Cartea recentă a lui Andrei Oişteanu,
Sexualitate şi societate. Istorie,
religie şi literatură (Polirom, 2016),
confirmă şi consolidează profilul
autorului, ilustrat plenar de
activitatea lui anterioară : erudiţia
amplă, acuitatea spiritului critic,
echilibrul judecăţilor, claritatea şi
fluenţa expunerii, valoarea informativă
a textului asociindu-şi constant calitatea
lui literară. Omul de ştiinţă riguroasă,
care citează în bibliografia lucrării sale
peste 700 de titluri, este acelaşi care
născoceşte termeni ca „motivelnic”
pentru a desemna Indexul motivelor
mito-folclorice al lui Stith Thomson,
„erozie” (eros + erezie) în legătură cu
implicarea unor pelerini cucernici în
alegorii erotice, „altfelitate” ca izvor
al atractivităţii sporite a femeilor de
altă etnie. Sînt exemple mărunte, dar
elocvente pentru a defini stilul lui
Andrei Oişteanu, străin de orice ariditate
sau morgă şi călăuzit statornic de
preceptul horaţian : „Omne tulit punctum
qui miscuit utile dulci/ Lectorem
delectando pariterque monendo”i.
Scopul declarat al cercetării
comparative, care se întinde, „pe
verticala timpului, din Antichitate pînă
în zilele noastre, şi pe orizontala spaţiului,
din vestul Europei pînă în estul Asiei”,
este decelarea unor „arhetipuri psihologice
şi mentalitare”, a unor „modele mentale
şi comportamentale care au supravieţuit
tenace, în mod miraculos, rămînînd
ascunse undeva în pliurile mentalităţii
colective, chiar dacă doar în forme
simbolice şi metaforice”. Interesul
investigaţiei sporeşte de pe urma
faptului că domeniul sexualităţii
constituie, prin excelenţă, un spaţiu
al ambivalenţei, al diversităţii, al
„pluralismului” în teorie şi în practică.
Ceea ce acum şi aici este moral, îngăduit,
eventual obligatoriu, devine altcîndva
şi aiurea imoral, nepermis, la rigoare
condamnabil. Citind pe sărite tabla de
materii a volumului, dăm mereu şi
mereu peste „drepturi” : „Ius primae
noctis în Antichitate”, „«Dreptul»
şahului, sultanului şi hanului”, „«Dreptul»
suveranului şi al seniorului în Europa
medievală”, „Le droit du seigneur în
literatura europeană (sec. XVII – XIX)”,
mai apoi „«Dreptul» masculului”,
„«Dreptul» naşului”, „«Dreptul»
domnitorului”, „«Dreptul» suzeranului”,
„«Dreptul» moşierului”, „«Dreptul»
arendaşului”, „«Dreptul» boierului
asupra roabelor ţigănci”, „«Dreptul»
beizadelei”, „«Dreptul» jupînului”,”«Dreptul»
socrului asupra nurorii”, „«Dreptul»
stareţului”, «Dreptul» oaspetelui”...
Toate izvorăsc, în esenţă, din primul,
adică din „ius primae noctis”. Dar,
parcurgînd studiul, ce se constată ?
Că, încă din secolul V a. Cr., în Libia,
el „nu este o obligaţie propriu-zisă a
suveranului [...], ci un drept pe care
acesta îl exercită ad libitum” (cineva,
contaminat de jocurile lexicale ale
autorului, ar fi putut zice ad libidum...);
că, în cazul unor preoţi budişti şi taoişti
din regatul Ziamba (sudul Indochinei),
în secolul XIII, „nu se înţelege dacă
era vorba despre un «drept» al preotului
sau despre o «datorie», despre un
privilegiu sau despre o obligaţie rituală”;
că, potrivit orientalistului Jean-Paul
Roux, „le droit de cuissage a fost un
privilegiu real al monarhilor, dar unul
«exercitat foarte puţin» de către aceştia
[...] din cauza lipsei de entuziasm a
regelui şi a nobililor”; că istoricul
german Jörg Wettlaufer conchide:
„Deflorarea [rituală] era descrisă mai
mult ca o datorie periculoasă decît
ca un privilegiu sau un drept.” Finalmente,
perspectiva se răstoarnă: dacă cineva
îi va fi invidiat vreodată pe regii şi
seniorii feudali, el ajunge acum să-i
compătimească! O dovadă în plus că
ne găsim într-un spaţiu al ambiguităţii.
Probele se pot înmulţi: în cazul violului,
„păcatul era considerat prea mic şi, în
plus, nu se ştia prea bine cui aparţinea:
bărbatului violator sau femeii violate?”;
într-o epocă arhaică, în mentalitatea
populară, „nu era limpede dacă relaţiile
sexuale dintre naş şi fină sau dintre
naşă şi fin erau considerate «păcătoase»
sau nu”, ş.a.m.d.
„Din păcate – remarcă A. Oişteanu
–, una dintre perspectivele folosite
uneori în discuţiile savante a fost
cea morală. Spun «din păcate» pentru
că este un mod inadecvat de abordare
a fenomenului în discuţie.” În 1788,
americanul John Ledyard („un «protoantropolog
» inteligent”) efectuase o
călătorie în Rusia. „Gafa lui a constat
în faptul că, nu ca un antropolog autentic,
ci ca un filozof iluminist, a tratat cu
dispreţ popoarele non-vestice (pe cele
est-europene, semite etc.) ca fiind
«societăţi primitive şi necivilizate».”
Astfel stînd lucrurile, ne putem întreba
dacă autorul cărţii de faţă nu-şi trădează
cumva propriul principiu atunci cînd
apreciază unele pasaje din Amintirile
lui A. Russo, animate de o „nostalgie
ironică faţă de o societate premodernă,
feudală”, drept „pline de trăiri excesive
şi de imagini de prost gust. [...] Excesele
bahice şi efuziunile erotice generează
porniri gregare într-o atmosferă trivială,
de un sentimentalism ieftin, fără de
care spiritul manelelor nu poate fi
pe deplin înţeles”; sau cînd semnalează,
într-o stihuire a lui Conachi, „forme
lubrice, triviale pentru coordonatele
etico-estetice” ale timpului; „Limitele
moralei şi ale pudorii acceptate de
Zeitgeist erau depăşite. [...] El [textul
incriminat] a devenit totuşi foarte
popular prin folclorul urban, fiind
răspîndit de lăutarii din Muntenia şi
Moldova.” Şi atunci? Folclorul urban
nu face şi el parte din Zeitgeist? Mai
departe. În legătură cu zoofilia, „Stith
Thomson consemnează legendele şi
miturile privind această perversiune,
această devianţă sexuală”. Dar cîtă
vreme „mitologiile lumii abundă de
relaţii zoofile şi de acuplări între oameni
şi zei (sau daimoni) metamorfozaţi
în animale”, de ce practicile respective,
raportate la timpul lor, ar fi definite
drept perversiuni şi nu ca acte de
„imitatio Dei”? Intercalez aici o anecdotă
germană. Profesorul (examinînd un
elev): „Cine a spus «Danke, Schwan!»
(Mulţumesc, lebădă!)?” Elevul (prins
cu lecţia neînvăţată): „Leda”. Clasa
izbucneşte în rîs. Răspunsul corect era
„Lohengrin”.
Marea diversitate a temelor cărţii
(greu de cuprins în spaţiul unei recenzii)
se reflectă în capitole precum „Sexualitatea
locuinţei”, „Sexualitatea părului”,
„Sexualitatea piciorului”, „Sexualitatea
limbajului”, „Eros &Ethos”, „Spitalul
şi farmacia amorului”, „Năravuri sexuale
în recluziune” etc., etc. Din cînd în
cînd, pe parcursul lecturii, se iveşte
tentaţia unor adaosuri marginale.
De exemplu, „Sexualitatea piciorului”
(podofilia) ne aminteşte versurile lui
G. Topîrceanu, dedicate unui „sărman
cizmar”: „Şi iată, ca-n atîtea rînduri,
/ Ai devenit sentimental, / Privind cu
ochii duşi pe gînduri / Pantoful delicat
de bal./ În căptuşala-i de mătasă/
Te-ndeamnă visul tău curat/ Să pui
o formă graţioasă/ De picioruş aristocrat...”
(Noapte de mai) Monahismul unor
fete de boieri modoveni, mai ales la
mănăstirile Agapia şi Văratec, evocat
în capitolul „«Dreptul» stareţului”,
apare şi la C.D. Aricescu în romanul
Sora Agapia sau călugăria şi căsătoria
(1871) . Prin schimbul epistolar dintre
două călugăriţe, aflăm unele lucruri
despre moravurile din acele mănăstiri,
indicate prin iniţiale transparente
(N=Neamţ, A=Agapia, V=Văratec):
„Trebuie să ştii, Agapio, că această
monăstire N..., vecină cu monăstirea
de maici A..., de unde-ţi scriu, e despărţită
d-aceasta printr-o dumbravă în formă
de alee; cînd cuvioşii se duc la tîrgul
N..., ei se întîlnesc cu cuvioasele, fără
voia lor, fiind o singură cale ce duce
la tîrgul N... şi de la monăstirea A...,
şi de la monăstirea V... Dar nu numai
pe şosea, dar şi pe stradele tîrgului,
la tot pasul în fine, oaspeţii celor două
chinovii se întîlnesc, atraşi d-un
magnetism irezistibil.”
În capitolul „«Dreptul» oaspetelui”
citim : „Pentru mulţi cititori acest fapt [ospitalitatea sexuală] va părea incredibil,
dacă nu de-a dreptul scandalos”ii.
Nu şi pentru mine, care dispun în acest
sens de cîteva mărturii edificatoare.
Prin 1950, Radu Cosaşu a publicat
în „Scînteia tineretului” o schiţă cu
următorul subiect : un activist UTM
soseşte într-un sat din Argeş spre a
pune bazele organizaţiei de tineret
locale. E găzduit în casa unui gospodar
văduv, tatăl unei fete nubile. A doua
zi după instalare, activistul este abordat
de către gazdă, care îl roagă stăruitor
să nu-l facă de ruşine în sat, divulgînd
faptul că fiica lui nu vrea să se supună
obiceiului! Adică... Într-un număr
ulterior al ziarului a apărut o notă
redacţională, incriminînd drastic
născocirea lui Cosaşu. Dar eu unul
ştiam că nu era la mijloc nicio născocire.
Lucruri similare se petreceau şi în
judeţul Neamţ. Prietenul meu M.M.
îmi povestise cu detalii cum un grup
de elevi ai Liceului „Petru Rareş” din
Piatra Neamţ, din care făcea şi el parte,
se deplasase într-un sat de munte spre
a prezenta un program artistic. Seara,
fiecare băiat a fost găzduit în cîte o
casă de sătean. Peste noapte, amicul
meu a simţit cum se strecoară lîngă
el, pe laviţa unde se culcase, o făptură
caldă şi mlădioasă. Ce să fie asta? O
provocare a chiaburilor?! M. M. a rezistat
eroic ispitei, pentru ca, a doua zi, să
afle de la ceilalţi membri ai grupului
că toţi întîmpinaseră ispite identice,
dar niciunul nu refuzase neaşteptatul
dar nocturn. Peste cîţiva ani, un absolvent
al Facultăţii de Filologie, numit dascăl
în acelaşi sat, mi-a confirmat persistenţa
„obiceiului”.
Cartea lui Andrei Oişteanu, care
se citeşte ca un roman, vizează latura
fizică a erotismului. Despre latura
lui spirituală s-au scris şi se vor mai
scrie multe. Celui ce s-ar încumeta
la un nou demers în domeniu îi pun
la dispoziţie, ca primă de încurajare,
un schimb de mesaje mai puţin cunoscut
dintre Alfred de Musset şi George
Sand. Primul aşterne în versuri o
Demande : „Quand je vous jure, hélas!
un éternel hommage, / Voulez-vous
qu’un instant je change de langage?
/ Vous seule possédez mon esprit et
mon coeur,/ Que ne puis-je avec vous
gouter le vrai bonheur!/ Je vous aime,
ma belle, et ma plume en délire/ Couche
sur ce papier ce que je n’ose dire./
Avec soin, de mes vers, lisez les premiers
mots,/ Vous saurez quel remède apporter
à mes maux.” George Sand nu pregetă
a-i trimite următoarea Réponse : „Cette
grande faveur, que votre ardeur réclame,/
Nuit peut-être à l’honneur, mais répond
à ma flamme.”
_______________
i „Toată aprobarea o capătă acela care
întruneşte folosul cu plăcerea, / Desfătîndul
pe cititor şi instruindu-l totdeodată.”
(Horaţiu, Arta poetică, v. 343-344)
ii Date complementare în Dufour, Pierre [=Paul Lacroix], Histoire de la prostitution
chez tous les peuples du monde depuis
l’antiquité la plus reculée jusqu’ à nos
jours. I-VI, Paris, 1851-1854.
