Papirus – poezii 1976-2015. Prefaţă de Dan Cristea. Postfaţă de Răzvan Voncu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2016, 280 pag. Nu cred că există, în momentul de faţă, un poet mai nedreptăţit decât Gabriel Chifu. În locul lui, dar nu sunt în locul lui, nu mi-aş face din asta o problemă. Poezia lui, strânsă într-o antologie de autor, a treia, dacă nu greşesc (Papirus – poezii 1976-2015), s-a bucurat de la început de aprecierea a numeroşi critici al căror cuvânt contează, şi a fost distinsă, încă de la debutul din 1976, cu premii pe deplin meritate. Cel din urmă, Premiul Mihai Eminescu de la Botoşani, i-a fost decernat de un juriu format din şapte critici a căror carte de vizită ar trebui, în mod normal, să fie suficientă. Reamintesc aceste lucruri, fiindcă acest din urmă premiu a stârnit, din motive extraliterare, revolta absurdă a unor scriitori, unii tinerei, alţii bătrâiori, printre ei, şi câţiva critici, care l-au ţintuit pe Gabriel Chifu la stâlpul infamiei. Victime colaterale: criticii din juriu. Nici unul dintre furioşii contestatari neavând talia celor care îl consideră pe autorul Papirusului un poet important. Nici unul nu i-a analizat poezia. Toţi s-au mărginit la a-l batjocori pe poet. Nasul meu, care nu s-a înşelat prea des, îmi spune că nici nu l-au citit. Atacurile, veritabile lovituri sub centură, s-au produs, în majoritatea lor, pe bloguri şi pe Facebook, teritoriul tuturor posibilităţilor, inclusiv aceea de a şterge ce ai postat şi nu neapărat fiindcă te-ai fi făcut de râs, teamă care nu are cum să-i încerce pe inşii cu pricina. Regretatul Umberto Eco spunea că internetul este deseori raiul imbecililor. Constatând limbajul suburban, dincolo de orice închipuire, al unor pretinşi (destui!) poeţi sau critici, nu poţi decât să-ţi reaminteşti vorba populară mare e grădina Domnului. Cred că s-a înţeles de ce am început prin a spune că Gabriel Chifu n-are de ce să-şi bată capul cu josnicele derive literare şi morale ale unora care nu-i merită nici măcar dispreţul. Nici un critic adevărat nu s-a îndoit de valoarea poeziei lui. Şi atunci de ce să-şi facă o problemă din toată această urâtă campanie contra lui? Eu sunt convins că n-are de ce. Mai rămâne să-l conving şi pe el. Recunosc, totodată, că nu-mi face plăcere să mă războiesc cu imbecilii. Iertaţi-mi cuvântul tare, dar ce altceva sunt ei? Eu citesc poezia pentru bucuria pe care mi-o provoacă. Sunt un cititor hedonist. Poezia proastă mă întristează, ca şi toate circumstanţele în care această minune a spiritului uman este maculată uneori chiar de unii care scriu şi ei versuri. În definitiv, Gabriel Chifu nu avea nevoie de un asemenea preambul. Dar oameni suntem şi oamenii stau sub vremi. Iar vremurile literare (şi nu numai) sunt cum sunt. Optzecist, unul din primii debutaţi, mai curând atipic, Gabriel Chifu şi-a anunţat de la început motivele care-l preocupă şi chiar variantele stilistice ale poeziei lui. Scriam în Istorie că rădăcina poeziei lui Gabriel Chifu este dublă: „Pe de o parte, ea are aerul de familie al generaţiei din care face parte: o rece cerebralitate neomodernistă, înclinată spre evazionism, cultivând metafora rară şi uneori preţioasă. Pe de alta, o referenţialitate postmodernă, deturnată în parabola metafizică, oarecum ca la primul Marin Sorescu, în care realismul cotidian pare să implice un tâlc mai mult sau mai puţin codificat.” Nota personală, poetul şi-a impus-o în maniera din urmă. E, totodată, de remarcat faptul că înainte de Însemnări din ţinutul misterios, volumul din 2011 care a părut a schimba faţa poeziei lui Gabriel Chifu, a existat în volumele anterioare o poezie asemănătoare, similiepică, evocând banalul cotdian: „trenul de Calafat”, puhoiul de navetişti, „ţărani cu pământ sub unghii”, „profesoarele de franceză navetiste la cls. I/care fumează kent printre paporniţe şi damigene”. Doar că grosul poeziei rămânea aceea de tip neomodernist. În jurul anului 2000, poezia lui Gabriel Chifu realizează o sinteză: complexă, dramatică, dar plină de un umor secret, ea nu mai încape în tiparul unei formule. Cu Însemnări şi Ploaia trivalentă putem vorbi de un poet superior, din toate punctele de vedere: mijloace, teme, formule, stil. Un poet de o extraordinară autenticitate. Elementul biografic nu lipsea nici înainte. Acum el impregnează poezia, o saturează de evenimente şi trăiri personale. În volumele din urmă sunt câteva foarte frumoase poezii de dragoste, specie tot mai rară în lirica recentă, sugestive şi originale. Să observăm subtilitatea perspectivei, ataşantă şi deopotrivă distantă, sentimentală şi ironică: atunci m-am apropiat, am vrut să-ţi mărturisesc cum te zăreşte privirea mea, cât de bine te vede ea – trandafir roşu, parfumat, ivit pe un câmp imaculat, de zăpadă. dar nu mi-am găsit cuvintele, mi le-am pierdut de emoţie şi adorare, te-am luat de mână şi te-am îmbrăţişat – atât. şi brusc gândurile mele au curs în gândurile tale, sângele meu s-a rătăcit în sângele tău, iar inima mea a prins rădăcini în inima ta. Cele mai multe poezii au un fond pesimist. Poetul e stăpânit de anxietăţi de tot felul. Un motiv recurent este acela al trupului care se degradează, din care poetul nu poate ieşi, carcasă ruginită a unui suflet rătăcitor, şi din care cineva „vrea să mă scoată”: nu ştiu cine este şi ce-are de gând cu mine. doar presupun. e-atât de firav şi sper că aripile lui ridicol de mari sunt adevărate, nu de şindrilă, nu lipite sau prinse cu şuruburi. mă duce într-o altă viaţă, într-o altă lume. În poezia de dragoste, evocarea acestui trup lipsit de vlagă se face prin opoziţie cu prospeţimea trupului femeii iubite, în imagini foarte curajoase, culese din sfere dintre cele mai neaşteptate. Nu e însă nimic din maniera suprarealistă, în ciuda disparităţilor. Poezia lui Gabriel Chifu are o consistenţă care o situează la antipodul metaforelor suprarealiste: în ea, totul se leagă, indiferent de distanţa semantică dintre cuvinte: ea era o salcie tânără, prin care trecea vântul, făcând-o unduitoare şi muzicală, sute de focuri i se aprinseseră în trup şi sute de izvoare îi curgeau prin piele, cum se întâmplă cu o câmpie, primăvara; pe când eu mă simţeam greoi, semănam cu un combinat siderurgic din epoca socialismului triumfător, o măgăoaie ruginită şi abandonată, un hârb care sforăie şi transpiră. Există în volum o splendidă artă poetică, în care, deşi poetul pare a pleda cauza mozaicului stilistic, umorul face cale inversă spre croiala care unifică peticele: curând sacoul s-a rupt în altă parte. ţineam prea mult la el ca să renunţ a-l purta şi peste tot unde se strica am cusut meticulos petice din material rezistent, ce stăteau nefolosite, acum sacoul meu e făcut din petice, e fistichiu, dar îl port mulţumit. e ca nou, e altă haină. n-a păstrat de la cel vechi decât croiala. altfel, repet, e ca nou şi, mai ales, pare durabil, poate chiar fără moarte. Nu s-a insistat destul pe naturaleţea poeziei mai noi a lui Gabriel Chifu. Nu e nimic pretenţios sau preţios în ea. Sinceritatea mărturisirilor este ea însăşi cât se poate de naturală. Limba, care era uneori la neomodernişti un pic scorţoasă sau prea literară, este în versurile lui Gabriel Chifu firesc-orală, ca şi cum poetul şi-ar vorbi poeziile. Neomoderniştii şi le scriau de obicei pe ale lor. Din nou, cu excepţia lui Marin Sorescu, chiar şi înainte de La Lilieci. Un fundament livresc există, desigur, la Gabriel Chifu. Ca şi unele referinţe intertextuale. Postmodernismul n-a renunţat la acest procedeu puţin frecvent în poezia anilor 1960, unde denota o anumită sofisticare (de exemplu în 11 elegii), făcându-l însă să pară cât se poate de firesc. Naturaleţea nu e străină de o anumită modestie. Absolut deloc jucată. Mărturisirile sunt fermecătoare prin ingenuitate. Iată: ce mai, aveam o părere foarte proastă despre mine în dimineaţa aia, dar s-a dovedit că nu eram terminat, cum credeam, fiindcă, din senin, am început să mă metamorfozez ca-n povestirea lui Kafka, însă nu în gândac m-am preschimbat, ci într-un obiect luminos. bănuţ de inox, sau băţ de chibrit aprins, sau ciob de sticlă, care sclipea în soare – oricum, cert e că am început să împrăştii o lumină mică-mică, puţină-puţină, părelnică aproape, totuşi era ceva. Închei citatele cu poezia care dă titlul volumului: Papirus, tot o artă poetică şi tot din modestie izvorâtă: am făcut sul întreg peisajul – cerul cu nori şi cu câteva stele, apoi văzduhul prin care tocmai trecea vântul, tocmai trecea mirosul liliacului înflorit, tocmai trecea o umbră. apoi strada cu biserica din apropiere şi cu casa mea (ce mă cuprindea şi pe mine, stând la masă şi citind). da, am strâns, am rulat tot universul meu, ca pe un papirus, iar papirusul l-am legat cu o sfoară de cânepă şi l-am pus deoparte, la păstrat, pentru alte vremuri. Lasă vremurile, Gabriel Chifu, în plata Domnului: vremurile trec, poezia rămâne. Îi invit cordial pe toţi cei care nu l-au citit pe Gabriel Chifu, dar şi-au exprimat opinia nefavorabilă despre poet (a se nota cât de dulce mă exprim eu însumi despre ei!), să încerce să mă contrazică, după ce vor citi măcar versurile citate de mine: avem de-a face cu un mare poet. Unul din foarte puţinii dintre contemporani. Am aruncat mănuşa. Cine are curajul s-o ridice?