandabilă apariţia preoţilor ortodocşi pe listele diverselor partide politice, dar este extrem de interesantă soluţia găsită în perioada interbelică prin care mitropolitul şi episcopii se bucurau de statutul de senatori de drept; în felul acesta glasul bisericii putea fi auzit în Parlament, fără ca pentru aceasta reprezentanţii ei să fie nevoiţi să se înregimenteze în vreun partid politic).

Demersul lui Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu seamănă, la nivelul politologiei, cu ceea ce făceau structuraliştii în critica literară. Ei desfac, unul cîte unul, elementele constitutive ale vieţii politice româneşti. Apoi, din particularităţile componentelor, deduc specificitatea ansamblului şi principalele sensuri de evoluţie. Nu întotdeauna interpretările date de ei sînt impecabile sau, măcar, memorabile. Datele documentare din acest volum sînt însă de primă importanţă şi ele pot constitui materia primă pentru multe analize şi prognoze politice. De aceea, chiar dacă avem dubii în legătură cu ideile şi concluziile lui Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu, trebuie să admitem că Democraţia la pachet este o sinteză a vieţii noastre politice doldora de informaţii, unele nevehiculate pînă acum, o carte de ţinut la îndemînă.



Marius Tudor, Adrian Gavrilescu, Democraţia la pachet. Elita politică în România postcomunistă, Ed. Compania, 2002, 352 pag., 132000 lei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara