Mircea Cărtărescu, Poeme de amor (1983), Editura Cartea Românească, colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, Bucureşti, 2017, 144 pag.

două trăsături ale poeziei lui Mircea Cărtărescu sunt izbitoare la relectura celui de-al doilea volum al său, apărut (nu fără probleme) în 1983. Prima ţine de bogata paletă intertextuală pe care poetul o foloseşte, şi când este, şi când nu este nevoie, dintr-un fel de surescitare încercată prin chiar jocul parafrazei, al pastişei, al citatului. A doua e dată de autoreferenţialitatea versurilor, înţeleasă însă nu atât în spirit postmodern, ludic şi „intimist”, cât romantic, oniric şi fantastic, ocupând exteriorul – iar nu interiorul domestic – cu figura autorului.

Să începem cu această răsturnare de convenţie literară care instituie, la alţi „optzecişti”, un nou set de convenţii poetice, liricul fiind expus şi înfăţişat pe măsura paginării lui, explicat şi explicitat, îngroşat retoric pentru ca, imediat, procedeul retoric să fie scos, autoironic, în evidenţă. Apar şi la Cărtărescu, în Poeme de amor, asemenea situaţii create de un autor avizat cultural şi deja rutinat poetic; dar nu ele explică, într-un mod convingător, atmosfera halucinat-realistă şi imagistica textelor. Acestea au o succesiune strânsă, dar de la un punct „deviantă”, de secvenţe biografiste, o aglomerare de obiecte (sau de jucării), o suprapunere a amintirilor cu prezentul şi o multitudine de senzaţii pe care exerciţiul intelectual nu le poate oferi ca atare. Pe această linie care se ramifică şi haşurează, în chip tot mai vizibil, terenul poemelor, Cărtărescu este mai degrabă postromantic decât post-modern. Imaginarul său îşi creează situaţii reale şi realiste pentru a le „ocupa” şi a le comuta întrun registru complet diferit de cel banalcotidian. În multe dintre versurile acestui poet, „simpla” secvenţă de realitate şi de biografie este de fapt încărcată încă de la prima ocurenţă de simboluri şi semnificaţii personale. Un oarecare episod, o întâlnire, o plimbare pe stradă într-o zi când iarna e pe sfârşite sau o lungă şi chinuitoare călătorie cu tramvaiul îngheţat, „eroul” fiind singurul călător, toate acestea şi multe altele devin elemente ale unui scenariu iniţiatic, care a început de undeva şi se derulează, parcă la nesfârşit, în virtutea unei logici superioare şi transcendentale. Din această perspectivă, nu există mari diferenţe între proza şi poezia lui Cărtărescu, singura importantă constând în spaţiul mult mai extins al nuvelei şi al romanului faţă de poemul care (fie el şi epicizat) are „traseul” mai scurt. Dar traiectoria e aceeaşi: într-o realitate familiară şi familială, citadină şi muncitorească, cu „copii” ai „plebei proletare”, personajul aflat la diferite vârste se recunoaşte, singur, ca un „ales” şi începe să perceapă, să simtă, să gândească, să-şi amintească, să viseze, să proiecteze mental, să imagineze ca un „ştiutor”. Poemul va ieşi, atunci, din suprapunerea celor două planuri: cel descris, aparent, în toate detaliile sale şi în care ne regăsim ca într-o realitate prea bine cunoscută, câtuşi de puţin poetică; şi cel în care se regăseşte numai protagonistul, dimensiunea „alesului” din afara celor comune şi comunitare. Iată un fragment din Peştişorul de tablă, un lung şi atât de cărtărescian poem ce se dispensează, în versurile următoare, de rimă şi ritm, luând formele comunicării obişnuite: „e vară. visasem halucinant/ mă întorc de undeva printr-un cartier care e şi nu e al meu./ senzaţie stranie de recunoaştere parţială, în care ansamblul/ pare cunoscut, dar elementele sunt amestecate şi insolite./ ajung lângă un bloc pe care parcă mi-l amintesc ca fiind al/ meu. intru în holul blocului şi mă opresc în faţa panoului cu/ cutii de scrisori. îmi sare în ochi o cutie cromată/ strălucitoare. deschid uşiţa şi dau de altă uşiţă, de lemn. nu/ desluşeam numele de pe etichetă, dar pe spatele uşii scria/ «24 de ani». deci era cutia mea. înăuntru, un vraf de hârtii: o/ scrisoare, nişte teze corectate cu pix roşu. le-am luat sus, în/ apartament, când, brusc, apartamentul, o cutie atât de/ perfectă la muchii încât pereţii trebuie să fi fost infinit de/ subţiri, se dădu peste cap, răsucindu-se lent. apoi se strânse/ ca o foaie de hârtie, înfăşurându-mă, făcându-mă ghemotoc./ sângele meu uda hârtia bătută la maşină.”

Cartierul e şi nu e al său, fiindcă el este şi nu este dintre personajele unidimensionale întâlnite şi portretizate în poeme. Protagonistul aparţine altui ordin, iar inserţia lui perfectă în realitatea cotidiană a tablourilor bucureştene e o iluzie optică. Eroul e din alt film, cu un alt scenariu, iar felul în care această apartenenţă discretă ajunge să influenţeze realitatea înconjură toare e, de multe ori, bine realizat artistic. Deoarece protagonistul are o aură, şi zonele acestea umile şi banale, clădirile vechi şi cele noi, străzile din Bucureşti capătă o fosforescenţă enigmatică şi fantastică. Tot ce este în proximitatea lui, tot ce-i reţine fie şi pentru o clipă atenţia se încarcă de o supra-realitate pe care el, „alesul”, o încorporează. Cât este postmodernism şi cât este post-romantism în această viziune poetică transformată în criteriu de poetizare e mai uşor, acum, de cântărit.

unde-i însă „amorul” din titlul cărţii şi din substanţa poemelor care, în sumar, promit a lua forma elegiei şi a sonetului? Amorul este aici şi în alte volume de versuri ale lui Cărtărescu mai degrabă unul poetic şi livresc decât unul „concret” şi intens. Gheorghe Perian a observat şi a speculat critic acest „eveniment al lecturii” pe care îl reprezintă versurile „erotice” în cazul dat. Dacă iubirea de sine depăşeşte, în poezia şi în proza autorului „optzecist”, dragostea pentru un personaj feminin şi chiar pe cea, filială, pentru părinţi, atracţia autorului faţă de discursul amoros este în schimb sesizantă. Fără a face neapărat un joc de cuvinte: amorul e poetic nu fiindcă scriitorul ar exprima în versuri pasiunea, suferinţa, combustia sentimentală; ci pentru că el este sedus de reactivarea scenariului şi discursului erotic. Altfel, tocmai la capitolul liricii sentimentale, autorul hiperlucid şi manierist are un deficit de sensibilitate şi acuitate.

Şi acesta este un motiv pentru care intertextualitatea devine o galerie de situaţii, personaje, ceremonii şi ceremonialuri erotice. Cărtărescu se „refugiază” în scrisul altor poeţi şi prozatori, cărora le imită stilistica. Poeme întregi din a doua secţiune a cărţii (O seară la operă, Duetul, Mangafaua) şi numeroase versuri din celelalte citează şi reciclează fragmente textuale consacrate, într-o continuă şi, de la un punct, plictisitoare parodiere a limbajelor artistice anterioare. Vor mai trece câţiva ani până la Levantul din 1990, adică până la absorbirea parafrazei într-un scenariu poetic propriu. Deocamdată, inserturile sunt pe cât de abundente, pe atât de artificiale, iar efectul umoristic, destul de facil:

„MAIMUŢOIUL: iuiuiu, murguţul meu/ du-mă unde-i gândul meu/ mai din vale de ciceu/ să-mi văd dulcea puiculiţă/ cu paiete pe rochiţă/ cu o fragă pe guriţă

FEMEIA: o, varsă-n lutul meu pribeag/ substanţa nemuririi/ în ochi îţi scânteie cu drag/ un dor deasupra firii”

Poezia se recalibrează atunci când Cărtărescu nu mai caută să facă umor cu tot dinadinsul şi când revine la scenariile sale romantic-arhetipale, cu o singurătate chinuitoare şi o solitudine fericită. În remarcabilul S-a dus amorul… numai titlul este eminescian; corpusul de versuri, cu un „eu” atent şi descriptiv, e cărtărescian la propriu şi la figurat, anunţând nivelul artistic din faza următoare.

La relectură, volumul Poeme de amor poate fi considerat o carte de trecere de la aceea de debut la Totul din 1985.