La sfîrşitul victorianismului şi debutul modernismului, americanul (naturalizat în Anglia!) Henry James are intuiţia excepţională că marile bătălii epice se vor duce, în viitor, mai curînd pe teritoriul fenomenologiei narative decît pe cel – cumva tradiţionalist – al naraţiunii propriu-zise. Prin urmare, el devine unul dintre primii scriitori, dacă nu primul, decis „să submineaze” povestea, pentru „a supralicita” modul în care ea este spusă. Celebra observaţie, din eseul teoretic The Art of Fiction/Arta ficţiunii – „în roman, adevărul nu poate fi niciodată complet” –, funcţionează ca un veritabil motto al întregii sale creaţii. Pentru James, mai intens decît pentru oricare alt prozator din secolul al XIX-lea, realitatea reprezintă o noţiune goală, un compromis indus de nevoia noastră de stabilitate într-o lume profund incertă. Felul în care interacţionăm cu alteritatea rămîne distorsionat, grefat pe subiectivitatea noastră individuală –, nu doar restrictivă, ci, după autorul lui The Ambassadors/Ambasadorii, de-a dreptul falsă. Noi nu corectăm „adevărul”, adaptîndu-l universului interior, ci îl modificăm pur şi simplu, „inventîndune” o existenţă în interiorul căreia ne distribuim ca protagonişti. James crede, de aceea, ultimativ că, dacă arta e mimesis, atunci ea nu poate fi decît reflecţia acestei „coruperi” ontologice a realităţii. Romanul „taie” o bucată din spaţiul înconjurător, adică direct din „ficţiune”. „Adevărul” său absolut ajunge, ca atare, irelevant, întrucît „problema” romanului nu e „realitatea”, ci tocmai absenţa ei.
Lumea nu „revelă” decît discontinuităţi şi traiectorii suspendate. Cum ar putea atunci literatura să o contrazică? De altfel, pentru edificare, aşa cum spuneam, el a mutat accentul, în roman, de pe „poveste” pe „percepţie” sau, mai precis, de pe „naraţiune” pe „narativitate”. Naratorii sînt adevăraţii eroi ai prozei jamesiene. Ei „fac” şi „desfac” universul epic, în conformitate cu gradul lor de participare/apartenenţă în/la acest univers. Scriitorul a vorbit pe larg despre capacităţile (diferite!) de „reflectare” a naratorilor (James îi numeşte pe naratori „reflectori”, considerînd că, în linii mari, conştiinţa lor – conceptualizată drept „inteligenţă centrală” – constituie singura sursă de preluare a informaţiei narative, oglinda unde „se reflectă”, în ultimă instanţă, realul), impunînd, în teoria critică, ideea că acela care relatează povestea nu este identic cu acela care o scrie. Mai mult, povestitorul – ca şi scriitorul – are autonomie intelectuală şi morală. E o fiinţă vie, cu tabieturi, interese şi limitări. Povestea lui nu poate fi, în consecinţă, „adevărată” ori „completă”, dar personalitatea sa, crede James, merită tot interesul.
O astfel de „realitate” distorsionată explorează şi nuvela Daisy Miller/Daisy Miller, unde ambiguitatea se centrează pe o problemă culturală, ivită din însăşi biografia prozatorului. În momentul în care James a decis să devină „supus al Coroanei Britanice” (1915), renunţînd astfel, benevol, la cetăţenia americană, respectabila sa familie de peste Ocean (şi, în primul rînd, fratele lui – profesorul universitar de la Harvard şi importantul filozof şi psiholog William James) a fost contrariată. Mai multe rude ale prozatorului au venit la Londra pentru a-l convinge să renunţe la un asemenea demers stînjenitor (curios, părea să se repete aici, în mod real, situaţia imaginată de James însuşi, cu doisprezece ani mai devreme, în 1903, în romanul Ambasadorii). De fapt, gestul scriitorului nu era un moft al senectuţii. El punea capăt astfel tensiunilor culturale şi mentalitare care îl urmăriseră toată viaţa, în postura lui destul de ingrată de american trăitor printre europeni. Cine observă atent scrisul lui James realizează imediat că, pe acest palier simbolic, al tensiunii psihologice dintre cele două continente care au marcat începutul istoriei moderne (Europa şi America) se situează tema lui narativă dominantă. Există, probabil, în conflictul cultural dintre europenitate şi americanitate, transferul biografic cel mai genuin de care Henry James a fost capabil pe parcursul îndelungatelor şi complexelor sale experimente artistice.
Reeditarea, la Polirom, a nuvelei menţionate, în traducerea remarcabilă a doamnei Antoaneta Ralian, la o sută treizeci şi cinci de ani de la aparţia ei iniţială (în 1878), mi se pare un eveniment literar. Textul în cauză reprezintă capul de afiş al problematicii legate de antagonismul dintre Europa şi America în proza jamesiană. Tehnicile de relativizare a adevărului (prin perspectiva limitată a diverşilor naratori) apar pe parcursul întregii intrigi. Fiecare „reflector” vede şi înţelege doar ceea ce corespunde propriei lui subiectivităţi şi, ca atare, pentru cititor, universul epic devine mai degrabă confuz. În centrul acţiunii se află tînăra americancă Daisy Miller care, alături de mama şi de fratele său de nouă ani (Randolph), îşi petrece vacanţa în Europa (cu peregrinări ample, ce se întind din Elveţia pînă în Italia). Ea e remarcată de un tînăr american, Frederick Winterbourne (aflat, prezumtiv, la studii în Europa), care, fascinat de frumuseţea fetei, are iniţiativa în dezvoltarea unei relaţii, fie aceasta şi de scurtă durată. Disponibilitatea domnişoarei Miller de a interacţiona cu Winterbourne, precum şi modul ei neconvenţional de a comunica intrigă comunitatea de americani din jurul lui Frederick (comunitate stabilită în Europa de mult timp), care (mai ales prin glasul doamnei Costello, mătuşa lui Winterbourne) începe să o stigmatizeze pe Daisy.
Treptat, Winterbourne intră în ambiguitate. Este Daisy Miller o ingenuă refractară la conformismul societăţii înalte de pe Bătrînul Continent sau, dimpotrivă, o femeie superficială, deschisă compromisului etic şi chiar vieţuirii promiscue? Dilema atinge punctul culminant la Roma, unde Winterbourne – obsedat de domnişoara Miller – o urmăreşte, într-o seară, cînd aceasta se plimbă (complet nepotrivit, din unghiul cutumelor aristocratice!), în preajma Coliseumului, cu un italian simpatic, numit Giovanelli. Informaţia sumară, împreună cu un schimb de replici esopic dintre personaje, îl determină pe Winterbourne să accepte ipoteza americanilor europenizaţi din jurul lui că Daisy nu ar fi o fată de bună calitate morală. Ulterior însă, protagonista moare (de malarie), iar Frederick află, stupefiat, că, între ea şi Giovanelli nu era nimic serios. Reflectorul constată, cu amărăciune, că a trăit prea mult „în locuri străine”, admiţînd implicit (deopotrivă cu autorul nuvelei!) că Europa conservatoare a mai făcut o victimă printre non-conformiştii americani.

Henry James. Daisy Miller.
Traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian,
Prefaţă şi tabel cronologic de Sorin Alexandrescu,
Colecţia „Biblioteca Polirom”, Iaşi, Editura Polirom, 2013, 456 p.