Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Ana Blandiana de Alex. Ştefănescu


– proza –



bibliografie





POEZIE. Persoana întâia plural, pref. de Nicolae Manolescu, Buc, EPL, col. “Luceafărul”, 1964 * Călcâiul vulnerabil, Buc., EPL, 1966 * A treia taină, Buc., Tin., 1969 * 50 de poeme, Buc., Em., 1970 (ant.) * Octombrie, noiembrie, decembrie, Buc., CR, 1972 * Poezii, Buc., CR, 1974 (ant.) * Somnul din somn, Buc., CR, 1977 * Poeme, pref. de Al. Philippide, portret de Eugen Drăguţescu, Buc., Alb., col. CMFP, 1978 * Întâmplări din grădina mea, Buc., IC, 1980 (versuri pt. copii; ilustr. de Doina Botez; ed. a II-a, 1986) * Ochiul de greier, Buc., CR, 1981 * Poeme/ Poems, ed. rom.-engl., vers. engl. de Dan Duţescu, pref. de Dumitru Micu, Buc., Em., 1982 (ant.) * Ora de nisip, Buc., Em., col. “Poeţi români contemporani”, 1983 (ant.) * Stea de pradă, Buc., CR, 1985 * Alte întâmplări din grădina mea, Buc., IC, 1983 (versuri pt. copii; ilustr. de Doina Botez) * Întâmplări de pe strada mea, Buc., IC, 1988 (ilustr. Doina Botez) * Poezii, pref. de Eugen Simion, notă bio-bibliografică de Elena Murgu, Buc., Min., col. BPT, 1989 (ant.) * Arhitectura valurilor, Buc., CR, 1990 * 100 de poeme, Buc., Tinerama, col. “Scriitori români”, 1991 (ant.) * În dimineaţa de după moarte, Buc., Du Style, col. “Biblioteca de poezie”, 1996 (ant.) * La cules îngeri, Chişinău, Ed. Litera, col. “Biblioteca şcolarului”,1997 (ant.) * Cartea Albă a lui Arpagic, Buc., Du Style, 1998 * Balanţa cu un singur talger, Buc., Du Style, 1998 (ed. plurilingvă: rom., engl., fr., germ.) * Soarele de apoi, Buc., Du Style, 2000.

ESEURI, PUBLICISTIC|. Calitatea de martor, Buc., CR, 1970 (ed. a II-a, ad., 1972) * Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Buc., CR., 1976 * Cele patru anotimpuri, Buc., Alb., 1977 * Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Buc., CR, 1978 (impresii de călătorie) * Coridoare de oglinzi, Buc., CR, 1984 * Autoportret cu palimpsest, Buc., CR, 1986 * Oraşe de silabe, Buc., Buc., Sp-T., 1987 (ant.) * Geniul de a fi, Chişinău, Litera, 1998 (ant.) * Ghicitul în mulţimi, Buc., Du Style, 2000 * Cine sunt eu? (un sfert de secol de întrebări), Cluj, D., 2001.

PROZĂ. Cele patru anotimpuri, Buc., Alb., 1977 (nuv. fantastice, ed. a II-a, pref. de Dan Cristea, Buc., CR, col. “Micromegas”, 2001) * Proiecte de trecut, Buc., CR, 1982 (nuv. fantastice) * Sertarul cu aplauze, roman, Buc., Tinerama, 1992 (ed. a II-a, Chişinău, Ed. Litera David, 1998) * Imitaţie de coşmar, Buc., Du Style, col. “Biblioteca mileniului III “, 1995 (sunt reluate nuv. fantastice din vol. Cele patru anotimpuri şi Proiecte de trecut; li se adaugă un dosar al receptării critice în România şi Germania).

*

Traduceri din scrierile Anei Blandiana: Homokóra, ötven vers, fordította Hervay Gizella. Buc., Kr., 1971 (magh.), Pietà achillesowa i inne wiersze, Wydawnictwo Literackie, Krakow - Wroclaw, 1982 (pol.), Honnan jön a nyár?, Lendvay Éva forditása, Buc., IC, 1984 (magh.), Valaki engem àlmodik, Kriterion Könyvkiadó, Buc., 1985 (magh.), Don’t be afraid of me, “Romanian Communion”, Spititual Poetry Collection, Detroit, Michigan, 1985 (engl.), Im Einverständnis mit der Erde, Banater Hausarchiv, Vogt, 1986 (germ.), Săn v sănia, Narodna Cultura, Sofia, 1986 (bulg.), Sluèki v mojata gradina, iljustracii: Doina Botez, prevela ot rum”nski: Paulina Korbu, Buc., IC, 1986 (sârbă), L’ora di sabbia, Edizioni Saval, Bologna, 1987 (ital.), Stihotvorenia, rasscazî, esse, Radouga, Moskva, 1987 (rusă), Kopie eines Alptraums, Volk und Welt, Spektrum, Berlin, 1988 (germ.), Poems, Revue des Etudes Roumaines, Paris, 1989 (engl.), The Hour of Sand, Anvil Press Poetry, London, 1989 (engl.), Mineviku - Plaanid, L.R., Tallin 1989 (estonă), Sniega Stunda, Liesna, Riga, 1989 (letonă), En Kyrka Full av Fjärilar, Symposion Bokförlag, Stockholm, 1990 (sued.), Kanskje noen drommer meg, Solum Forlag, Oslo, 1990 (norv.), Kopie eines Alptraums, Steidl Verlag, Götingen, 2 ediţii, 1990 şi 1993 (germ.), Étoile de proie, les Ateliers du Tayrac, 1991 (fr.), Kopie van een nachtmerrie, Van Gennep, Amsterdam, 1992 (oland.), Med läppar blasvarta av ord, Bokförlaget Hypatia, Stockholm, 1992 (sued.), L’eglise fantôme, Syros-Alternatives, Paris, 1992 (fr.), Svedotzi Biblioteka Kov, Vrsatz, 1993 (sârbă), Poezi, Shtepia Botuese Enciklopedike, Tirana, 1993 (alb.), Présentation/ Vorwort/ Prezentare, DAAD, Paris, 1993 (ediţie trilingvă: germ., fr., rom.), Die Applausmaschine, Steidl Verlag, Göttingen, 1993 (germ.), Engelernte, Ammann Verlag, Zürich, 1994 (germ.), Clair de mort, Librairie Bleue, Troyes, 1994 (fr.), Kopi av et Mareritt, Gyldendal Norsk Forlag, Oslo, 1995 (norv.), L’architecture des vagues, les Ateliers du Tayrac, 1995 (fr.), Kopie eines Alptraums, Fischer Tachenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1996 (germ.), Szélet Állat, Pont, Budapest, 1998 (magh.), Gedichten, Go-Bos Press, 1998 (oland.), Sternherbst, Dionysos, 1999 (germ.), Cekmedjeto s aplodismenti, DAR, Sofia, 1999 (bulg.), Potreba za priciom, ARKA, Smederevo, 2000 (sârbă).



Rafinament



Ana Blandiana nu este o poetă care scrie şi proză. Ea are o operă în proză, comparabilă cu aceea a unor prozatori consacraţi. Nuvelele fantastice din volumele Cele patru anotimpuri, 1977, şi Proiecte de trecut, 1982, ca şi romanul Sertarul cu aplauze, 1992, trebuie înscrise în bibliografia obligatorie a celor care vor să cunoască proza românească contemporană.

În 1977 a făcut senzaţie nuvela Capela cu fluturi din volumul Cele patru anotimpuri. În stilul fastuos al prozei eminesciene, autoarea povesteşte, în cuprinsul nuvelei, cum pătrunde într-o bisericuţă părăsită şi descoperă, la lumina pâlpâitoare a chibriturilor aprinse unul după altul, mii şi mii de fluturi de noapte, aşezaţi pe un perete ca un tapet fremătător. Imaginea este halucinantă:

„Am văzut la început numai flacăra, prea apropiată de ochi, apoi am îndepărtat mâna cu braţul aproape întins, încercând să văd dincolo. Am crezut că mi se păruse, atât de scurtă a fost priveliştea înainte ca lemnul să se fi consumat în întregime, şi atât de necrezută. Nu erau icoane. Era un perete sau un înalt paravan, străbătut de ondulaţii lente, acoperit în întregime de... Am căutat cuprinsă de febră un alt chibrit pe care l-am aprins brusc, cât mai departe. Da, erau mii de aripi de fluturi care se legănau într-un ritm oarecum comun, erau de fapt mii de fluturi aşezaţi pe acel perete sau paravan vertical, pe acel presupus altar, aşezaţi în aşa fel încât din faţă, de unde eram, nu li se vedeau trupurile, nu li se vedeau decât muchiile aripilor formând o suprafaţă aproape compactă, striată, haşurată şi într-o mişcare greu de descris, asemenea... Chibritul s-a stins din nou şi, când l-am luat în grabă pe al treilea, degetele au pipăit în cutie beţele care îmi rămâneau. Am făcut din nou lumină.”

Relansarea aceasta repetată a descrierii, prin artificiul aprinderii beţelor de chibrit, este de mare efect. Misterul se explorează în etape, delimitate prin momente de suspense. Fantasticul tenebros şi decorativismul baroc al reprezentării înscriu naraţiunea în categoria unei literaturi estetizante de un indiscutabil rafinament.



O civilizaţie iradiată



Autoarea nu s-a mulţumit însă cu această performanţă artistică. Situându-se în descendenţa lui Bulgakov, ea a făcut în scurtă vreme din proza fantastică un mijloc de denunţare a grotescului vieţii în regimul comunist. În nuvela La ţară din volumul Proiecte de trecut, ea reia tema stratului de mici vieţuitoare fojgăitoare dintr-o nouă perspectivă, construind de data aceasta o reprezentare apocaliptică a pământului de la ţară lăsat în paragină. Deposedaţi cu forţa de terenurile lor agricole, înstrăinaţi de propria lor existenţă cândva ritualizată, ţăranii nu mai simt nici o tresărire de emoţie când văd recolta putrezind pe câmp. În absenţa oamenilor, ştiuleţii de porumb, care pe vremuri erau preţuiţi şi sărbătoriţi ca şi cum ar fi fost de aur, se prăbuşesc în putrefacţie şi uitare, în promiscuitatea preistoriei. Ni se oferă o imagine terifiantă a ceea ce s-a întâmplat, de fapt, cu civilizaţia românească după ce a fost iradiată de marxism-leninism:

„Cea mai frapantă deosebire faţă de felul în care credeam eu că arată câmpia era lipsa ţărânii, faptul că pământul nu se vedea. El era acoperit cu un strat gros de un metru poate – poate mai mult – de boabe şi ştiuleţi şi seminţe printre care mişunau, forfoteau, se agitau mii şi mii, milioane probabil, de fiinţe din cele mai diverse specii şi feluri, viermi şi gândaci, şoareci şi nevăstuici, cu ochi şi fără ochi, cu blană şi fără blană, cu antene şi fără antene, patrupede, târâtoare, miriapode şi chiar zburătoare, pentru că pe deasupra acestui colcăitor amestec, incredibil de viu şi de întreprinzător, se roteau escadrile întregi de corbi planând în zbor razant şi oprindu-se într-un precar echilibru pe acest covor veşnic lunecător. Pentru că totul se mişca, totul se frământa şi, împinse din toate părţile, trase spre adânc sau eliminate spre suprafaţă, boabele porumbului păreau şi ele vii şi înzestrate cu posibilităţi proprii de deplasare, se mişcau cuprinse şi ele de un fel de frenezie, lăsându-se digerate şi macerându-se singure, putrezind, acoperindu-se de mucegai, supurând, fermentând alcooluri şi dospind miasme, lăsându-se să alunece adânc, până în ogor, şi acolo încolţind şi pornind din nou spre lumină sub forma unui vlăstar decolorat şi bălos, tinzând spre verde, dar abia transparent, gingaş şi dezgustător, tenace, răbdător, crescând printre burţi de gândaci şi cozi de guzgani, printre labe de corbi şi boturi de cârtiţe şi ajungând, în sfârşit, în aerul tulbure, gata să-şi continue destinul, exagerat şi nepotrivit, să crească, să rodească şi să se adauge putreziciunii atât de vii pe care a fost în stare să o străbată şi pe care va reuşi poate să o perpetueze.”

Nu s-au scris, în literatura română, fraze mai zguduitoare despre degradarea vieţii satului – şi a vieţii în general – sub influenţa greţos-malefică a comunismului.

Romanul Sertarul cu aplauze, la care autoarea a lucrat între 1983-1989, adăugându-i un ultim capitol în 1991, este şi el o parabolă despre dezagregare, de data aceasta despre dezagregarea demnităţii umane în comunism. Primele două capitole ale cărţii – scrise la persoana întâi, din perspectiva unui scriitor, Alexandru – sunt cele mai impresionante. Alexandru povesteşte cum într-o seară, pe când se bucura, la el acasă, de prezenţa unor prieteni veniţi în vizită, s-a pomenit cu trei necunoscuţi care, fără nici o explicaţie, s-au instalat şi ei în locuinţa sa, insultându-l, ameninţându-l şi tratându-i la fel de agresiv şi pe oaspeţii scriitorului. O atenţie aparte acordă autoarea familiarităţii vulgare pe care o afişează intruşii în raport cu cei asediaţi. Este exact genul de familiaritate pe care îl promovau activiştii de partid înainte de 1989 în relaţia cu personalităţile culturii.

Victimele agresiunii reacţionează diferit: unele rămân în expectativă, etalându-şi cu o stranie mândrie neimplicarea, altele se resemnează, altele îi curtează, umilindu-se, pe agresori. Doar Alexandru schiţează o împotrivire, la care renunţă însă în scurt timp, paralizat de evidenţa lipsei oricărei şanse de-a avea succes şi stupefiat de pasivitatea celor din jur. Ana Blandiana realizează astfel o tipologie a intelectualilor români dinainte de 1989. Romanul său este sumbru, amintind de atmosfera din Procesul lui Kafka.



Poetul căzut în lume



Poezia, în general, e un monolog, care are eventual ecou în conştiinţa publicului, dar nu primeşte replici propriu-zise. Ce se întâmplă însă când poetul cade în lume şi acordă un interviu? Întrerupt din rostirea în transă a discursului său şi invitat să dialogheze, el riscă să-şi piardă starea de graţie şi să dezamăgească.

Ana Blandiana însă nu dezamăgeşte ca interlocutoare. Ea rămâne poetă chiar şi când i se adresează întrebări agresive sau prozaice.

Într-un volum de patru sute de pagini, cu un ingenios titlu interogativ, Cine sunt eu?, poeta a publicat în 2001 interviurile pe care le-a acordat pe parcursul unui sfert de veac. Cine le citeşte nu poate fi decât încântat de frumuseţea ideilor. În nici unul din ele poeta nu alunecă în “noroiul greu al prozei” vieţii de fiecare zi. Ea refuză instinctiv o prea mare familiaritate cu partenerul de discuţie. Nu este arogantă, nici măcar distantă, ci are pur şi simplu demnitate. Îi repugnă acea apropiere sufletească pe care un eseist contemporan o numea “o căldură de grajd” (şi care este practicată pe scară largă în presa noastră de după 1989).

Păstrarea acestei atitudini este favorizată de împrejurarea că mulţi dintre scriitorii şi ziariştii care i-au luat poetei interviuri sunt ei înşişi adepţi ai unui stil gazetăresc elegant. Este suficient să menţionăm câteva nume – George Arion, Constantin Coroiu, Dan Rotaru, Sanda Faur, Mircea Iorgulescu, Nicolae Băciuţ, Tia Şerbănescu, Cornel Nistorescu, Ovidiu Şimonca, Pavel Chihaia, Dumitru Chirilă, Mihai Creangă, Ion Simuţ, Bogdan Burileanu, Nicolae Ţone, Liliana Petruş, Gabriela Adameşteanu, Leo Butnaru, Petre Mihai Băcanu, Vitalie Ciobanu, Ioana Ieronim, Rodica Palade, Virgil Sorin, Simona Popescu, Vartan Arachelian, Romulus Diaconescu –, cărora li s-ar putea adăuga şi altele, pentru a conveni că este vorba de interlocutori de bună condiţie. Totuşi, cine discută cu o scriitoare cu statut de clasic în viaţă este inevitabil tentat să-i pună şi întrebări indiscrete, să o ia prin surprindere, să o determine să apară fără fard în faţa lumii. Ana Blandiana răspunde cu o nobleţe intangibilă acestor provocări.

Explicaţia nu constă, aşa cum ar putea pretinde cineva, cu maliţie, într-o tehnică a disimulării perfect însuşită. Ana Blandiana nu simulează elevaţia, ci chiar este elevată. Dacă ar vrea să fie vulgară, abia atunci ar trebui să se prefacă şi în mod sigur n-ar reuşi să fie convingătoare.

Poeta este una dintre fiinţele cele mai autentic spiritualizate, din câte evoluează azi pe scena vieţii publice. Nu întâmplător, pseudonimul Ana Blandiana a devenit de multă vreme mai real decât numele din acte, Otilia-Valeria Rusan (înainte de căsătorie – Coman). Identitatea literară a luat definitiv locul identităţii cetăţeneşti.



Austeritate de tragedie antică



Nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin Anei Blandiana. Însă tot ceea ce este omenesc, în cazul său, se transfigurează, devine literatură. Frazele ei confesive au ceva înalt şi auster, par ştampilate într-o cancelarie celestă. Aceste fraze impun respect şi intimidează. Aşa se explică, printre altele, de ce cenzura a lăsat să apară (în 1983, în România literară, într-un interviu realizat de Mircea Iorgulescu) următoarele mărturisiri şi reflecţii nonconformiste referitoare la patriotismul scriitorului:

“Legătura dintre scriitor şi poporul său nu este una veselă şi decorativă ca un şervet cu motive folclorice într-un restaurant pentru uzul turiştilor străini, ci una profund dramatică, cel mai adesea dureroasă, un raport de reciprocă asumare. ş...ţ A face prea multe declaraţii de dragoste – oricât de rimate şi tremolate – poporului tău, mi se pare superfluu: e ca şi cum ai face declaraţii de dragoste părinţilor, faţă de care jurămintele de credinţă şi mărturisirile de iubire nu mai au nevoie de cuvinte pentru că sunt înscrise în celule şi în cromozomi.”

Interviurile de după 1989 impresionează prin participarea sufletească dureroasă a poetei la evenimentele din România. Ea poate spune ca Eminescu: “Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus...” Cu toate acestea, Ana Blandiana nu se lamentează prozaic şi nici nu recurge la invective pentru a-i stigmatiza pe cei vinovaţi de imensa risipă de timp istoric. Suferinţa ei morală sublimează într-o gravitate care aduce aminte de tragediile antice; iar când indignarea atinge paroxismul – în sarcasm:

“Mi se demonstrează că sunt fundamentalistă pentru că mă încăpăţânez să susţin că 1 +1 = 2; mi se spune că am rămas încremenită în proiect, pentru că – oroare! – mai cred şi azi ceea ce credeam ieri; se deduce că nu sunt de folos nimănui, pentru că nu mă las folosită de nimeni; că sabotez economia de piaţă din moment ce nu sunt de vânzare; că împiedic reforma pentru că refuz să mă reformez. Oricât de distrată sau inconştientă aş fi, nu pot să nu observ că deranjez pe toată lumea. Şi nu pot să nu mă întreb cum de reuşesc. Şi mai ales: cine sunt eu?”

Există un răspuns la această întrebare care pare fără răspuns. Ana Blandiana este ceea ce a mai rămas bun în fiecare dintre noi, un simbol, o aspiraţie. Tocmai de aceea nu seamănă cu cineva anume şi pare venită din altă lume. Ea este şi azi - cum se considera la debut - persoana întâi plural. n



(Fragment dintr-un studiu mai amplu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara