Descinzînd din ramura moldovenească a neamului Ghica, Matila îşi petrece copilăria la Iaşi, pentru ca la vîrsta de zece ani, împins de ambiţia unei mame ce-şi visa progenitura pe treapta exponenţilor cu blazon ai familiei, să plece la Paris spre a intra în matriţa educaţiei din epocă: patru ani la Colegiul franciscan de la Saint-Ouen, apoi doi ani la Şcoala Navală a iezuiţilor din insula Jersey, prinzînd aerul de sfîrşeală savuroasă din fin de siècle (1890-1900).
Aplecarea spre matematici nu-l va împiedica să-şi dea doctoratul în Drept, patalamaua netezindu-i mai tîrziu drumul în diplomaţie. În plus, avînd privilegiul de a şti de mic limbi străine şi arătînd de timpuriu o lacomă curiozitate faţă de cele mai infime chichiţe, Matila are vocaţia erudiţiei. E genul de spirit căruia imboldul de a cunoaşte îl preschimbă într-un observator eclectic al deşertăciunii omeneşti, şi, cum el însuşi mărturiseşte, din adolescenţă visează să intre în pielea unui encicloped de rang renascentist, replică peste timp la colosala ştiinţă a lui Pico de la Mirandolla. Destinul îl va ajuta punîndu-i la îndemînă acele înlesniri pecuniare menite a-l scuti de tracasările traiului, drept care Matila pare predestinat unei vieţi docte, de savant cercetînd enigme absconse.
Numai că, purtat de un neastîmpăr ce-l rupe de viaţa aşezată a savanţilor, Matila e opusul sedentarului, statul în acelaşi loc părîndu-i-se o veritabilă tortură, de aceea un dor de ducă îl împinge spre schimbarea periodică a reşedinţei, lanţul oraşelor prin care îşi desfăşoară periplul crescînd mereu. Cu greu poţi spune unde îşi are domiciliul propriu-zis, şi dacă la început se mişcă între Paris, München, Londra sau Bucureşti, treptat suflul aventurii îi va îndrepta paşii spre Teheran sau New York, pentru ca impulsul picaresc să culmineze într-o călătorie în jurul lumii cu popasuri în China şi Japonia. În totul, Matila e un spirit ambulant cu ştaif simandicos, un turist superior de croială boierească al cărui ochi surprinde detalii exotice, pe care le strînge minuţios în catastiful amintirilor: meniuri de gurmand, baluri cu etichetă princiară, serate muzicale, expediţii montane, talciocuri pe tarabele cărora descoperă statuete prăfuite sau magherniţe adăpostind vechituri inestimabile. Peste tot mania de colecţionar îşi găseşte satisfacţie: jaduri egiptene, gravuri japoneze sau cine ştie ce spîrc de bibelou crăpat a cărui valoare provoacă leşin cunoscătorilor. Pictura flamandă îl fascinează prin Breugel sau Bosch, goticul nemţesc îl încîntă prin ogivele domurilor, iar barocul îl contrariază prin luxurianţa dantelăriei în piatră. Cu timpul Matila capătă profilul unui posedat pentru care mania proporţiilor devine lege lăuntrică: caută invariantul din spatele diversităţiii, intuind simetriile ascunse ce guvernează pînă şi cele mai dezordonate plăsmuiri artistice. Aşa ajunge la grecescul „număr de aur”, un raport între două raporturi pe care algebra îl defineşte sec ca o fracţie în care „suma dintre unu şi radicalul lui cinci e împărţită la doi”, rezultatul fiind un număr bizar: 1,618. De la poliedrele lui Platon la arta modernă, Matila caută dovezi menite a arăta că, în ce priveşte edificiul lumii, supremaţia proporţiei de aur e indubitabilă. Cartea pe care o va publica în 1931 (Numărul de aur), un rezumat merituos al efectelor pe care numărul de aur le are în genurile artei, nu-i va aduce recunoaşterea decît în cercul restrîns al prietenilor. Cele două războaie le trăieşte pe viu, primul în Franţa beneficiind de protecţie diplomatică, al doilea în Anglia asistînd la bătălia aerului.
Contemporan cu Gustave le Bon şi Maruca Cantacuzino, cu Ionel Brătianu sau cu Paul Valéry, ca să nu pomenesc decît pe cîţiva dintre apropiaţi, Matila îşi petrece viaţa sărind dintr-o ambasadă în alta, asemeni unui comis-voiajor înarmat cu prerogative diplomatice. O pasăre migratoare făcîndu-şi din perindare un etos viager în care se simte în elementul ei, dar fără drame de dezrădăcinare şi fără sentimentul că, după instalarea comunismului, decade la treapta de exilat. Exilul e condiţia celui care suferă de conştiinţa îndepărtării de o matcă, or la Matila matca nu există fiind înlocuită de albia babiloniei planetare. Un cosmopolit stilat cu predilecţie pentru rarităţi artistice cărora le caută geometria internă, un boier fără nostalgii atavice, a cărui ancoră spirituală poate fi aruncată în orice liman. Nici căsătoria cu o englezoaică de viţă nobilă nu are darul de a-l lega de vreun loc, condiţia de peregrin păstrîndu-i-se intactă.
Atît despre ciudăţenia unui intelectual a cărui faimă depăşeşte cu mult valoarea amintirilor de faţă, volumul Curcubeie dezamăgind în toate privinţele. Scrise în franceză pentru un public occidental căruia imaginea României nu-i spunea mare lucru, memoriile acestea par o colecţie de cunoştinţe desprinse din paginile unui ghid turistic, o antologie de locuri comune care dau cititorului gustul unor banalităţi fade. De altfel, tot ce înseamnă consideraţie de ordin istoric e atins de un conformism care trădează o politeţe de uz diplomatic. Matila respectă protocolul prevenitor al autorului care, atunci cînd vorbeşte de o ţară, nu vrea să supere pe nimeni, rezultatul fiind o suită de politeţuri spelbe. Ce izbeşte la volum e doza de simpatie cu care descrie orice. Balurile sînt „agreabile”, cina e „adorabilă”, spectacolul e „delicios”, ţinuta amfitioanei e „desăvîrşită”. Frecvenţa agasantă a epitetelor cu sens de flatare face ca volumul să aibă pomada ipocrită a evocărilor curtenitoare. Matila îi iubeşte pe toţi şi nu întîlneşte nici o figură antipatică, autorul neavînd de dus nici o bătălie personală, de aceea viaţa curge ca o procesiune de meniuri, sejururi şi plimbări după siestă. Amintiri pufoase drept cataplasmă pentru suflete debile. Autorul nu are ranchiuni, nu trece prin drame existenţiale şi în general nu ştie ce este suferinţa.
Cauza ţine de o deficienţă emotivă, Matila fiind un intelectual cu predominanţa emisferei stîngi, asta însemnînd că spiritul său excelează în raţionamente logice, atins fiind de o carenţă cronică în materie de intuiţie. La Matila predilecţia pentru calculul precis e direct propoţională cu inaptitudinea pentru sentimente puternice, autorului fiindu-i amputată facultatea empatiei, din acest motiv inima lui nu poate adera la nimic. Nici un loc nu-l inspiră să se lege de geografia lui simbolică, cum nici o femeie cu care flirtează nu reuşeşte să-l prindă în mreje, de aceea de cucoane se înstrăinează potrivit apoftegemei lui Napoleon că în dragoste singura victorie e fuga, iar de locuri se rupe cu seninătatea celui pentru care nici o aşezare nu are genius loci. Ochiul lui Matila e mai atras de toarta unei amfore cretane decît de conturul unei domniţe cu nuri vîscoşi. Carenţa de emoţie e atît de flagrantă că secimea fermentului sufletesc se răsfrînge asupra tonului din carte: o proză pieptănată, scrisă de un erudit care se complace în generalităţi placide. Multe nume proprii şi aproape nici un episod memorabil, excepţie făcînd întîlnirea nocturnă cu fantoma de la conacul din Dumbrăveni, poate singura întîmplare remarcabilă din carte.
Matila e un condor rătăcitor, incapabil de a lua hotărîri definitive în momente cruciale, din acest motiv lasă impresia că e purtat de evenimente asupra cărora nu are putere. Autorul asistă la istorie fără să intervină în virtutea unei neimplicări ce-i defineşte fiinţa. Un turist neanagajat, un peregrin contemplînd cu detaşare obiceiuri de care, în sinea lui, ştie că nu e nici un risc să fie molipsit, dar nu pentru că ar fi invulnerabil, ci fiindcă e obtuz. Cred că pînă şi căsătoria cu dama englezoaică a venit dintr-o iniţiativă ce nu i se poate imputa boierului nostru.
Matila are o erudiţie sincretică fără nerv psihologic, neavînd fler în adulmecarea stofei personajelor cu care se întîlneşte, de aceea nu are condei de portretist. Poate descrie un tablou de Vermeer pînă la epuizarea detaliilor, dar rămîne mut în faţa fizionomiei unui prieten. Pe cît de avizat e în teoria artei, pe atît de neajutorat e în intuirea apei lăuntrice în care se scaldă apropiaţii. O curiozitate eclectică îl deschide către toate zările culturii, numai că deschiderea e de suprafaţă şi fatal sterilă, Matila nefiind un artist, ci un teoretician al artei. Volumul se mărgineşte la enumerarea unor şabloane care nu mişcă pe nimeni.
În concluzie, un volum cusut cu aţă politicoasă, steril ca mătasea catifelată cu care guvernantele îşi evocau odinioară amintirile.
