Cele trei texte de mai jos, scrise de soţul meu, datează din anii '90 - imposibil a le data mai precis - şi, după ştiinţa mea, nu au mai fost publicate. M-ar bucura să apară în "România literară", revistă pe care Anatol o aprecia mult...
Nina Vieru
O doctrină a moderaţiei
"Dostoievski, dar cu măsură", titlul unui eseu de Th. Mann. În spatele acestui eseu se află o viziune şi o strategie în abordarea realităţii. Dostoievski, Nietzsche, Kafka, Kierkegaard, Cioran sunt cîţiva dintre cei care au captat în artă aspectele dure, negative ale vieţii: ei au manipulat în artă toxinele, otrăvurile periculoase.
Se conturează două atitudini faţă de aceste mari acumulări de energie.
Una din ele este puristă şi intransigentă: de respingere. Să nu ne jucăm cu otrăvurile; mai bine ne lipsim de proprietăţile lor curative. N-avem nevoie de situaţii-limită de tipul celor descrise de Kafka. Scriitorii de mai sus sunt acceptaţi în crestomaţii într-o formă diluată, după ce au fost sterilizaţi şi lipsiţi de virulenţă. Acceptarea lor este formală; sunt ai noştri după ce îi împăiem.
Cealaltă atitudine, opusă, este de acceptare totală şi lipsită de discernămînt. O exaltare permanentă. Rezultatul final este acelaşi ca şi în cazul celor ce resping aceste valori: prin uz cotidian aceste valori îşi pierd virulenţa.
Există însă şi o a treia atitudine, exprimată în titlul "Dostoievski, dar cu măsură". Nu negarea acestor valori, ci potenţarea lor prin uz moderat dar pertinent.
O doctrină a moderaţiei se impune şi în înţelegerea avangardei. Avangarda românească poate fi mai bine înţeleasă în felul acesta. Urmuz şi Tzara, Ionesco pot fi mai bine înţeleşi în felul acesta.
Suprarealismul, dadaismul pot fi mai bine înţelese ca expresii moderate ale unei realităţi delirante, decît ca expresie delirantă în sine. Un cheag consistent rezultă atunci dintr-un şir de expresii artistice care ar cuprinde pe I.L. Caragiale, M. Sorbul, Urmuz, Tzara, G. Ciprian, Eugen Ionesco, G. Bogza, M. Sorescu.
În felul acesta se evită ideea greşită că avangarda nu are rădăcini. De asemenea se va face o deosebire între avangarda reală şi cea de salon. Acum avangarda este înjurată; să nu uităm însă că ceea ce e de detestat este falsa avangardă, avangarda carieristă.
Mecanisme.
Războiul care îşi uită motivaţia.
Dilema războinicului
Ce fac doi războinici atunci cînd se întîlnesc? Se îmbrăţişează pentru că sunt colegi de profesiune sau se războiesc între ei tocmai fiindcă aceasta este profesiunea lor?
Acesta este paradoxul războinicului şi nu poţi să nu te gîndeşti la el dacă urmăreşti viaţa politică: extremele de dreapta şi stînga fie se îmbrăţişează între ele luptîndu-se, fie se luptă între ele îmbrăţişîndu-se; fiecare dintre ele protestează vehement atunci cînd este confundată cu cealaltă; amîndouă împreună se precipită să stoarcă fructul vlăguit al centrului politic.
Nu poţi să nu te gîndeşti la Marshall McLuhan cu ale sale reflecţii despre mediile contemporane: "masajul este mesajul". "Masajul" este cum, iar "mesajul" este ce; în zilele noastre cum devine tot atît de important ca şi ce; CUM este pînă la urmă chiar CE.
Istoria secolului XX ne oferă multe exemple de scop şi mijloc, conţinut şi formă. "Formele fără fond" despre care a vorbit Maiorescu semnalează aceeaşi deturnare a unui cuplu "CE" - "CUM".
Despre Stalin s-a spus că scopul său a fost construirea socialismului, iar puterea personală - doar mijlocul; s-a văzut însă că tocmai scopul unui asemenea om este puterea personală, pe cînd "societatea socialistă" - doar mijlocul de a-l obţine, adică forma.
Nici un scop nu scuză orice mijloace; un scop înalt care foloseşte mijloace josnice devine josnic el însuşi.
Puterea este un mijloc periculos: cine strînge putere cade foarte uşor sub puterea ei.
Stalin nu a fost numai un individ, ci o categorie în forma ei foarte concentrată; lui Stalin i-a căzut în mînă o situaţie, el a avut parte de un imperiu; altora li se încredinţează funcţii şi puteri mai mici. Directori "plini" şi adjuncţi, preşedinţi şi vice-preşedinţi o spun la numire: "Voi îndeplini această sarcină pînă cînd salvez situaţia, apoi voi pleca". Dar ei uită să plece; nu mai ştiu de ce au rămas, gaura neagră a puterii îi va absorbi pînă la desfiinţare.
După ce totuşi pleacă (sau sunt făcuţi să plece), în mintea lor stăruie această funcţie a puterii; ei continuă să viseze comitete, să formeze guverne, să numească şi să demită; funcţia dobîndită li se pare acuma înnăscută.
Dar această transformare a lui CUM în CE atît de frecventă în secolul XX (cînd omul are la îndemînă mai mult ca oricînd înainte mijloace tehnice teribile ale puterii) nu este un fenomen nou, doar intensitatea cu care se manifestă fenomenul este nemaiîntîlnită. Morala clasică nu are ca obiect conţinutul vieţii sociale, ci normele de comportare; ea însăşi transformă pe CUM şi CE, îţi spune numai CUM: să nu furi, să nu ucizi, să nu minţi, oricare ar fi scopurile tale. Dar acest "cum" părea să fie mai puţin important în trecut; omul nu avea mijloacele de stăpînire (control) şi de distrugere de azi; ieşea în evidenţă scopul, exista un anumit consens în ceea ce priveşte mijloacele care se pot folosi. Dreapta politică era dreapta, iar stînga era stînga: aceasta părea esenţial.
În secolul nostru teribil disponibilitatea mijloacelor şi lipsa de scrupule au devenit din ce în ce mai eficace; astfel mijloacele au cîştigat mereu în importanţă.
Pentru Stalin rezolvarea oricăror dispute ideologice era o chestiune de tehnică a puterii. Ca şi Hitler, el ştia foarte bine ce este puterea: cum pot fi folosite masele şi cum se selecţionează anturajul, cum se cucereşte şi cum se menţine puterea. El rezolva orice problemă cu tehnică şi sînge rece: ucidea sau promova, îmbălsăma sau mişca pe eşichier, mobiliza sau trimitea la moarte, înflăcăra sau cauteriza cu laşă hotărîre.
Jucăria preferată: puterea. Activitatea preferată: manipularea oamenilor; ucizi părinţii şi-i faci pe copii să te adore. Voluptatea cea mare: intriga şi manevra politică.
Robespierre la bătrîneţe
Maximilian este caracterul infailibil, omul cu bărbie puternică al cărui sentiment principal este legea. Raţiunea - iată motivaţia sa; ea inhibă - pentru a înlocui - toate celelalte sentimente.
Robespierre nu este un subiectiv, el poartă legea morală şi raţiunea imparţială în braţele sale. În numele lor nu cunoaşte ezitarea; orice act de teroare este permis. Celelalte afecte dispar; familia, prietenii, cercul mai restrîns al raţiunii legate de dragoste, toate acestea nu există pentru Robespierre.
Ca să trăiască în eternitate, Robespierre trebuie să moară de tînăr; în felul acesta el poate rămîne infailibil şi enigmatic. Dacă însă împrejurările şi instinctul conservării îl păstrează în viaţă, el poate să păţească aceeaşi ruşine ca şi Napoleon. Bonaparte, eroul neînfricat care a condus, a îmbărbătat şi a învins, a îngălbenit de moarte în faţa unei mulţimi furioase; Şi-a salvat viaţa fugind pe uşa din spate a unui han.
Robespierre la bătrîneţe e un suflet mic, furios, resentimentar, dominat de toate afectele posibile, dar îndeosebi de cele mici. Împarte dreptate la coadă la pîine, e un ghem de ură proiectată pe o sumedenie de indivizi şi (de fapt) pe întreaga omenire.
E supărat pe lume pentru că nu a vrut să urmeze drumul indicat de el, de raţiunea lui; o asemenea omenire este vrednică de dispreţ şi de ură. O ură şi un dispreţ în care lumea întreagă ar trebui să se înece împreună cu el, Robespierre.
