Emil Cioran,
Despre Franţa,
stabilirea textului,
prefaţă şi note de
Constantin Zaharia,
Editura Humanitas,
Bucureşti, 2011, 104
pag.
Emil Cioran, Razne,
stabilirea textului,
prefaţă şi note de
Constantin Zaharia,
Editura Humanitas,
Bucureşti, 2012,
124 pag.
Emil Cioran, Îndreptar
pătimaş
II, stabilirea textului,
prefaţă şi note de
Constantin Zaharia,
Editura Humanitas,
Bucureşti, 2011,
106 pag.
pe vremuri, procedeul prin care un
ins căzut în leşin era readus în
simţiri avea simplitatea de ghioagă
a unei loviri rapide: i se vîntura pe sub nas un
tampon îmbibat în amoniac. Reacţia era fulminantă,
letargicul trezindu-se ca sub muşcătura unui
curent electric. Cam aceasta e impresia pe
care ţi-o lasă textele tînărului Cioran: amoniac
turnat cu nemiluita în tiparul unei sintaxe lapidare.
Am în minte cele trei texte a căror literă
a fost restituită publicului de Constantin Zaharia,
manuscrisul lor aflîndu-se în Biblioteca Literară
Jacques Doucet din Paris, de unde, în virtutea
unei acribii filologice subînţelese, literatul român
le-a scos la lumină sub forma cărţilor apărute
cu cîţiva ani în urmă la Editura Humanitas. E
vorba de Razne, Îndreptar pătimaş II şi Despre
Franţa. Scrise în limba română, textele poartă
patina unei limbi neaoşe, Cioran făcînd uz de
un vocabular cu talpă biblică, un idiom mustos,
cu precădere arhaic, împănat cu expresii tari.
Le voi lua pe rînd nu atît pentru a le povesti
conţinutul – ce să povesteşti cînd cineva îţi aruncă
în faţă o pleaşcă cu vitriol? –, ci pentru a surprinde
gheara idiopatică a stilului lui Cioran.
tonul sediţios
Cu un minim efort, oricine poate imita
retorica otrăvită din Razne, reţeta fiind străvezie:
alegi o listă de cuvinte sugerînd decrepitudinea
(ruină, prăbuşire, neant, năpastă, expirare, ratare,
descompunere), le adaugi un pomelnic de
substantive ce surprind reacţia subiectului la
spectacolul paraginii (scîrbă, scuipat, dispreţ,
suspin, scîncet, blestem) şi închei cu o a treia
listă în care lipsa de măsură e ingredientul
principal: dezlănţuire, vijelie, descătuşare,
dezlegare etc. Din amestecul celor trei poţiuni
lexicale iese un coctail al nimicului declamat cu
o mină revoltată, al cărui iz, pe jumătate scîrbit,
pe jumătate radical, împrumută autorului aerul
unui apucat iremediabil. Cioran nu se joacă, nu
ştie de glumă, vrea să pună capăt tuturor greşelilor
firii: vieţii fiindcă e absurdă, universului fiindcă
există degeaba, omului fiindcă e idiot, şi în genere
fiecărui fir de iarbă pentru simplul fapt că
nimereşte sub ochii scîrbiţi ai lui Cioran. Filosoful
e un Midias în varianta dezgustului. Tot ce atinge
se preschimbă într-o mîzgă sordidă căreia nu
i se poate prevedea decît o unică soartă: să dispară
cît mai repede în abisul dumnezeiesc.
După zece pagini de scrîşnet împotriva
a tot, intri în inhibiţie de protecţie. Mintea nu
mai resimte potopul de furii pe care Cioran le
repede asupra oricărui fleac care a avut nenorocul
să-i atragă atenţia. Cavalcada de smuciri aduce
cu monotonia unor decapitări cărora, dacă le-ai
prins schema invariabilă după care alunecă
cuţitul, le poţi prevedea deznodămîntul: aceeaşi
desprindere a capului de trunchi, în virtutea
unei apostazii care îţi dă convingerea că rostul
lumii e s-o contempli cu un rînjet de colţi turbaţi.
Expresia livrescă al cărei sens surprinde umoarea
radical-revoltată a tînărului turbat e „tonul
sediţios“. Sediţia este răzvărtirea înnăscută
împotriva a orice, în numele unei rebeliuni
cronice, al cărei ferment îţi întărîtă sîngele spre
întreţinerea unei fronde perpetue. Pentru un
asemenea sediţios, totul pute, se clatină şi fierbe.
mintea favilică
Dacă în Razne revolta dă notă dominantă,
în Îndreptar pătimaş te izbeşte aerul sufocant,
de mărturie făcută pe pietre încinse. E un ton
dogoritor, Cioran fiind un energumen care simte
nevoia să smulgă totul de pe el, sub imperiul
unui exhibiţionism cu iz apocaliptic, ca al unuia
care presimte că iconomia lumii se duce de rîpă.
Pretutindeni te întîmpină paguba, neajunsul,
căderea, iar în faţa acestei privelişti Cioran nu
găseşte altceva de făcut decît să pufnească ca un
cărbune ţîfnos, dogorind sub cenuşa veninului.
Expresia cea mai potrivită, pe cît de preţioasă
pe atît de adecvată gheizerului ce ţîşneşte din
gura apostatului, e cea de „minte favilică“. A fi
favilic înseamnă a da în clocot sub încordarea
unei patimi dogoritoare. A spune despre dogoritorul
Cioran că e o lumînare mistuindu-se la ambele
capete e o imagine calpă, prea slabă pentru a-i
surprinde zbuciumul de orgie lăuntrică. Omul
e frenetic în chip răspicat, ca un bulgăre de var
nestins pe care, punîndu-l într-o căldare, îl aprinzi
spre a plesni într-o explozie. Dezideratul insului
favilic e nimicirea, iar regula lui e negaţia: „A
ridica tăgăduirea la rangul de meşteşug nu
înseamnă a te înrăi, deşi a fi rău – în sînul ideilor
– e departe de-a fi un viciu. Tăgăduind realul
te apropii treptat de regiuni vag existente şi deci
pure. Firea se curăţă sub ochiul neîndurat. Calea
cea mai scurtă spre puritate este negaţia. Aşa se
explică de ce mistica, suprema străduinţă spre
pur, este o tehnică a negării. Negaţia este otrava
spirituală care dezintoxică de univers, pentru
a-l regăsi altcum şi altundeva.“ (p. 32) Să te
dezintoxici de univers, să scapi de sevrajul pe
care ţi-l provoacă viaţa, ce poate fi mai grăitor
pentru favilicul Cioran?
gura contumelică
În volumul Despre Franţa te frapează
condescendenţa cu care Cioran face inventarul
defectelor pe care francezii le-au dovedit de-a
lungul istoriei. Autorul vorbeşte de sus, aproape
cu milă, despre un popor căzut. Un detaliu crucial
este că Cioran şi-a scris textul într-un Paris
ocupat de nemţi, al căror regim de acalmie impusă
i-a dat răgazul întocmirii unei diatribe blînde.
Spun „blîndă“, fiindcă diatriba, departe de a fi
furioasă, are ceva din înţepătura elegantă a unui
critic politicos. Cioran îi compătimeşte pe francezi,
le ţine partea, dar complicitatea pe care o resimte
nu-l împiedică de a le enumera cu cinism metehnele:
gustul pentru confort, obsesia culinară, limbuţia,
vlăguirea spiritului, scăderea vitalităţii, stingerea
credinţei. Negreşit că un francez, citind paginile,
va tresări neplăcut sub evidenţa adevărurilor pe
care Cioran le rosteşte pe seama etniei galice.
Într-un cuvînt, va vedea în bucată o insultă doctă,
genul de contumelie (injurie) a cărei pertinenţă
se sprijină pe argumente istorice, pe care Cioran
nu ezită a le pronunţa. Cioran are gura spurcată,
căreia, cu o expresie iarăşi preţioasă, îi putem
spune gură contumelică.
Dintre cele trei texte recuperate de
Constantin Zaharia, acesta e singurul verosimil,
apt de a fi luat în serios. În ciuda tonului de
hiperbolă negativă (Cioran nu poate scrie
decît exagerînd, potenţarea accentelor peiorative
fiindu-i o însuşire înnăscută, ce-i ţine de
temperamentul ieşit din balamale), simţi prea
bine că eseistul i-a intuit pe francezi în intimitatea
decadenţei lor. De aceea, gura lui contumelică
spune adevărul, cu toată tresărirea de orgoliu
rănit pe care un nativ de pe malul Senei o va
simţi parcurgînd textul.
Închei cu o nedumerire privindu-l pe
Constantin Zaharia, a cărui natură mansuetă,
cu totul blîndă, incapabilă să omoare o muscă,
l-ar fi recomandat pentru cercetarea arhivelor
unei mînăstiri, şi nu pentru editarea, la
virgulă şi punct, a toxinelor cioraniene. Pur şi
simplu, cizelarea calmă, fină şi prevenitoare a
lui Constantin Zaharia nu poate face casă
bună cu aburul piroclastic ce iese din vulcanul
lui Cioran. Dar se pare că adevăraţii pasionaţi
de Cioran se aleg din rîndul blajinilor din vinele
cărora spiritul războinic a fost extirpat. Din
această categorie face parte Constantin Zaharia,
din al cărui travaliu au ieşit trei bucăţi de amoniac
(sediţios, favilic şi contumelic) purtînd semnătura
lui Cioran.
