*

Stau şi mă uit pe geam. Pe o antenă schimonosită de vînturi, din vîrful unei case, doi porumbei privesc lumea. Tăcut. Sînt petrecuţi, cu spatele unul la celălalt. Admir un corp cu două capete. Aşadar, fiecare vede alt orizont, altă perspectivă asupra norilor şi florilor, asupra soarelui şi a lunii, a poveştilor noastre şi din noi. Se poate zări de la înălţimea lor nimicnicia de pe pămînt?

Port o cămeşoaie din Maramureş, de undeva de pe Valea Izei. O mîngîi mecanic, dar cu multă tandreţe. Ca şi cum am pierdut ceva însemnat şi nu o mai am decît pe ea. Dar dacă aşa şi este?... Deseori, în duminicile foarte frumoase sau, dimpotrivă, foarte urîte, mă duceam la Muzeul }ăranului Român. Ca într-un loc de rugăciune, de căutare, ca într-un loc viu, palpitînd de idei, nobil şi rafinat. Un loc în care am întîlnit oameni ispitiţi mereu de imaginaţie, născocitori de mii de minuni, un loc care m-a surprins întotdeauna, un loc spre care s-au dus o parte a colegilor mei de facultate, seduşi de Bernea, făcînd echipă cu Irina Nicolau. Acolo, ani şi ani la rînd, am simţit cum sînt contaminată de generozitate, de toleranţă, cum ritmul interior se rînduieşte altfel.

N-a fost prieten de pe lumea asta mare să nu-l petrec acolo, să nu-l contaminez, la rîndu-mi, cu ce-i profund în spiritualitatea şi credinţa noastră. O ctitorie de care nu avea voie nimeni să se atingă. Şi, totuşi. De anul trecut, din vară, ne luptăm cu morile de vînt. Nepriceperea şi reaua-credinţă sapă şi sapă şi sapă. Pelerinajul spiritual de la Muzeul }ăranului Român s-a mutat vis-ŕ-vis, la mormîntul lui Horia Bernea. Paznic neputincios. Mai rău, s-a încercat refacerea, din memoria neexersată cu acest tip de exerciţiu autentic şi moral, a două dintre cele mai importante săli: TIMP şi FERESTRE. Rezultatul? Degradare, chip schimonosit. De ce oare? De ce oare? Mă întreb de atîtea luni şi luni de zile fără să pot să găsesc un răspuns onorabil. Pentru că, de fapt, nu este nimic onorabil în toată povestea asta aberantă, plină de vanitate, neînţelegere, şabloane. Citesc articolele Ancăi Manolescu şi Ioanei Popescu din 22. Cîtă durere, cîtă neputinţă şi uluială, cîtă suferinţă în cuvintele lor, în poveştile mai noi şi mai vechi de pe acest pămînt ce-şi trăieşte lipsit de demnitate apocalipsa. Citesc şi plîng. Total neproductiv.



*

cum unsprezece sau doisprezece ani, un bun prieten al tătului meu şi soţia lui m-au invitat să-mi petrec un timp generos la Florenţa, acolo unde ei locuiesc într-un apartament cochet de pe drumul ce duce spre Fiesole. La întoarcerea spre casă, luam avionul de la Roma. Ca un ultim dar, am primit un tur al fascinantului oraş făcut cu taxiul, destul de pe îndelete. Cel din urmă punct al itinerariului, Basilica San Pietro. "Sînteţi norocoşi", repetă de nenumărate ori taximetristul. Papa nu fusese de vreo lună şi ceva la Vatican. Se întorsese şi urma să apară la FEREASTR|, la ora 12, să dea binecuvîntarea. Am ajuns. Şuvoaie de oameni se scurgeau din Catedrală spre esplanadă. Părea o nebunie absolută să străbatem mulţimea în sens invers curgerii ei. Piera a simţit, fără să spun un cuvînt, cît de tare mi-aş dori să ajung sus, să intru, fie şi cîteva minute. Un porumbel mi s-a aşezat, tăcut, pe umăr. M-a ajutat să zbor? Nici azi sau de cîte ori am mai fost acolo n-am înţeles cum a fost posibil. Garda elveţiană ne-a oprit în faţa intrării şi ne-a spus, sec, că Basilica s-a închis, "e chiuso!". Am auzit, vag, cuvinte disparate, că vin din altă parte şi nu se ştie dacă mai am şansa să revin...a apărut un superior, în civil, înalt, frumos, meridional. A ascultat, n-a rostit nimic, mi-a făcut semn scurt, cu capul, să-l urmez, înţelegînd că nu vreau să văd totul, ci doar ceva anume. Am intrat. Catedrala goală. Paşii noştrii se auzeau ciudat, singuri, cu ecouri tulburătoare. Ai mei, bezmetici, pierduţi, împiedicaţi, ai lui, fermi, ştiutori. O călăuză spre un vis. Am mers undeva în dreapta, a tras, deloc teatral, o cortină cred vişinie, s-a asigurat că-l urmez şi am mai auzit doar atît: "Tuta la Pietŕ per lei!". A tras cortina la loc şi a dispărut. Am rămas singură. Faţă-n faţă cu miracolul. Nu cred că am văzut-o atunci pe Fecioara Maria purtînd trupul coborît de pe cruce al lui Isus. Şi mai nimic din creaţia splendidă a lui Michelangelo. Nici faldurile marmurei, nici capul căzut pe spate al lui Isus, nici chipul suferind al Mariei... Am simţit lacrimi fierbinţi cum îmi ardeau obrajii. Am fugit în Piaţă. La timp. Draperia de la Fereastra Papei se mişca uşor. Iată-l!

L-am născut pe băieţelul meu la zi mare. De Sf. Gheorghe. Începuse luna mai, eram încă în maternitate, schimbînd serii de mămici şi prunci. Nu ne simţeam grozav nici el, nici eu. Tristeţea se amesteca cu disperarea. A sosit Papa. Am cerut un radio mic şi am urmărit trecerea lui pe aici, atît de aproape de mine. Într-o noapte, tîrziu, am rugat o asistentă să mă ajute să cobor din pat. M-am aşezat în genunchi. Cred că

m-am rugat. O vedeam pe Maria cu Isus în braţe, cu capul pe spate. "Nu-ţi fie frică...". Papa a repetat deseori aceste cuvinte, pe care şi Isus le spusese apostolilor săi. L-am auzit şi eu în noaptea aceea. De a doua zi, lucrurile s-au îndreptat, încet-încet. De data asta reuşisem! După trei săptămîni, am ieşit pe poarta maternităţii cu Luca. Învinsese balaurul.

De multă vreme încoace, speranţa, pentru mine, a fugit. Cu toate conotaţiile ei. Nu sînt în depresii, nici în crize existenţiale. Rătăcesc, doar, în mine însămi. E nevoie de această călătorie. Din cînd în cînd. Şi cum n-am mai făcut-o cam de multişor...Mă întorceam de la Ploieşti, cînd am aflat că Papa se apropie de sfîrşitul pămîntesc. Veneam de la un spectacol cu Trei surori al lui Dabija, o reprezentaţie care ne sucise minţile. Sau, mai ales, sufletele. Într-un interviu pe care l-am făcut acum cîţiva ani buni cu regizorul Alexandru Dabija, el mărturisea că ar dori să-l cunoască pe Papa Ioan Paul al doilea, ca pe o personalitate de enormă anvergură a contemporaneităţii, un om ales pe care îl interesează oamenii. Şi îi făcea un elogiu emoţionant. M-a surprins atunci coincidenţa aceleiaşi dorinţe. În microbuzul de la Ploieşti era şi Dabija. Bizar, nu? A mai urmat o noapte grea pentru acest Papă al oamenilor. Şi încă o zi. Seara mă întorceam tot de la teatru. Mai zăbovisem la discuţii animate. Nu ştiu de ce, dar nu m-am dus spre casă pe drumul obişnuit. Trec de semafor, curbă la dreapta şi, în mijlocul străzii, un om. Cunoscut. Un om la care ţin într-un fel special, cu care nu m-am întîlnit niciodată din întîmplare în acest oraş în care locuim amîndoi, ba chiar şi destul de aproape unul de altul. Omul acesta, acolo, singur în mijlocul drumului, degaja o lumină formidabilă. Linişte. Tandreţe. Am vorbit numai despre Papa Ioan Paul al doilea. În şoaptă. Ieşisem din timp, priveam imaginar spre o FEREASTR| de departe. Sau de foarte aproape. Mi-am amintit că nu ştiam să schimb ceasul maşinii şi l-am rugat să mă ajute. A umblat calm pe la tot felul de butoane...22.37. A pîlpîit de cîteva ori, a rămas fixat. O vreme. Pentru noi, pentru totdeauna. Cînd am ajuns acasă, ora era pe ecranul televizorului. Mare. Iar clopotele băteau. Am simţit, paradoxal, că sînt din nou puternică, curajoasă, că iubesc lumina şi că ea se aşează, iarăşi, pe faţa mea. Că intru, nu ştiu pînă cînd, în armonie cu mine şi cu povestea mea.



"NU VĂ FIE FRICĂ!..."

*

Doi foşti colegi ai mei filologi, cu unul dintre ei purtam, cîndva, discuţii palpitante despre Muzeul }ăranului Român, sînt şi artişti. Artişti importanţi, cu studii, cu turnee internaţionale şi concerte ţinute în atenee şi filarmonici. Au încercat să nuanţeze puterea cuvîntului, să-l exprime şi altfel. Au poposit în două culturi. Cea rusească şi cea spaniolă. Tradiţionale. Cu o voce dramatică impresionantă, gravă, ludică - Maria Răducanu - şi cu o ghitară clasică fermă, hipersensibilă - Maxim Belciug. De ce? Pentru că nu s-au închis, în ei, în alţii, pentru că îi privesc pe oameni, pentru că îi doare masca sub care ne ascundem tot mai tare, ne adîncim în clişee şi neputinţe, pentru că simt că trebuie să strige CUVÎNTUL către lume. Cu orice preţ. Zilele astea le-am ascultat, ca pe o terapie, cele două CD-uri, La tarara şi Troika. M-au acompaniat. Şi am priceput altfel confesiunea lui Norman Manea din Suplimentul de cultură editat de Polirom la Iaşi. Din ce în ce mai bun, mai viu şi, uneori, emoţionant. Ca textul amintit al lui Manea Sumară geografie personală. Şi Guliveriada Adrianei Babeţi, sursă inepuizabilă de invenţii lingistice, de imagini, de conexiuni, de teritorii pe care circuli liber. Liber. Aş vrea să citiţi cîteva rînduri, traduse rapid din spaniolă, un cîntec-poveste care vorbeşte despre drum, rost, lumină, destin, despre umilinţă, despre iubire, despre credinţă. Papa Ioan Paul al doilea spunea că este cel mai de seamă bun credinţa...

"Toate trec, toate rămîn
A trece ne e rostul,
A trece lăsînd cărare,
Potecă peste mare. [...]"