Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Amintiri despre Florin Mugur şi Norman Manea de Horia Gane



A scrie ceva despre Norman Manea, prozator nu prea bine văzut sau chiar nevăzut în România dar considerat, din Europa şi până în America, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului 20 (îi urez cel puţin aceeaşi consideraţie în continuarea secolelor!), nu este o treabă prea uşoară.

La început, pentru mine, Norman Manea nu a fost decât o cunoştinţă care, la rugămintea poetului Florin Mugur, a pus o vorbă bună acolo unde trebuia ca să obţin o slujbă în Bucureşti. Cu timpul însă, gestul său a dobândit tot mai multe înţelesuri, aşa cum se întâmplă, de obicei, atunci când îţi intersectezi destinul cu o personalitate deoarece, după aceea, trecerea timpului nu simplifică, ci semnifică lucrurile. Oricum, prima impresie pe care mi-am făcut-o, cunoscându-l, a fost că îi lipseşte cu desăvârşire acea valoroasă aptitudine a câinelui de a aparţine cuiva.


Şi iată că nu pot evita nici eu prostul obicei (uneori!), ca atunci când vorbesc despre alţii, să fie vorba mai mult despre mine. Şi poate că este şi firesc să fie aşa. Orice scriitor este tentat "să facă din viaţa sa o continuă materie primă a creaţiei", cu atât mai mult cu cât sânt unul dintre acei "destui scriitori care nu-şi prea înţeleg în profunzime condiţia, ci doar şi-o trăiesc ca o proiecţie dramatică în idealitate."*) Chiar şi personajele din puţina mea proză nu fac altceva decât să mă "reprezinte" în împrejurări imaginate, de obicei extrem de dificile şi, astfel, calvarul scrierii se mai ameliorează, pentru că devin eu însumi curios cum m-aş comporta dacă ar trebui să mă confrunt, în realitate, cu astfel de situaţii.

Şi nu ştiu de ce acum, la vârsta aceasta, adică ajuns la adânci bătrâneţi, atât de adânci încât nu mai pot ieşi la suprafaţă, am impresia că însuşi destinul nu a făcut altceva decât să-mi testeze rezistenţa în situaţii dramatice, de multe ori tragice, ca "materie primă" pentru un roman pe care îl va scrie el cândva...

Curios destin însă, acesta, care uită că personajul său nu trebuia dus chiar pe buza prăpăstiei şi că, din când în când, ar fi bine să-l mai şi odihnească cu puţină fericire. Ştiu de la Marx că pot spera, totuşi, într-o compensaţie a destinului, pentru că toate se petrec, în istorie, de două ori, o dată ca tragedie, a doua oară ca farsă, numai că nici marele Karl nu şi-a imaginat că acestea două îi pot fi destinate cuiva în acelaşi timp şi într-un inuman amestec.

...Aşadar, dacă tot am justificat lirismul acestui text, iată-l pe Florin Mugur, prin 1968, rătăcit în Munţii Neamţului, unde puteam să-l întâlnesc mai degrabă pe Calistrat Hogaş, iar pe mine, în calitate de activist cultural (instructor de dansuri populare, ei da!), la "Casa Creaţiei" (Regiunea Bacău), cu un "Gaz", maşina de teren de pe vremea aceea, urcat la munte ca să recuperez o formaţie de dansatori şi s-o aduc la Bacău.

Acolo era în toi un Festival "Cântarea României", la care Florin Mugur era în aşa măsură "invitat de onoare", încât toată lumea uitase de el. Nici eu nu-l cunoşteam personal, îi ştiam numai numele şi începutul de renume dar l-am recunoscut imediat în mulţimea aceea adunată din toate satele de la poalele muntelui, la un iarmaroc care se voia cultural. Avea alura de ins rătăcit în pustiu, cu adevărat "Jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop", deşi în jurul său, pe platoul muntelui, norodul bea, mânca şi chiuia, fără să mai ia în seamă scena improvizată pe care îşi prezentau dansurile şi cântecele artiştii... foarte amatori.

Şi l-am recunoscut mai mult cu senzaţia unei regăsiri decât a unei descoperiri, poate tocmai pentru că evreii sânt de toate naţiile.

Şi atunci, asumându-mi riscul, am lăsat de izbelişte formaţia de dansuri rătăcită-n ospeţe; m-am mulţumit cu "prada" Florin Mugur, pe care l-am adus, teafăr şi nevătămat, la Bacău. Pentru treaba asta n-am fost decât dat afară din serviciu şi cu multă greutate angajat pe un post de "reporter" la Staţia de Radioficare a Bacăului. (Mare instituţie şi asta, n-ai treabă! I se zicea şi "Radiofrecare").

Nu am considerat acest "transfer" al meu cine-ştie-ce eveniment, treburi de astea mi s-au tot întâmplat, din care cauză nici nu l-am mai pomenit vreodată până acum, dar din dialogul cu Florin Mugur, de sub prelata "Gaz"-ului, în timp ce eram bine hurducaţi şi realmente ninşi de praful drumului, am ţinut minte pe totdeauna o încurajare a sa: Şi literatura este un blestem, precum acela al regelui Midas, ca tot ceea ce simţi şi iubeşti să se transforme în literatură. Aceasta este o literatură de care nu poţi să te îndoieşti, pentru că face parte din blestemul tău, nu din mântuirea ta.

...Peste aproape un deceniu, de astă dată la un "Festival Bacovia" (lumea era, pe atunci, plină de festivaluri!), când devenisem deja membru al Uniunii Scriitorilor dar eram cercetat (chinuit) de Securitate, despărţit de copii şi soţie şi obligat să lucrez ca muncitor întru "reabilitare politică", la Fabrica de postav "Proletarul", eu eram cel neajutorat, precum Florin Mugur rătăcit în mulţime.

Tot despre o maşină era vorba, acum însă un autocar în care se îmbarcau scriitorii festivalişti ca să-şi clameze vocaţia undeva, în teritoriu, în faţa "maselor largi populare de oameni ai muncii". Am dat să urc şi eu în autocar dar dramaturgul local, de meserie activist de partid, George Genoiu, mi-a pus aprig mâna în piept: "Tu ce cauţi aici?! Ia dă-te jos imediat! Aici sânt numai scriitori!". Am coborât ruşinat că am atentat la imaculatul nume de scriitor, dar nu imediat şi nici atât de jos cât ar fi dorit el - fireşte, ce căutam eu, cel trimis la reabilitare, printre scriitori? Toţi marii scriitori (şi erau destui!) dar şi cei mai mărunţi au înţeles gravitatea momentului dar numai temătorul şi veşnicul neliniştitul Florin Mugur (numai pentru cei aleşi, conştiinţa de sine înseamnă nelinişte), a fost cel care a avut firescul sentiment de solidaritate, nu de etnie, ci de omenie şi curajul să coboare din autocar, după mine, tremurând de indignare şi să declare, împotriva "sentinţei de partid", cu o voce guturală, neobişnuit de puternică pentru el: "Dacă nu merge poetul Horia Gane, nu merg nici eu!"

În sfârşit, a urmat puţintică tevatură, s-a încercat convingerea lui Florin că eu nu merit un loc în autocarul cu scriitori dar autorităţile, neavând încotro, au acceptat să fiu luat şi eu "de suflet", cum s-ar zice. M-am aşezat, fireşte, lângă Florin care nu-şi mai putea stăpâni tremurul capului, parcă prea greu pentru gâtul său firav. Într-un târziu, m-a întrebat:

"Dar ce scrii tu, în afara poemelor despre Holocaust, de vor toţi să te aducă pe calea cea bună?".

Şi ţin minte bine că i-am răspuns:

"Scrisul meu este plin de fantasme, ceea ce înseamnă că mă aflu în pustiu", cuvinte care l-au mulţumit pe deplin.

Florin Mugur, cel care voia să înţeleagă fericirea fără a fi el însuşi fericit decât, poate, uneori, la masa lui de scris, Norman Manea, care îşi esenţializează literatura până a o face fericită de sine, sânt nume pe care destinul meu nu le poate despărţi, pentru că, atunci când nu am mai avut puterea de a răbda Bacăul în care orice şefuleţ, dacă nu putea, realmente, să mă distrugă, reuşea măcar să-mi facă viaţa acră şi amară şi din teama de a nu deveni ca ei, i-am scris lui Florin Mugur.

...Şi, surprinzător, mi-a răspuns prietenul lui, Norman Manea. O carte poştală, atât. Dar el a luat condeiul din mâna acelui destin care mă voia numai personaj de sacrificiu şi a scris în biografia mea cuvinte de bine.

Şi după prima chenzină, mă şi aflam la Bucureşti, în apartamentul lui Florin Mugur. Aici am făcut cunoştinţă cu Norman Manea. Avea, încă de pe atunci, o alură de bufniţă înţeleaptă, sprâncenele puternice parcă erau rama de sus a ochelarilor săi, fruntea, foarte înaltă, urca, în pofida podoabei capilare, fără şansa de a se opri prea curând. Vorbea potolit, aproape în şoaptă. Renunţase deja la "meseria de bază" (inginer) în favoarea literaturii, decizie la care nu se poate încumeta decât cel care crede în vocaţia sa mai mult decât în sine însuşi:

"Alegerea nu s-a făcut într-o voioasă jubilare", va scrie el mai târziu. Cred că în ochii lui arătam precum toţi provincialii literaturii, neîndemânatici, veşnic dezorientaţi, capabili de un zâmbet ca răspuns la o mârşăvie, fără pretenţii la gloria literară, ci doar cu rugămintea, nici aceasta rostită, ca să nu treci prin ei fără să observi că există. Acest soi de literaţi sânt convinşi că vor avea şi ei, cândva, răsplata lor, cel puţin pentru frumuseţea de a se sacrifica pentru ceea ce n-au reuşit să devină, indiferent dacă aceasta va veni atunci când nu vor mai putea afla că le-a fost acordată. Pentru că, cine ştie ce ne rezervă viitorul? Vorba unui amic: Ştiu aceia care fac viitorul, dar nici ei prea precis.

Deşi eu venisem să-i cer ajutorul (lagărele din copilărie mi-au fost un coşmar iar Bacăul o continuare), intuiam cumva că şi el trebuie ajutat, pentru că se simte imediat omul care are neliniştea faptelor sale. Obţinuse, cu greu, un serviciu subaltern acolo unde ar fi trebuit, de fapt, să fie întâmpinat cu onoruri, pentru că tocmai acela care trebuia să fie uman, îşi cam pierduse darul omeniei.

Mi-a re-ascultat păsul (îl ştia de la Florin Mugur), în mai multe reprize, pentru că, trăitori în România fiind ("O, ţară tristă, plină de umor!"), mai luam şi noi ghionturile vieţii la modul hazos, numai cât să nu ne întristăm, dar nici să nu murim de râs.

Florin era niţeluş supărat pe mine deoarece, din greşeală (deh, provincial neîndemânatec!), am vărsat o guriţă din foarte gradatul său coniac pe biroul lui şi lichidul a ars pur şi simplu lemnul închipuind o aură misterioasă, ca a lui Dumnezeu. Şi poate că Dumnezeu chiar era atent, în clipa aceea, la cele trei asemănări ale sale care încercau şi ele să creeze prin puterea cuvântului. Ceea ce pare că vrea să demonstreze sfârşitul secolului 20 este tocmai faptul că lumea a fost creată prin puterea cuvântului şi este bine să ne gândim că tot astfel poate sfârşi.

Pe vremea aceea nu aveam cum să înţeleg (azi ştiu!) de ce, atunci când i-am expus câteva proiecte de viitor, Norman Manea s-a mirat cu uimirea diavolului căruia i se strigă: "Lua-te-ar dracu'!", drept pentru care mi-a replicat cu o parafrază la o spusă a lui Einstein: "Eu nu mă mai gândesc la viitor, pentru că oricum vine prea repede."

Deşi am mai avut multe de pătimit de la viaţă, după aceea, din clipa întâlnirii cu Norman Manea am devenit (şi sânt şi până în ziua de astăzi) bucureştean. În puţina lume în care trăiesc, am acasa mea, tihna şi camera de lucru în care stau faţă în faţă două altare, cel la care mă închin şi cel la care scriu. Şi cum nu m-am dezis niciodată de convingerea că literatura trebuie să respecte adevărul pe care să-l redea prin propriul ei adevăr, pentru că numai astfel devine existenţă transfigurată, n-am să omit tocmai aici surprinzătoarea descoperire pe care am făcut-o atunci, la Florin Mugur acasă:

Norman Manea fiind deportat din Suceava iar eu din Gura-Humorului, am avut parte, în copilăria noastră, cam de aceleaşi lagăre în Transnistria. Precis am fost duşi cu acelaşi tren în vagoane de vite, poate că am avut culcuşurile chiar alăturate, pe ţoalele întinse pe jos, în cazarma de la Moghilev, poate că ne-am şi jucat împreună pe după aceleaşi sârme ghimpate, la Jachişa, cum puteau să se joace copiii în lagăr, poate că am împărţit o coajă de pâine, la Kazmazov, sau poate că am zăcut alături, de tifos, în cumplita iarnă a anului 1943, la Obuhov. Şi chiar dacă nu am parcurs situaţii asemănătoare, este sigur că suferinţa noastră a fost identică.

Aşadar şi cu Norman Manea am avut o "regăsire" la fel de ciudată în realitate şi atât de firească în idealitatea ei, precum aceea cu Florin Mugur din Munţii Neamţului, în aglomeraţia de poporeni puşi pe distracţie, de pe platoul de pe care se înălţau la cer, dimpreună cu praful stârnit de mişcarea mulţimii, cântecele, chiuiturile şi tropăitul dansatorilor care evoluau pe scenă ca pe bandă rulantă.

Şi revenind cu gândul la acea fără doar şi poate dramatică renunţare a lui Norman Manea la ingineria care îi asigura o existenţă aproape lipsită de griji, în favoarea uneia în care grija stă călare pe şapte cai, gestul mi se pare cu atât mai ciudat cu cât ştiu că pentru cei mai mulţi ingineri, scriitorul nu este mai mult decât un clovn al cuvintelor. Într-o viaţă de om, am cunoscut semeni de origine divină, de origine animală, vegetală, minerală sau numai umbrele lor şi mi s-a întâmplat de multe ori să mă nimeresc printre ingineri. Şi de fiecare dată se găsea câte unul care, aflând că sânt literat, să exclame: "Ehei, ce mare scriitor deveneam eu, dacă aveam timp!"

Şi ar fi fost zadarnic să-i explic că acest timp este însăşi viaţa scriitorului care are curajul să şi-o mizeze pe utopia care este, în fond, literatura. Cu atât mai puţin ar fi înţeles un astfel de personaj că există şi o anume presiune, precum aceea a luminii, a talentului asupra destinului, care te obligă şi la o "anormalitate socială", pitorească la o privire superficială dar, de cele mai multe ori, plină de înfrângeri şi dezastre. Nu "timp" nu avea inginerul cu pricina, pe care poate că natura l-a înzestrat, realmente, cu înclinaţii artistice, ci frica de ratare i-a smuls condeiul din mână, teama că ar putea fi obligat să trăiască în sărăcie şi singurătate, dispreţuit de semenii săi, devorat de sentimentul inutilităţii, de neputinţe şi dezamăgiri cu tot cortegiul lor de compromisuri şi de abdicări. Inconştienţă sau un foarte mare curaj semnifică această opţiune? Alegi sau ai fost ales? Citez din Norman Manea:

"Ar trebui să poată să răspundă acum de ce literatura alege pe unul anume, în ce fel rămâne acesta, fără scăpare legat, ce îi ia şi ce îi dă în schimb. Să fii fost doar o lentă, insidioasă contaminare de lecturi din care, treptat, se naşte în mai toţi, iar în unii şi răzbeşte până la urmă, acel confuz monolog, nebuloasă de cuvinte ce se caută... Scrii ca să scapi de tine şi ca să-l regăseşti pe cel adevărat, ascuns în tine; n-ar mai avea rost să vrei să ştii câţi dintre intelectualii cu un prag al sensibilităţii şi inteligenţei de o anume valoare ar fi, potenţial, disponibili acestei ciudate cumulări şi înfruntări ale tuturor bolilor spiritului... Până la urmă, aşa cum ai visat dintotdeauna, ai devenit, iată, Scribul, fără să mai ştii dacă ar fi putut fi şi altfel, chiar când toate încercările de a te ascunde şi a te rătăci şi a te apăra de această patetică, poate şi fericită (rareori) ruinare dovedeau mereu şi iar că nu, nu se putea altfel, decât cu un preţ încă şi mai mare decât cel prohibitiv pe care îl plăteşti oră de oră."

Despre scriitorul Norman Manea nu ştiam, atunci când ne-am cunoscut, decât că era un prozator incomod pentru autorităţi şi care îşi punea, inginereşte cuvintele la treabă, adică fără putinţa de a mai fi dislocate din context şi îşi construia, meticulos, densul "edificiu" literar din idei limpezi şi riguros exprimate. Aşa că l-am întrebat, fireşte, dacă are de gând să folosească, în vreun fel, în scrisul său, amintirile tragediei numită Transnistria.

Norman Manea ştia, desigur că, în ceea ce mă priveşte, mi-am asumat evreitatea chiar de la debut (placheta de versuri "Lumină întârziată", 1967), este drept însă, mai mult ca un dat aparte al biografiei mele şi ca o încercare de a mă dumiri cum a fost cu putinţă dezumanizarea secolului. Apoi, deşi am tot scris, m-am întrebat, totuşi, dacă este oportun să mai scriu despre "lagărele noastre" (o, cât ne-au aparţinut!) şi dacă veacul nu are deja prea multe riduri ruşinoase pe obrazul pe care şi-l arată bunului Dumnezeu. Şi cu o mult prea mare întârziere, am aflat că ezitarea aceasta îl mai încearcă şi astăzi pe Norman Manea:

"N.M.: Da, o chestiune pe care am tot ocolit-o şi pe care nu cred că mai am mult timp s-o ocolesc ar fi chiar apartenenţa sau, mai bine zis, definirea, identitatea mea, aşa cum s-au impus, treptat, prin presiunea mediului în care am trăit (România, adică, şi chiar şi exilul românesc) şi cum le-am conştientizat greu, cu încăpăţânate, amânări şi eschive şi pe care, în cele din urmă, a trebuit să mi le asum.

...Mă refer, evident, la evreitatea mea pe care niciodată n-am negat-o, dar ale cărei consecinţe nu am fost dispus să le scrutez. Poate şi pentru că nu vroiam să admit că este un continuu focar de adversitate din partea celorlalţi, nu suportam să mă auto-victimizez şi nu eram încă pregătit, probabil, să devin ceea ce eram, să mă definesc în funcţie de premisa care îmi fusese, cu atâta generos sarcasm, dăruită de destin."

Şi: "Nu-mi place rolul de victimă. Mă dezgustă când mi-e impus de autorităţi, îl resping când e revendicat de semenii mei. Profesionalizarea ca victimă mi-este foarte antipatică, mă oripilează. Chiar şi ceea ce am scris despre Holocaust a fost transfigurat, codificat, fără localizare precisă."

De bună seamă că:

"Pentru mine, România nu este doar Zelea Codreanu, "Căpitanul" Gărzii de Fier, nici doar Antonescu sau Ceauşescu sau Securitatea sau cei care, mai ieri, în presa ceauşistă, mă numeau străin, elitar, anti-partinic, iar azi, în presa liberă, mă numesc trădător, detractor, noul american etc. Pentru mine, România este şi ţăranca tânără şi frumoasă care a străbătut, în anii războiului, sute de kilometri, înfruntând mari primejdii din partea autorităţilor antonesciene, pentru a ajunge în stepele Ucrainei şi a ne aduce, în lagărul în care fusesem deportaţi de autorităţile româneşti antisemite, mâncare şi haine. Din dragoste pentru părinţii mei şi pentru mine ea cerea, plângând, să rămână acolo, în lagăr, cu noi... România este suferinţa de neuitat, dar şi bucuria, atâta cât a putut să fie. Dar România este astăzi, pentru mine, mai ales limba română".

Trebuie să acordăm trecutului mai multă atenţie pentru că, la urma-urmei, nu sântem decât nişte fiinţe producătoare de trecut.

Iar mie, iată că îmi iese în cale, mai deunăzi, un anume "filozof", autor a câtorva maculaturi de laudă a legionarismului (nazismul românesc), ins pe care îl cunosc şi din alte câteva întâmplări neplăcute şi care "mă ia tare" că, adică, de ce îndrăznesc eu să vorbesc despre "Holocaust" (termen provenit din greacă şi care înseamnă: "ardere de tot"), de vreme ce sânt viu şi mai stau şi de vorbă cu el? Atâta timp cât mai există evrei pe lumea asta, înseamnă că n-a existat nici un Holocaust!

Desigur, nevolnicul suferă cel puţin de o gravă anemie intelectuală, dacă ar prefera să stea de vorbă cu un săpun ("Reine Jüdische Seife"), decât cu un evreu. Şi sânt destui de teapa sa care nu numai că neagă Holocaustul cu argumentele unei "filozofii" de mahala, dar îşi şi declară făţiş imensa părere de rău că nu toţi evreii lumii au fost arşi de vii în cuptoarele de la Auschwitz-Birkenau.

Deşi sânt convins că, de atunci de când ne-am cunoscut, nu mi-a mai pomenit niciodată numele, eu m-am întrebat, totuşi, ce ar fi făcut Norman Manea astăzi, aici, în această ţară săracă dar bogată în scandaluri în care a fost pusă în funcţiune noua maşină politică, originală prin faptul că îmbină armonios design-ul american cu patosul partinic al fostei Uniuni Sovietice?

Nu mai ştiu de unde am aflat că norocul ar fi momentul în care strădania întru edificarea vocaţiei se întâlneşte cu şansa. Munca depinde de hărnicia fiecăruia dintre noi, şansa este în mâna lui Dumnezeu. Eu n-am avut parte niciodată de o şansă reală, ci doar de mici şi sporadice întâmplări norocoase - dar el este, oare, acum, acolo, în America, fericit, adică vede în sine însuşi scriitorul recunoscut de publicul său? Sau mai există şi altă fericire?

Din punctul meu de vedere, vârsta ideală pentru a fi fericit începe în secunda în care te-ai născut şi se termină în clipa în care mori. Poate că în cazul personalităţilor tenace, a doua diaspora, dislocarea în spaţiu (chiar şi în timp!), care pe alţii i-ar distruge, este creatoare şi dacă ar fi rămas în crisalida lor, ar fi ieşit în lume fluturi modeşti, fără originalitate. Dar mai ştiu şi că există inşi care o duc foarte rău şi în Paradis, tocmai pentru că acolo li se împlinesc toate dorinţele.

Ce minunată poate fi o ţară în care oamenii nu au altă obligaţie decât aceea de a fi fericiţi! Ciudat este însă că, deşi acest teritoriu nu poate exista în afara lumii, el nu este de găsit pe Pământ, nici măcar în America. Acum vreo treizeci de ani, poate că aş fi exclamat şi eu ca Maria Banuş: "ţie îţi vorbesc, America!", adăugând însă imediat: "Aşteaptă-mă, că vin şi eu!". Şi cu toate că nu stă la taclale chiar aşa, cu oricine, dacă Dumnezeu mi-ar auzi glasul şi m-ar întreba acum: "Unde eşti? Ce faci acolo?", i-aş răspunde:

"Mă aflu, Doamne, într-o ţară europeană care nu este primită în Europa şi aştept ca norocul să mă scoată în lume. Dar aici rămân!"


*) Citate din interviurile lui Norman Manea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara