Stabilit în Portugalia de aproape un deceniu, Romulus Neagu este actualmente unul dintre cei mai apreciaţi coregrafi din această ţară. S-a afirmat în cadrul prestigioasei Companii Paulo Ribeiro, dar continuă să îşi edifice propriul traseu creativ. Proiectul său cel mai recent e intitulat Invizibilitatea micilor percepţii. Neagu se angajează aici într-un experiment ce mi se pare, în egală măsură, curajos, laborios şi riscant: acela de a procura, prin intermediul artei mişcării, comunicarea dintre un om cu grave dificienţe psiho-motorii şi o adolescentă provenită dintr-un cămin de reinserţie socială. Ceea ce ar fi rămas altminteri un pur exerciţiu conceptual sau terapeutic devine, în viziunea coregrafului româno-lusitan, o meditaţie asupra implacabilei condiţii umane. Autorul aduce cu sine o întreagă experienţă artistică, pe care o subordonează însă - aproape cu smerenie - dezideratelor umaniste ce-l animează. Ca atare, el însuşi apare pe scenă ca egal al celorlalte două personaje, acceptând să descindă din empireul rafinamentelor estetice până la condiţia de umil factor de coeziune şi revelator de potenţial expresiv. Resuscitând mitul lui Pygmalion în condiţii extreme, Romulus Neagu îi aduce pe José António Correia şi pe Ana Isabel Gomes din postura socială de excluşi în aceea de protagonişti ai unui spectacol de mare densitate emoţională. Pe parcursul complicatului ,proces de creaţie", regizorul Miguel Clara Vasconcelos a realizat un film documentar, proiectat la finele reprezentaţiei. Am putut astfel cunoaşte geneza unora dintre ,tablourile" în care se coagulau şi se dezintegrau cele trei corpuri umane pe scenă: coregraful/dansatorul Neagu e fascinat de pictura Renaşterii, de ,tenebrismul" lui Caravaggio; în consecinţă, îşi familiarizează interpreţii cu imagini din acel timp, pe care aceştia vor încerca să le parafrazeze în succesiuni de mişcări, unde marja de libertate improvizatorică e volens-nolens condiţionată. Întreaga evoluţie a lui Correia este o luptă cu sine însuşi, cu propriul corp aproape inert, din care obţine totuşi surprinzătoare efecte coreografice. Romulus Neagu declară în film că, pentru acest om chinuit de handicap, însăşi mişcarea, oricât de spasmodică şi de incontrolabilă, echivalează cu reuşita unui mare balerin. Iar Isabel Gomes demonstrează intuiţii demne de o adevărată dansatoare, deşi înaintea acestui experiment nici măcar nu fusese vreodată la discotecă... Partea sonoră a proiectului e şi ea la înălţime: violoncelistul Ulrich Mitzlaff (produs al ,şcolii Zărnescu" de la Tübingen) inventează comentarii sonore în timp real, se integrează contorsiunilor acestor dansuri atipice, rezolvate în spiritul unor Pieta renascentiste. Spirit de la care epoca noastră pare a fi abdicat iremediabil. Ceea ce Romulus Neagu reuşeşte să transmită, dincolo de impresionantul efort performativ, este o firavă dar tonică speranţă că gesturile de minimă solidaritate şi compasiune mai sunt încă posibile, că nu ne-am abrutizat întru totul.
Îmbucurătoare buna difuziune de care a beneficiat un proiect formalmente similar, intitulat Unii se îneacă, alţii răzbat, o colaborare luso-română prezentată la festivalul Temps d'Images din Lisabona. Ideea nobilă este de a crea o ,solidaritate europeană" între artişti de diferite orientări şi naţionalităţi, menită să le faciliteze finanţarea şi valorificarea lucrărilor în diverse ţări. Partea live a constat într'un one woman show al dansatoarei Marlene Freitas, urmat de un film al videastei române Bogdana Pascal. Freitas apărea acolo la fel de nudă ca şi pe scenă, purtând în plus pe frunte un corn de inorog (sau, dacă vreţi, licornă), confecţionat din staniol, ca şi brâul din jurul şoldurilor. Expresivitatea corporală a tinerei dansatoare cabo-verdiene crea momente de inchietantă poesie, exploatate parţial şi în film. Dar, per ansamblu, joncţiunea ideatică dintre cele două creatoare ori a fost precar elaborată, ori nu s-a manifestat prea convingător (iar ,argumentaţiile teoretice" postate pe internet mai mult obscurizează decât să clarifice lucrurile). Oricum, după deceniile de ostracizare din timpul pudibondei dictaturi, e bine că dansul contemporan românesc (şi conexiunile sale interdisciplinare) se lansează spre Occident.
