Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Americanii şi armele lor de Alexandra Olivotto


Dacă tot suntem bombardaţi vizual, la televizor ori la cinema, cu produsele industriei de film americane, ne-am putea măcar întreba care sunt elementele principale pe care ea le utilizează. Simplificând, aş spune umor, sex şi violenţă. Pentru explorarea mai profundă a ultimului element, aş recomanda vizionarea unui colaj de patru filme (două în cinematografe, două - noutăţi video). De ce? Pentru că acoperă întregul spectru al violenţei, de la crima din ură (rasială sau homofobie), la crima în serie şi până la crima de război, propunând totodată un joc complex între realitate şi ficţiune, între filmul documentar şi cel artistic. În plus, toate cele patru filme tratează, chiar dacă uneori periferic, rolul televiziunii în raportarea crimelor şi impactul acestei perspective asupra publicului.

În 1998, un tânăr homosexual a fost omorât în bătaie şi jefuit, apoi lăsat să sângereze legat de un gard în afara oraşului Laramie din Wyoming. O crimă care a stârnit proteste populare în S.U.A de asemenea proporţii încât preşedintele Clinton a ţinut un discurs despre ea, dar care a stârnit şi interesul unui dramaturg new yorkez care s-a deplasat acolo cu trupa sa de teatru şi a produs peste 200 de interviuri cu locuitorii oraşului. Din interviuri a rezultat o piesă, din piesă, un film (Proiectul Laramie). Paradoxal, acesta e un documentar cu actori (o distribuţie numeroasă şi remarcabilă prin numele pe care le include: Christina Ricci, Steve Buscemi, Laura Linney), în care apar - portretizaţi tot de către actori - şi membrii trupei în interacţiunea lor cu locuitorii oraşului. Debutul regizoral al lui Moises Kaufman este însă un film cu o clară agendă politică: constelaţia sa de actori hollywoodieni nu are doar rolul de a atrage spectatori (ştim de mult că unele filme sunt doar vehicule pentru staruri), ci şi de a da mai multă pregnanţă unei crime care s-a aflat în miezul unei dispute legislative privind promovarea unui pachet de legi special pentru infracţiunile comise din ură. La întrebarea "A fost un jaf care a degenerat în crimă sau o crimă din ură?" filmul răspunde "crimă din ură" şi anumite fapte dispar din scenariu. Efectul? O revoltă morală - artificial amplificată - a spectatorului care află că nimic nu s-a schimbat în legislaţia din Wyoming.

Un alt film eluziv din punct de vedere al veridicităţii este Monstru, tot un debut regizoral. Patty Jenkins, scenarista şi regizoarea acestui lung metraj "bazat pe fapte reale" investighează cazul lui Aileen "Lee" Wuornos (Charlize Theron), o prostituată din Florida condamnată la moarte pentru uciderea a şapte dintre clienţii săi. Filmul nu face eforturi să-şi ascundă partizanatul; el împrumută o tehnică tipică documentarului (vocea lui Lee, care explică şi comentează imaginile) pentru a transpune spectatorul în proximitatea personajului. Pe de altă parte, nici nu alunecă în determinism: nu elucidează conduita lui Lee doar pe baza trecutului ei (abuz sexual în copilărie, sărăcie, alungarea de-acasă etc.), ci mai degrabă arată cum presiunile ce derivă din relaţia ei lesbiană cu Selby Wall (Christina Ricci), pe care o întreţine, o determină să revină la prostituţie. Prima crimă e comisă în legitimă apărare, restul, din nevoia crescândă de bani, dar şi din convingere: Lee e sigură de integritatea ei morală pe care o opune imoralităţii generale. Există însă un bărbat care o ia în maşină fără intenţia de a-i solicita serviciile şi vrea s-o ajute; în conformitate cu logica filmului, Lee îl ucide căci el i-ar infirma teza imoralităţii şi viciului general, şi ca atare, propria ei moralitate. Concluzia? Lee nu e un monstru, cum a etichetat-o presa. Din nou însă, anumite informaţii devin invizibile într-un film care încearcă să impună coerenţa unei realităţi niciodată complet coerente: faptul că Lee şi-a schimbat depoziţia nu doar o dată (pretinzând că toate crimele au fost în legitimă apărare) sau problemele ei de sănătate mentală, agravate în timpul detenţiei, probleme care ar pleda împotriva respectivei coerenţe.

Poate e momentul potrivit unor interogaţii care depăşesc nivelul individual, tratat de aceste două filme: de unde atâtea arme? Care e sursa acestei violenţe omniprezente în S.U.A.? Documentarul lui Michael Moore, Cântec pentru masacru şBowling for Columbine (2003)ţpune aceste întrebări pornind tot de la cazuri individuale, dar vânând mereu explicaţii de mari dimensiuni (economice, politice sau sociologice). Dar cazurile lui Moore sunt cu atât mai terifiante cu cât "limita de vârstă" a criminalilor scade: de la cei doi vinovaţi de amplasarea bombei din Oklahoma City, la liceeni care au împuşcat indiscriminat colegi şi profesori din Liceul Columbine şi până la un băiat de şase ani care a împuşcat mortal o fetiţă. Care e explicaţia? Principalul vinovat pare să fie media, care ştie că "violenţa se vinde bine" şi abuzează de ea, creând un climat de frică (sună cunoscut? Da, şi noi avem ştirile de la ora 5). Adăugaţi la asta marea putere de cumpărare a cetăţenilor americani, faptul că gloanţele există la magazinul din colţ, iar armele sunt mereu disponibile - filmul începe cu Moore deschizându-şi un cont în bancă şi primind ca bonus o puşcă - şi aveţi imaginea de ansamblu. Regizorul (numit de obicei propagandist cinematografic şi nu documentarist din cauza vederilor sale radicale de stânga care-i permează şi filmele, şi cărţile) face uz de o adevărată epopee vizuală pentru a convinge folosind nu doar interviul - şi, uneori, tehnici de guerilla pentru a-i prinde pe unii dintre cei intervievaţi ca Dick Clark, Charlton Heston) - ci şi colajul de imagini documentare din război peste care defilează statistici, material filmat de camerele de supraveghere din Liceul Columbine, peste care se juxtapun auditiv înregistrări telefonice din apelurile la 911, ori desene animate. Moore nu ezită să lege violenţa statului (manifestată în politica "non-intervenţionistă" de după cel de-al doilea război mondial, demascată brutal de statistici) de nivelul de crime comise în S.U.A. anual. Personal, teoria lui Moore mi se pare viabilă, dar el apelează la trucuri, nu doar de editare, care îi subminează credibilitatea: îl acuză pe Heston că a organizat o manifestaţie pro-posesia de arme imediat după omorârea fetiţei în acea localitate. Nu acesta era scopul evenimentului (Heston era acolo pentru a strânge voturi), nici n-a avut loc "imediat după", ci după opt luni. Faptul că în investigaţia sa - Moore adoptă poziţia americanului de rând care pune întrebări de bun-simţ - regizorul are ca ţintă suplimentară demonizarea unor celebrităţi îi diminuează impactul.

Ca şi Cântec pentru masacru, Prin negura războiului a obţinut Oscarul pentru cel mai bun documentar (2003). Mult mai puţin flamboaiant decât cel al lui Moore, filmul regizat de Errol Morris se concentrează pe figura lui Robert McNamara, secretarul apărării în administraţiile Kennedy şi Johnson; evident, nu putea fi doar o biografie: se inserează în interviu materiale filmate în al doilea război mondial şi în războiul din Vietnam, convorbiri telefonice între McNamara şi Johnson, fotografii, apariţii publice ale secretarului, etc. Revelaţia filmului e faptul că protagonistul s-a opus războiului din Vietnam, care la acea vreme era numit în S.U.A "războiul lui McNamara"; rolul presei în această distorsionare e auto-evident în imagini. Violenţa exercitată de statul american e la fel de paradoxală ca cea la nivel individual; de pildă, McNamara consideră (citez din film) "pârjolirea a 100000 de civili japonezi, bărbaţi, femei şi copii" - la care a participat - morală pentru că, în acest caz, moralitatea depinde de câştigarea războiului.

Ce rămâne din vizionarea acestor filme? Poate cea mai importantă e ideea că nici ştirea de televiziune, nici documentarul nu sunt complet non-ficţionale, iar filmul artistic (bun) nu e nici el ficţiune pură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara