În câteva pagini, dense de fapte şi amintiri, inserate în volumul îngrijit de ea şi apărut la centenarul naşterii lui Alexandru Rosetti, Andriana Fianu scria: "E hazardat să afirmi că poţi cunoaşte bine, profund, în totalitate un semen, oricât de apropiat ţi-ar fi. îl poţi cunoaşte într-o relaţie afectivă, profesională, amicală, socială, totdeauna subiectivă, nuanţată, stabilită între cei doi, cu reverberaţii spre mediul înconjurător, niciodată completă". Şi adăuga o explicaţie pentru relaţia ei de o viaţă cu profesorul Rosetti şi cu familia sa: "Şi totuşi o imensă discreţie faţă de întâmplările, mai ales neplăcute, nu totdeauna restrictivă la persoane, caracteriza întreaga familie Rosetti". Despre Andriana Fianu însăşi nu avem până acum o cunoaştere cât de cât completă, deşi la trecerea ei în eterntiate două pagini din România literară sunt definitorii pentru cunoaşterea sa. Au lipsit îndeosebi datele ei absolute, informaţiile biografice esenţiale. De aceea, într-o dimineaţă de octombrie, în 2004, am avut o lungă convorbire pe această temă, cu sora ei, doamna Nicolina Eliza Mihaela.
Andriana Fianu s-a născut la 19 septembrie 1928, la Bucureşti, părinţii săi fiind Nicolae Fianu, casier general la Societatea Petrolieră "Prahova" din Bucureşti, şi Eliza Fianu (născută Tănăsescu), originară din Turnu Severin şi profesoară de limba română şi desen, iar după căsătorie ea însăşi funcţionară la societatea la care lucra soţul său. Urmase şi Belle Arte, unde-i avusese profesori, între alţii, pe Francisc Rainer la anatomie şi pe Jiquidi, acesta dăruindu-i un tablou. După studiile liceale la liceele bucureştene "I. Heliade Rădulescu" şi "Regina Maria", Andriana Madeleine Ivonne urmează, între anii 1947 şi 1951, Facultatea de Litere din Bucureşti, fiindu-i profesori Al. Rosetti, Tudor Vianu, G. Călinescu, G. Oprescu, J. Byck şi conferenţiari Dinu Pillat, Ion Frunzetti şi Al. Piru. A fost studentă şi la Institutul de Teatru din Bucureşti, secţia direcţie de scenă. După ce timp de cinci ani este asistentă de regie a lui Moni Ghelerter la Teatrul Naţional din Bucureşti, în timpul directoratului lui Zaharia Stancu, post pe care este constrânsă să-l părăsească în urma unui denunţ că citise o carte de tehnică teatrală primită din străinătate, fapt care îi atrăgea mutarea în provincie, unde a refuzat să se ducă, devine redactor la "Gazeta literară" încă de la primul ei număr, şi continuă din octombrie 1968 până la pensionare, la România literară.
Singura carte originală tipărită, Dincolo şi dincoace de rampă (1982), mărturie a interesului ei pentru slujitorii scenei, actori şi regizori, conţine pagini de evocare a serilor în care a urmărit repetiţiile sau spectacolele în care evoluau culmi ale artei teatrale româneşti. "Faptul că îi cunoşteam, - scrie ea - că participam zi de zi, minut cu minut, la elaborarea spectacolului nu reducea elementul de surpriză, de încântare pe care-l încercam privindu-i, admirându-le talentul, nebănuitele nuanţe, sensibilitatea şi vibraţia pe care le transmiteau spectatorilor, acelora care nu pot bănui câtă migală, câtă pricepere, câtă osteneală şi câtă disciplină sunt necesare actorului". După şapte interviuri cu regizorul de teatru şi de film Liviu Ciulei, urmează o serie de microportrete de actori, în care găseşte formule sugestive pentru a le sublinia nota personală: Eliza Petrăchescu, cu vocea ei "cu inflexiuni de violoncel"; Maria Botta, care "juca în transă, ca hipnotizată", care "cânta, dansa, în unele piese, dar grav, frenetic, tragic, şi cântecul şi dansul erau parcă începutul unui sfârşit"; Emil Botta, care în demersul său actoricesc ţinea "discret ascunsă poezia"; Mircea Constantinescu, actor de roluri de mici dimensiuni, din fiecare făcând o "compoziţie desăvârşită", Marcel Anghelescu ş.a. împătimită de teatru, s-a dus şi la Paris, unde a vizionat, între altele, spectacolul Inedite Ionescu la Café Théâtre "Absidiole".
Mai bine de cincisprezece ani a publicat traduceri: Jacques Chabannes, în raniţă, bastonul de mareşal (1977), Amédée Achard, Belle-Rose (1983), Edgar Reichmann, întâlnire la Kronstadt (1992), Giovanni Grazzini, Fellini despre Fellini, Convorbiri despre cinema (1992), Petru Dumitriu, Ne întâlnim la Judecata de Apoi (1992), Gaston Leroux, Misterul camerei galbene, prefaţă de Jean Cocteau (1993), Romano Franco Tagliati, Cu mâinile în buzunare (1993).
în cele 240 de pagini ale volumului pe care l-a îngrijit, Al. Rosetti în evocări (1995), în care am avut cinstea să colaborez, a strâns peste cincizeci de colaboratori, scriitori, lingvişti, publicişti, români şi străini, volumul fiind esenţial pentru cunoaşterea savantului şi omului Rosetti.
ând a trecut la cele veşnice, la 28 iunie 2000, România literară (2000, nr. 27) i-a închinat două pagini, în cadrul cărora semnează Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Constantin }oiu, Constanţa Buzea, Andreea Deciu. Din ele se desprinde ideea că Andriana Fianu s-a impus în lumea literară cu deosebire prin lungul ei periplu, de aproape o jumătate de secol, de redactor de reviste, redactor erudit, discret, caracterizat de abnegaţie, tact, fineţe, cu o memorie prodigioasă, "idealist până la exaltare" (Ioana Pârvulescu), de redactor la "Gazeta literară" de la debutul acesteia, continuând apoi la România literară. într-o vreme, şedinţele revistei s-au ţinut în casa sa din strada Toamnei, o casă veche, a bunicilor săi, construită spre sfârşitul secolului al XIX-lea. "Ea a devenit - scrie Nicolae Manolescu - una cu hebdomadarul principal al Uniunii Scriitorilor. Spuneai România literară, spuneai Andriana Fianu. Era, în felul ei, o instituţie. Venea prima şi pleca ultima din redacţie. Ştia tot ce se publica, sau nu, ca şi toate golurile. Dacă uitam ceva, la ea apelam. Ea întocmea statul de plăţi şi dădea colaborările. Dacă voiam să-i convoc pe redactori, să schimb o pagină sau să solicit o colaborare, pe Adi o sunam la telefon. Adi era, în acelaşi timp, secretară, redactor, casier, contabil, corector, colaborator şi director al revistei, fără să fi avut una sau alta dintre aceste funcţii. Muncea din plăcere şi devotament, de la o vreme, aproape neplătită."
S-a bucurat de prietenia şi încrederea multor scriitori. Al. Rosetti, luând-o ca executor testamentar, i-a încredinţat plicul, datat 1952, cu ultimele sale dorinţe. Al. Paleologu a mărturisit că a revenit, după o lungă absenţă, în presa literară, în urma invitaţiilor şi insistenţei ei iar Petru Dumitriu o considera un fel de reprezentantă a sa în România. Constantin }oiu îi evocă, în amintitul număr al România literară, o altă calitate: "Cu Adi, cu tactul şi cu fineţea ei bizantină, în înţelesul bun al cuvântului, se puneau la cale cele mai greu de închipuit apropieri între scriitori."
