Răsfoind hârtiile rămase de la soţul meu găsesc o mulţime de însemnări ale unor gânduri notate instantaneu, pe câte o foaie disparată, pe o margine de ziar, pe bilete de intrare sau programe de concert. Evident, nu erau destinate tiparului. Dar cred că tocmai prin forma lor brută, nefinisată, de notaţii personale, asemenea însemnări disparate se pot constitui în mărturii asupra frământatei vieţi interi-oare a soţului meu, adăugând astfel câteva noi trăsături la portretul compozitorului Anatol Vieru.
Nina Vieru
De unde vine frumuseţea culorii bogate a frunzelor? E ceva în sine - senzaţii - sugerarea unei lumi întregi - ce ?
< 1944 >
Ce epocă! în care muzica nu se toarnă dintr-o bucată, ci bucată cu bucată.
<1951>
Suntem în era "gândirii avansate şi riguroase", dar artiştii mai pot scrie naiv şi retrograd despre aer, pământ, foc şi apă.
Mirarea cunoaşterii şi recunoaşterea necunoaşterii - acestea sunt cele mai importante sentimente ale filosofului.
Timpul merge numai înainte. Când te uiţi înapoi, timpul te transportă înainte cu spatele. Aceasta ne înnebuneşte. Există vreun leac ? Nu e aceasta numai o părere?
< 25 iulie 1970 >
Din teoria mulţimilor:
Omul este ceea ce este - intersectat cu ceea ce crede el că este.
Cuvinte tabu pe care le rostim greu, pentru că a rosti înseamnă şi a crea, ceea ce ne aduce în faţă realitatea noţiunii.
Gândul e totuşi mai palid decât cuvântul, care e materie şi loveşte urechea.
Distanţa dintre oameni (inevitabila sau cultivată de oameni) duce mereu la fetişizări; presupunem mai mult decât este, în timp ce ignorăm date pe care nici nu le bănuim.
Dacă poţi, fii misterios în claritate.
"Antijurnal"? (cochetărie Blandiană) "Anti-memorii"? Orice fenomen are în el propriul său "anti". Chiar şi cadavrul, în măsura în care e viu.
Simţim mai puternic tragedia ireversibilităţii timpului atunci când e vorba de viaţa oamenilor.
Ideea de a stăpâni propriul corp (care este atât de folositoare omului, care stă la baza Yoga, care este temelia medicinii ce consideră corpul nostru ca o parte a universului) presupune corpul ca ceva străin de noi, sau cel mult ca o parte din noi. În această privinţă nu ne-am mişcat nici cu un pas înainte după Socrate.
Considerăm stăpânirea corpului sănătos ca ceva natural şi atunci corpul mai face parte din noi.
...Dar când nu-l mai putem stăpâni ? Atunci corpul nu mai e "noi", ci ceva străin, contra noastră.
Şi iar trebuie să revenim la Socrate, la nemurirea sufletului ca alternativă la inexistenţa lui.
A simţi sunetele unei muzici ca străine de piesă... În felul acesta şi timbrurile clasice devin un obiect nou.
Vezi Erik Satie.
Vine o vreme când în fiecare om recunoşti pe toţi ceilalţi. (Când moartea unuia e moartea tuturora; când naşterea unuia e ca naşterea tuturora; dar această paranteză e un neadevăr ; cine simte aşa, nu mai poate trăi).
Când scrii o compoziţie nouă, vrei ceva. Fără să vrei ceva nu poţi şi nu are rost să scrii. (Când vrei, nu ştii cum vei fa-
ce-o. După ce ştii, şi ai făcut, nu mai ai de ce s-o faci din nou).
După ce ai făcut, constaţi că ai făcut altceva decât ai vrut. (Dar fără să fi vrut acel ceva, nu ai fi făcut acest altceva).
Artistul nu ştie exact ce face. Poate că aşa e omul îndeobşte, în acţiunile mai complexe! (Implicaţiile vieţii sunt neprevăzute! Deoarece o operă izbutită e mai bogată în consecinţe decât în intenţie.) (Acest text a fost scris pe trei jumătăţi de bilete pentru Sala Palatului în 6 octombrie 1968.)
A da importanţa excesivă accesibilităţii înseamnă a desconsidera muzica şi ceilalţi factori ai valorii. înseamnă a desconsidera însăşi accesibilitatea, fiindcă dacă ţi-e indiferent cum obţii accesibilitatea, atunci însăşi accesibilitatea nu face doi bani.
<25 aprilie 1970>
Sunt nemulţumit de mine dar sunt mulţumit de viaţă.
Un om mărginit face o muzică mărginită.
Elementele adunate au fost "îngheţate" statuar şi apoi fără milă unele din ele au fost părăsite în cioplirea statuii.
(Omul adună şi trebuie să ştie mereu a fi gata să renunţe la ceea ce osteneşte, în numele unei trepte mai înalte).
Emisiunea Beethoven la radio (Sfinţirea Casei, Lieduri, Romanţa în sol, Bagatele). îmi place enorm. Într-adevar energia creatoare este deasupra "euforiei" sau dramei. Dar oare aceasta înseamnă umbrirea eticii? în muzică îmi place omul, care, se ştie că a fost moralist (tolstoian).
<2 martie 1972>
în tempo lent Bach şi Chopin căştigă în frumuseţe; Beethoven pierde la lectura încetinită.
Originalitatea cu orice preţ! în secolul XX căutarea ei a devenit căutare paroxistică. Semnătura autorului capătă pregnanţă mai mare decât însăşi opera.
Veşnicia este efemerul adus la valoarea continuului.
Cât mai repede scrie-ţi impresiile despre Paris:
- fascinantul - curva dulce cu mărgăritărel de Mai - înainte de a te înfăşura el cu miere pe la urechi -
Sat uriaş - iluzii de becuri, lumini şi apă care curg la vale pe albia Sâmbetei -
Aseară am făcut o baie de librării. Feerie a cărţilor şi suspendare a timpului. Ieşind dintre cărţi, nu mai ştiam când şi unde mă aflu. Ceaţa de catifea a ochilor mei obosiţi s-a ridicat şi a devenit rouă. M-am plimbat încet (între orele 20-23) prin Saint Germain, Rue du Bac, Rue des Pyramides şi până acasă - purificat.
< 2 iulie 1970 >
Nimic mai bun decât să fii tu însuţi.
- când singura ta salvare eşti tu - atunci aceasta este într-adevăr forţa ta imensă (când este unică - prin dezamăgire şi disperare - ea devine semeţie de neînvins).
Peste toate valorile, simt Voinţa - deasupra ei Morala. Morala nu poate fi explicată decât printr-o forţă care este deasupra, şi de esenţa religioasă.
O, farisei, farisei - duplicitate joasă şi susă, rafinată şi grosolană, - torent de vorbe, de priviri furişe, la pândă - joc de şah.
- Ce bine e să domini acestea inclus într-un punct incasabil şi inexpugnabil.
Umileşte-te tu însuţi şi domină totul de acolo.
Fii necruţător şi inofensiv, lasă-i să joace hora.
< 27 iunie 1970 ? >
Secundele cele mai fascinante sunt acelea în care auzi zumzetul viitoarelor tale lucrări.
Atunci o mare stăpânire de sine pune stăpânire pe tine.
< 6 iulie 1970, Paris >
Ars Nova şi Beethoven
Ars Nova - inovaţii grefate pe un teren lipsit de forţa centripetă (gravitaţie).
Beethoven - inovaţii grefate de un spirit fecondator pe un teren fertil plin de gravitaţie - dus însă de Beethoven pe noi orbite.
în perioadele de Ars Nova inovaţiile sunt facilitate de slăbiciunea interioară a artei, care prezintă oarecare incoerenţă (fie din cauza unei naturi noi, insuficient constituită, fie din cauza unei naturi vechi, ce şi-a trăit traiul şi se descompune).
în sec. XX Ars Nova din ambele motive: arta veche şi-a trăit traiul; solicitatea extremă este foarte presantă; arta nouă nu este încă suficient constituită ca o nouă natură autonomă.
<2-3 februarie 1970>
Nu-mi pun problema de a "formaliza" intuiţiile mele (în sensul matematic); a le formaliza înseamnă a le transforma în artă, adică în formă, în materie artistică.
Arta nu ilustrează intuiţia (filosofica, poetica etc.). Ea trebuie să fie "grea" în sensul fertil, matern - de această intuiţie.
Tehnica ei trebuie să încorporeze în ea (nu să ilustreze) problematica;
Ca muzica să nu fie literatură, trebuie ca nu numai întregul ci fiecare particulă (ca şi în hologramă) să reflecteze imaginea de ansamblu, să aibă funcţie (cât mai multă informaţie) genetică.
Artistul se plimbă pe domeniile intuiţiei şi raţiunii. Busola - intuiţia. Nu-mi pun problema dacă e literatură sau muzică sau filosofie : imaginaţia mă stimulează; nu ştiu dacă realizez ce mi-am propus şi nu mi-e frică să realizez altceva. înainte de toate- o energie creatoare.
...Totodată însă, risipa e mare; în afară de faptul că multe străluciri sunt false, în drumul spre realizare al potenţelor reale, se pierde uneori prea multă energie. Drumul artei, ştim, este un drum greu - legat de muncă, ispite şi sacrificii.
De ce, e greu de spus. Stimulentele şi dificultăţile în artă îşi au rolul lor pozitiv dacă acestea se găsesc în cantităţi rezonabile.
Ceea ce rămâne dureros şi de neîmpăcat în desfăşurarea istoriei ca şi în Biblie: nimicirea unui suflet este o infinitate.
Pentru "remedierea" a ceva sunt omorâţi n oameni; lucrurile "se remediază", dar oamenii sunt loviţi şi omorâţi.
Au dreptul oamenii să decidă aceasta?
E întrebarea lui Dostoievski şi Mahler. Tulburătoare şi insolubilă.
< 2 iulie 1970 >
Fiecare om are un gîngur din care soarta rupe bucăţică cu bucăţică. Pierderea finală e aceeaşi.
Amiciţia întreţine înfăptuirile laolaltă şi faptele împreună întăresc amiciţia. Ce e mai presus, amiciţia sau înfăptuirile laolaltă? Nu merită oare amiciţia a fi fetişizată?
în politică vuietul oamenilor se aude uneori chiar lângă ureche, dar de cele mai multe ori departe, ca zgomotul surd (plin de energie, însă potenţială şi inoperantă) al oceanului.
Este bine sau rău? Sau e nicicum ?
Abstracţiunile în artă trebuie suferite şi ele. Ca şi ceramica (oricât de glaciale ar fi) ele trebuie să fie arse mai întâi în cuptor.