- După douăzeci de ani –
Dacă mi s-ar cere să numesc printrun singur cuvînt trăsătura majoră a lui Petru Creția, aș răspunde fără ezitări : distincția. Sub toate aspectele în care ni se prezenta, fizic, moral sau intelectual, Petru, mai presus de toate, era un om distins. Oricine l-ar fi zărit în treacăt pe stradă i-ar fi remarcat îndată frumusețea înfățișării. Cei care s-au bucurat, de-a lungul anilor, de o relație mai apropiată cu el i-au putut admira armonia nealterată a chipului, echilibrul trăsăturilor, expresia caldă a privirii. Nu mai puțin grăitoare era ținuta lui vestimentară, elegantă fără ostentație, niciodată vădind vreo oboseală sau neglijență. Sub această nobilă întrupare a trecut prin lume, în timpul prea scurt care i-a fost dat1, unul dintre oamenii cei mai învățați pe care i-a avut România. Că țara nu l-a răsplătit în dreaptă măsură este deja o altă poveste, pe care, din păcate, n-a trăit-o doar el. Luăm în mînă volumul său intitulat Epos și logos (Univers, 1981) și aflăm, de pe coperta IV, că în anii 1952-1970 a predat limba și cultura greacă veche la Universitatea din București, iar între 1971 și 1975 a fost cercetător științific la Institutul de Filozofie. Care va să zică, după 18 ani de profesorat, catedra de limbi clasice l-a îndepărtat din sînul ei pe omul care demonstrase pînă atunci, și va demonstra în continuare, o erudiție vastă și multilaterală, depășind în toate sensurile cadrul specialității propriu-zise. Un studiu dedicat Metamorfozelor lui Ovidiu, ca să ne restrîngem la un singur exemplu, citează, drept ecouri în posteritate ale operei, poezia laică medievală, apoi pe Dante, Petrarca, Montaigne, Chaucer, Ariosto, Shakespeare, La Fontaine, Alfieri; vin la rînd artiștii plastici: Piero da Cosimo, Rubens, Bernini, Poussin, Picasso; în fine traducătorii germani, francezi, englezi, români… În eliminarea de la catedră a unui asemenea profesor deslușim una din aberațiile epocii, cînd arbitrariul și prepotența aveau întotdeauna ultimul cuvînt. Dar prejudiciul provocat învățămîntului va fi răscumpărat, peste un timp, în alt domeniu, cînd Petru Creția va prelua ducerea mai departe și îngrijirea filologică a ediției Eminescu începute de Perpessicius. Acribia lui exemplară va depăși operația în sine a editării, adăugîndu-i reconstituirea, din membra disjecta, a unor poeme eminesciene inedite. Și tot lui i se datorează prestigiul Centrului de la Ipotești, dedicat promovării studiilor despre viața și opera poetului național.
În deceniile 8-9 ale secolului trecut, mă vedeam aproape zilnic cu Petru, fie la Biblioteca Academiei, fie la Casa Scriitorilor. Convorbirea cu el nu era doar agreabilă, ci, totodată, stimulativă. Orice subiect am fi abordat, întotdeauna apăreau nuanțe noi și neașteptate, deschideri, limpeziri, interferențe. Și nu pot uita faptul că, în dimineața de 18 decembrie 1989, întîlnindu-l pe Petru în poarta Academiei, el este acela care mi-a spus primul că, la Timișoara, au loc tulburări grave. O nouă filă a istoriei urma să se deschidă peste trei zile.
Că Petru Creția a fost și poet o știu toți aceia care au citit Norii, un straniu și fascinant poem în proză, precum și volumele lui de versuri, între care se detașează Pasărea Phoenix. Dar cîți vor fi remarcat că poetul și savantul erau inseparabili? Primul nu-l părăsea pe celălalt nici în clipele de severă adîncire în obiectul studiilor sale. Recitesc, după trei decenii și jumătate, unele pagini din Epos și logos și observ abia acum, în cuprinsul unor texte de strictă erudiție, profuziunea cadențelor ritmate. Iată o seamă de exemple, ordonate sumar după tiparul lor prozodic: endecasilabi iambici („sînt numeroși ca valurile mării”, „și înspumează stîncile pe țărmuri”, „plini de mari patimi și de mari avînturi”, „și valuri mari se mai înalță încă”, „o boare răcoroasă și eternă”, „frunzișurile moarte ale verii”, „netulburați de nicio adiere”, „grădinile piereau ca într-o ceață”, „viața ei pe veci însingurată”), amfibrahi („ca două șuvoaie de munte”,”cu stelele nopții curate”, „în apele marelui rîu”, „înalță pe țărmuri spre cer”), hexametri („vuietul, tunetul, mugetul, geamătul apelor sale”, „învăluie culmile lor într-o negură groasă lăsînd”, „iar marea, lovită de vînturi, începe să fiarbă, să geamă”)... Scoase din contextul lor nativ, toate par crîmpeie ale unor poeme pierdute, proiectînd în cugetul nostru ipoteticul corp liric din care ne imaginăm că s-au desprins. Elogiind arta unui traducător (Radu Albala) din marii istorici latini, Petru Creția releva cu deosebire „o știință, atît de rară azi, a ritmului prozei”. Dar nimeni altul decît el nu o stăpînea mai bine și nu o practica mai solemn: „Sătui de plinul clipei hărăzite, de moarte nu ne pasă oare ce-i. Am vrea mai mult să știm sau să simțim ce noimă are, în adîncu-i, timpul” (Norii). Rînduri ieșite de sub pana unui om care își va îngădui să scrie, cvasisubversiv, în plină dictatură: „Sîntem liberi să vrem să fim liberi”. O frază de neuitat, ca și autorul ei.

____________
1 21 ianuarie 1927 – 15 aprilie 1997.