Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Amos Oz - Să poţi cunoaşte o femeie de Antoaneta Ralian


Pe coperta traducerii în limba engleză a romanului lui Amos Oz, sub titlul Să poţi cunoaşte o femeie sunt adăugate cuvintele: Este o performanţă de virtuoz, citate din cronica la volumul respectiv, apărută în Times Literary Supplement. Nu ştiu dacă a cunoaşte o femeie e, într-adevăr, o performanţă de virtuoz, dar romanul în sine este. A apărut în 1989 şi aparţine unuia dintre cei mai " dacă nu chiar "cel mai" " importanţi scriitori contemporani din Israel. Făcînd parte din aşa-zisa "Tînără generaţie" demolatoare de canoane, ajunsă azi la maturitate, asemenea foştilor "Tineri furioşi" din Anglia.

Amos Oz este un scriitor de anvergură universală, tradus în peste douăzeci de limbi, pînă şi în japoneză sau finlandeză. în română au fost traduse cîteva dintre romanele sale: Soţul meu Michael, Să nu pronunţi: noapte, Pantera din pivniţă. Sunt scrieri de o foarte subtilă pătrundere psihologică, de o fineţe şi o scormonire de adîncuri care-ţi evocă ecouri din Proust şi din Virginia Woolf, de o mare plasticitate descriptivă, de un umor amar şi o ironie care te duce cu gîndul la Bellow.

Să poţi cunoaşte o femeie este drama lui Yoel, un agent de rang înalt al Serviciilor Secrete Israeliene, căruia deformaţiile profesionale, reticenţele, secretivitatea, rezerva autoimpusă, suspiciunile, frecventele călătorii de serviciu i-au modificat viaţa personală de soţ şi de părinte, imprimîndu-i o amprentă de artificialitate şi convenţionalism.

Moartea soţiei într-un accident tragic, în timp ce el se afla în străinătate, îi răstoarnă radical existenţa. Yoel se retrage din Serviciile Secrete, rezistă cu obstinaţie la toate încercările acestora de a-l readuce în slujbă şi rămîne singur între trei femei: mama, soacra şi fiica lui adolescentă. în această ambianţă de feminitate oarecum conflictuală, Yoel se concentrează pe înţelegerea, pe cunoaşterea postumă a soţiei sale: încearcă să o reconstituie din amintiri, din gînduri tardive, să-i descifreze enigmele şi să se cunoască pe sine, în lumina unei vieţi conjugale mai mult sau mai puţin ratate. Şi să-şi izbăvească, să-şi răscumpere prin fiica sa, neîmplinirile, cunoaşterea blocată.

Romanul este în curs de apariţie la editura Polirom, colecţia "Biblioteca Polirom" coordonată de Denisa Comănescu.

Fotografiile din pagina 27 sînt reproduse din LIRE, iunie, 2002, iar cea din pagina 26 din Magazine Littéraire. Şi pentru că zilele şi nopţile erau pustii şi lipsite de noimă, Yoel şi-a făcut obiceiul de a sta seară de seară în faţa televizorului, pînă la miezul nopţii, cînd se termina programul. în general, îi ţinea companie mama lui, aşezată într-un fotoliu, brodînd sau croşetînd, cu ochii ei cenuşii înguşti şi buzele subţiri, strînse, care-i dădeau o înfăţişare severă, îmbufnată. Yoel, îmbrăcat în şort, se întindea pe canapeaua din living-room, cu picioarele desculţe cocoţate pe rezemătoare şi capul pe o movilă de perne. Uneori, cînd se transmiteau ştirile, li se alătura şi soacra lui, Avigail, deşi aceasta respecta cu stricteţe perioada de doliu, în pofida faptului că faţa ei de ţărancă slavă radia o jovialitate frustă, inalterabilă. Cele două bătrîne doamne aveau întotdeauna grijă să aşeze pe măsuţa joasă băuturi reci şi calde şi un platou încărcat vîrf cu struguri, pere, prune şi mere. Vara se apropia de sfîrşit. Pe parcursul serii, Yoel îşi turna vreo două, trei pahare de coniac de import, un dar din partea Patronului. Cîteodată, Netta, fiica lui, venea din camera ei şi rămînea cîteva minute în prag, înainte de a se face iar nevăzută. Dar dacă la televizor se transmitea un documentar despre natură sau o dramă englezească, se hotăra şi ea să intre. Şi se aşeza, uscăţivă, osoasă, cu capul sus, înşuburat într-o nefirească extensie ţeapănă. Rămînea încremenită pînă la sfîrşitul transmisiunii, la distanţă de ceilalţi. Uneori s-ar fi zis că-şi ţinea privirea aţintită pe tavan şi nu pe ecran, datorită poziţiei nefireşti a gîtului. De obicei purta o rochie simplă, închisă în faţă cu nasturi mari, care îi accentua silueta debilă, pieptul plat, umerii fragili. Lui Yoel i se părea cîteodată bătrînă, de o vîrstă cu cele două bunici ale ei, dacă nu şi mai vîrstnică. Vorbea laconic: "Pe ăsta l-au mai dat şi anul trecut", "Fă, te rog, sonorul mai mic, te asurzeşte". Sau: "Aveţi îngheţată în frigider". Cînd intriga se înteţea, Netta comenta:

- Precis, casierul e asasinul. Sau: Pînă la sfîrşit o să se întoarcă tot la ea. Sau: Ce stupiditate! Cum poate ea să ştie că el ştie?

Pe parcursul verii s-au transmis o serie de filme despre bande de terorişti, spionaj, isprăvi spectaculoase ale serviciilor secrete. De obicei, Yoel aţipea pe la jumătatea acţiunii şi se trezea doar la ştirile de la miezul nopţii, cînd cele două doamne bătrîne se retrăseseră în linişte în dormitoarele lor. Niciodată nu-l atrăseseră filmele de acest gen. Nu vedea ce rost are să citeşti romane poliţiste sau thrillers. Numai cînd colegii de la birou vorbeau despre o nouă carte, a lui John Le Carré, să spunem, şi-i cereau să le promită că o va citi, catadicsea şi el să răsfoiască romanul. Intrigile complicate i se păreau ridicol de neplauzibile sau, dimpotrivă, transparent de simpliste. După ce parcurgea vreo douăsprezece pagini, lăsa cartea din mînă. în schimb, într-o povestire de Cehov sau într-un roman de Balzac găsea mistere care, îşi dădea el seama, nu puteau fi descoperite în romanele de spionaj sau în thrillers. Cîndva, cu ani în urmă, cochetase cu ideea ca, atunci cînd se va pensiona, să scrie şi el o povestire de spionaj în care să înfăţişeze episoade trăite pe parcursul anilor lui de serviciu. Dar renunţase la asemenea idee pentru că nu găsea nimic remarcabil sau senzaţional în propriile-i trăiri. Două păsări zgribulite pe un gard, într-o zi ploioasă, un bătrîn care-şi vorbea de unul singur în staţia de autobuz din Gaza Road, asemenea aspecte şi altele similare i se păreau mai fascinante decît tot ce i se întîmplase în anii lui de slujbă. De fapt, se vedea pe sine ca un fel de preţuitor şi cumpărător al unor mărfuri abstracte. Se vînturase prin lumea întreagă ca să întîlnească un străin într-o cafenea din Glasgow, de exemplu, sau din Montreal ori Paris, să poarte cu el o discuţie sau două, şi apoi să ajungă la o concluzie. Elementele importante în profesiunea lui erau receptivitatea la impresii, judecata intuitivă, capacitatea de evaluare a caracterului unui interlocutor şi abilitatea de negociere răbdătoare. Niciodată în întreaga lui carieră, pusă în slujba serviciilor secrete, nu-i trecuse măcar prin minte să escaladeze ziduri sau să sară de pe un acoperiş pe altul. Se considera un negustor cu o autoritate consolidată de numeroşii ani de experienţă în negoţ, în stabilirea de raporturi, în statornicirea unei încrederi reciproce, în planificarea garanţiilor şi securităţilor, dar " mai presus de orice " în formarea unei impresii corecte asupra oamenilor cu care negocia. Ce-i drept, negocierile lui erau întotdeauna purtate cu discreţie şi rezervă, dar Yoel îşi imagina că aşa se întîmplă şi în lumea afacerilor. Niciodată nu a percheziţionat şi nu a cotrobăit prin locuinţa cuiva, nu a filat pe cineva printr-un labirint de străduţe, nu s-a încăierat cu "băieţi duri", nu a plantat microfoane prin colţuri ascunse. Treburile astea le făceau alţii. Misiunea lui consta în a stabili contacte, a pune la cale şi a pregăti întîlniri, a calma temerile şi a adormi bănuielile şi, fără a-şi slăbi vreo clipă propria precuaţie şi prudenţă, a transmite interlocutorului o senzaţie de relaxantă intimitate, asemenea unui consilier matrimonial optimist, dar, în acelaşi timp, de a pătrunde cu agerime şi răceală sub pielea străinului: Era oare un impostor? Un şarlatan amator? Sau un escroc experimentat şi perfid? Sau poate doar un ţicnit mărunt, inofensiv? Un neamţ covîrşit de vinovăţia istorică? Un idealist care visa să reformeze omenirea? Un dement, bolnav de ambiţie? O femeie hărţuită care se pretează la un act disperat? Un evreu din diaspora superentuziast? Un intelectual francez blazat, avid de senzaţii tari? Sau, pur şi simplu, o momeală pe care i-o arunca un adversar ascuns, rînjind în întuneric? Sau un arab care trecuse de partea cealaltă din răzbunare faţă de un inamic personal? Ori un inventator frustrat, pentru că nimeni nu-i aprecia geniul? Toate acestea nu erau decît etichetări brute. îndărătul lor urma într-adevăr complexa şi delicata muncă de clasificare.

Întotdeuna, Yoel ţinea să descifreze persoana cu care se confrunta, înainte de a face primul pas. Lucrul cel mai important era să ştie cine anume stă în faţa lui şi de ce. Care era punctul slab, fisura camuflată de interlocutor? Ce gen de satisfacţie sau de recompensă urmărea acesta? Ce fel de impresie se străduia să facă asupra lui bărbatul sau femeia cu care vorbea? De ce anume se ruşina respectiva persoană şi cu ce anume se mîndrea?

De-a lungul anilor, Yoel îşi formase convingerea că ruşinea şi orgoliul sînt mobiluri mai puternice decît toate celelalte pe care le pune în valoare literatura. Oamenii ţin cu ardoare să-i fascineze sau să-i farmece pe ceilalţi, pentru ca astfel să umple un anumit vid din ei înşişi. Un vid universal, pe care Yoel, în sinea lui, îl denumea lipsa de iubire. Nu dezvăluise nimănui aceste gînduri, decît o singură dată, soţiei sale. Şi Ivria îi răspunsese, lipsită de interes:

- Ăsta-i un clişeu răsuflat.

Yoel a fost de acord cu ea. Poate că de aceea renunţase la ideea de a scrie cartea. înţelepciunea acumulată în anii lui de muncă i se părea, într-adevăr, ieftină, banală. Oamenii doresc cutare şi cutare lucru. Doresc ceea ce nu au şi nu li se va da niciodată. Şi idealizează tot ce le este inaccesibil.

"Şi eu cum stau?" s-a întrebat Yoel, odată, într-o noapte, într-un vagon de tren aproape gol, care-l transporta de la Frankfurt la München. "Eu ce doresc? Ce mă mînă pe mine, din hotel în hotel, în aceste cuprinsuri de întuneric?" "Datoria", şi-a răspuns aproape cu glas tare. "Şi de ce tocmai pe mine? Şi dacă, deodată, aş pica mort în vagonul ăsta gol, oare aş înţelege mai mult, sau totul mi s-ar eclipsa în minte? S-ar putea spune că m-am perindat patruzeci şi ceva de ani pe lume fără să fi început măcar să înţeleg ceea ce se petrece. Presupunînd că într-adevăr se petrece ceva. Poate că da. Uneori, parcă percepi, pe ici pe colo, existenţa unui tipar. Lucrul trist este că eu nu reuşesc să-l sesizez în ansamblu. Poate că există un sens, dar nu tu eşti cel chemat să-l decodezi; sau poate că nu e decît o iluzie. Nici acest lucru nu-l vei şti vreodată, pentru că te ustură ochii, şi dacă te străduieşti din răsputeri să priveşti pe fereastra compartimentului, maximum ce poţi ghici este că traversezi o pădure în noapte, deşi nu reuşeşti să desluşeşti altceva decît reflecţia în geam a chipului tău familiar, care arată palid şi obosit, ba chiar tîmp. Aşadar, mai bine închide ochii şi trage un pui de somn: ce va fi va fi."

Toţi oamenii cu care se confruntase vreodată îl minţiseră. Yoel a descoperit că îl fascina calitatea minciunilor: cum îşi construieşte fiecare persoană propriile minciuni? Printr-un zbor al fanteziei, sau în mod nepăsător, cu dezinvoltură? Cu o logică sistematică şi calculată, sau, dimpotrivă, cu o deliberată lipsă de sistem? în felul în care era ţesută o minciună, Yoel vedea un soi de ferestruică, de vizor, care îţi îngăduia să arunci o privire în personalitatea mincinosului. La birou, Yoel era poreclit Detectorul de Minciuni Ambulant. Nu izbutea să vadă partea amuzantă a unei minciuni. Sau chiar a unei farse inocente. Nu gusta nici măcar obişnuitele păcăleli de întîi aprilie care se făceau la serviciu. El, unul, minţea numai cînd nu avea alternativă. Numai cînd minciuna îi apărea ca o unică şi ultimă soluţie, sau ca o portiţă de scăpare dintr-o primejdie. Şi, în asemenea cazuri, alegea întotdeauna minciuna cea mai simplă, fără să se îndepărteze, ca să spunem aşa, mai mult de doi paşi de la faptele reale. Odată, călătorise cu un paşaport canadian, ca să pună la punct o anumită întrevedere la Budapesta. La sosire, funcţionara de la ghişeul de verificare a paşapoartelor l-a întrebat care este scopul vizitei lui, iar el i-a răspuns în franceză, cu un zîmbet maliţios: "Espionnage, madame.". Femeia a izbucnit în rîs şi i-a eliberat viza.

O singură dată în viaţa lui, la Atena, pe o seară umedă, a fost nevoit să scoată pistolul. Fără să apese însă pe trăgaci. Doar ca să bage spaima într-un nebun care încercase să înfigă un cuţit în el, într-o staţie aglomerată de la capul de linie al unui autobuz. Nu pentru că Yoel ar fi fost un adept al non-violenţei. Dar susţinea că singurul lucru mai rău decît violenţa este să te supui violenţei, să o accepţi. îşi însuşise această idee cîndva, în tinereţea lui, de la primul ministru Eshkol, şi o păstrase cu sfinţenie. Dar în toţi anii lui de slujbă avusese grijă să nu se lase atras în episoade violente, pentru că, spunea el, un agent secret care foloseşte o armă dă dovadă că şi-a ratat misiunea. Urmăriri palpitante, ploaie de gloanţe, conducerea nesăbuită a maşinii, toate formele de alergare, hăituire, vînare, de sărituri spectaculoase făceau parte, după părerea lui, din scenariile gangsterilor, dar în nici un caz din munca lui.

Considera că esenţa misiunii sale consta în achiziţionarea informaţiilor necesare, la un preţ rezonabil. Financiar sau de altă natură. Din acest punct de vedere se iveau uneori diferende şi chiar ciocniri cu superiorii săi, ori de cîte ori unul dintre aceştia încerca să se sustragă de la plata preţului la care se angajase Yoel. Conform unui calcul pe care şi-l făcuse cîndva în minte, petrecuse aproximativ nouăzeci şi cinci la sută din orele vieţii sale profesionale, care însuma douăzeci şi trei de ani de serviciu, în aeroporturi, în avioane, în trenuri şi gări, taxiuri, săli de aşteptare, camere de hotel, holuri de hotel, cazinouri, la colţuri de stradă, restaurante, în întunericul cinematografelor, în cafenele, cluburi de noapte, biblioteci publice, clădiri de poştă. în afară de ebraică, vorbea franceza şi engleza, puţin româneşte şi idiş. La nevoie, o rupea şi în germană şi în arabă. Purta aproape întotdeauna un costum gri, convenţional. Se deprinsese să călătorească în lumea întreagă cu o valiză uşoară şi un bagaj de mînă. îşi omora timpul stînd singur cu gîndurile lui. învăţase să se menţină în formă cu ajutorul cîtorva exerciţii uşoare de gimnastică matinală, al unei alimentaţii supravegheate cu grijă, şi al unor doze regulate de vitamine şi minerale. Distrugea toate facturile, dar păstra o înregistrare mentală a fiecărui bănuţ cheltuit din indemnizaţia de la birou. Absolut ocazional, şi nu mai mult de douăzeci de ori în toţi anii lui de serviciu, s-a întîmplat ca dorinţa pentru trupul unei femei să-i învingă stăpînirea de sine, pînă la punctul de a-şi pune în pericol puterea de concentrare, cazuri în care a recurs, lucid, la soluţia de a lua în patul lui o femeie străină sau aproape străină. Ca şi cum ar fi făcut o vizită de urgenţă la un dentist. Dar s-a reţinut de la orice implicare emoţională. Ivria Lublin a fost unica lui dragoste. Chiar şi cînd, de-a lungul anilor, iubirea s-a ofilit şi s-a lăsat substituită, succesiv sau prin puseuri, de compasiune reciprocă, de prietenie, suferinţă, izbucniri de recrudescenţă sexuală, amărăciune, gelozie şi furie, şi apoi din nou veri tîrzii în care pîlpîiau licăriri de abandon sexual, pe urmă iar impulsuri vindicative şi ură, şi din nou compasiune, o împletire de emoţii alternante, schimbătoare, întrepătrunse, dizolvate în îmbinări bizare şi combinaţii neaşteptate, ca nişte cocktailuri amestecate de un barman smintit. Dar oricare ar fi fost amestecul, niciodată nu a existat vreun strop de indiferenţă în băutură. Dimpotrivă, o dată cu trecerea anilor, el şi Ivria au devenit tot mai dependenţi unul de celălalt. Chiar cînd se certau. Chiar în zilele cînd se detestau şi se umileau şi clocoteau de furie. Cu cîţiva ani în urmă, pe parcursul unui zbor de noapte la Cape Town, Yoel citise în "Newsweek" un articol despre legăturile telepatice genetice dintre gemenii identici. Unul dintre gemeni se convulsionează de durere cînd celălalt suferă o arsură puternică, chiar dacă se găseşte în altă ţară.

Cam aşa stăteau lucrurile între el şi Ivria. Şi în acest fel interpreta el cuvintele din Cartea Genezei: "Şi bărbatul şi-a cunoscut femeia." Legătura dintre ei era cunoaştere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara