Mai întîi am rîs destul,
cum spune unul dintre
autorii mei dragi,
pe urmă m-am pus la
treabă. Plecam de la
premisa că scriitorii
nu au nevoie de
inteligenţă, ci de talent, şi
conchideam că au nevoie de
inteligenţă, pentru că ea ridică
talentul la pătrat.
Dar azi mi-a listat cineva un
text de pe facebook, unul despre cum
trebuie supravegheaţi Manolescu,
Comitetul Director şi redactorii-şefi
ai revistelor Uniunii, şi anume de
către ministrul Culturii, pentru că
Uniunea nu ar avea voie să primească
bani de la buget pentru reviste, ar
fi în conflict de interese…
Curat conflict de interese ca Uniunea
Scriitorilor să editeze reviste, nu-i
aşa?
Şi mi-a dispărut orice chef de
croşetat pe axa unică a inteligenţei
şi prostiei, care sînt calităţi naturale,
deci nu ar trebui nici elogiate, nici
sancţionate. Nu mai am chef, gata.
M-am săturat. Nu ştiu cine este autorul
textului, dar a reuşit să mă sature
de toate. În ţara asta neaşezată, vorba
lui Caragiale, orice om rău poate să
blocheze funcţionarea oricărui domeniu.
Printr-o pîră. Printr-o „sesizare”.
Printr-o minciună. Printr-o funie
de spînzurare împletită din calomnii,
minciuni, raţionamente false, omisiuni,
ticăloşii bine aduse din condei… În
lumea culturii, a literaturii în cazul
de faţă, există tot atît de multă răutate,
invidie, ticăloşie, ranchiună, cruzime
şi necinste ca în lumea traficanţilor
de ţigări. Iar această malignitate
densă loveşte şi distruge nu numai
inşi izolaţi, nu numai autori în
singularitatea vieţii şi operei lor,
ci, iată, tinde să distrugă şi instituţii.
Sînt indignată.
Cine a scris acel text, semnat cu
numele unui mare doctor de la mijlocul
secolului trecut de la clinicile clujene?
Nu ştiu*.
Viaţa noastră literară s-a sălbăticit,
războiul generaţiei tinere contra celei
mature şi vîrstnice a accentuat
agresivitatea din interiorul lumii
literare; simţul înnăscut al dreptăţii,
detectat de Konrad Lorenz în lumea
animală, pare a fi dispărut cu totul.
Imită oare viaţa literară ceea ce se
întîmplă în lumea politică sau în aceea
economică? Nu ştiu. Ştiu doar că din
cele trei centre mari de putere din
lumea culturii, Uniunea Scriitoilor
este, în momentul de faţă, centrul
cel mai asediat şi, deci, periclitat. Cu
publicaţiile ei cu tot.
Nu scriu ca redactor-şef al unei
reviste pe care am iubit-o atît de
mult, încît am ţinut-o în viaţă, eu
şi redacţia „Apostrofului”, muncind
pentru ea ca nişte robi. Şi pentru care
am dus nu într-un singur an bani
de-acasă. Ştiu că în timpul mandatelor
lui Manolescu – a fost ales, contestarea
lui ca preşedinte al Uniunii e de prisos
– instituţia, în alianţă cu celelalte
uniuni de creaţie, a obţinut un succes
important: legea finanţării revistelor
ANUC. Exact aplicarea acestei legi
vrea s-o blocheze acum acel ins care
se ascunde sub pseudonimul
„Haţieganu”. E un plan deştept: pentru
că, pe urmă, nemulţumirea scriitorilor
care ar pierde spaţiul unde publică
ar putea fi lesne canalizată contra
conducerii actuale a Uniunii, respectiv
contra lui Manolescu.
Nu am de gînd să îl apăr pe Nicolae
Manolescu.
Nici Uniunea.
Nu am soluţii. Nu ştiu ce să propun.
Nu ştiu ce să spun. Spun numai că
m-am săturat de atîta hărţuială prin
care nişte scriitori ne fac nouă, celor
care scoatem cu teribile sacrificii nişte
reviste, o viaţă de coşmar. Că m-am
săturat ca nişte scriitori să spurce
permanent lumea în care eu trăiesc.
Mi-e dor de-o lume în care sînt
respectate cele zece porunci şi regulile
elementare învăţate în cei şapte ai
de-acasă. Căci fără ele: chiar nu se
mai poate.
12 februarie 2016, Cluj
N. red.:
*) A se vedea la rubrica „Ochiul
magic” despre ce este vorba!