Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
Am ridicat mîna a recunoaştere, a recunoştinţă. Asta a fost totul. de Emil Brumaru


Stimate domnule Lucian Raicu,



Scrisoarea de joi o încep la ora cinci şi douăzeci dimineaţa cu o cafea slabă şi-un geam încă negru, căptuşit pe dinafară. Ieri mi-am cumpărat cele două volume de Versuri ale lui Arghezi, apărute la “Cartea Românească”. Citind prefaţa lui Pienescu, mi-am luat de-o grijă: nu voi apuca în viaţa asta să răsfoiesc o ediţie completă. Nu voi apuca măcar, ediţia Eminescu dusă pînă la capăt. Nu înţeleg. Aiurea se publică, uneori, în cîţiva ani, zeci de volume însumînd întreaga operă a unui clasic. Noi încă nu-l avem pe Eminescu!!! Este impardonabil, dezastruos pentru cultură.

*

De-abia aştept să recitesc Cehov, de-abia aştept să recitesc Proust, de-abia aştept să recitesc O mie şi una de nopţi (am ediţia Mardrus), de-abia aştept să recitesc Dostoievski, de-abia aştept să reiau buchiseala-n ediţia Perpessicius a variantelor eminesciene, de-abia, de-abia, de-abia... Ippolit a încercat o sinucidere după lectură. Cu atîtea cărţi esenţiale-n faţă îţi vine să te sinucizi dinainte! Fiindcă niciodată nu le vei putea citi cu adevărat!

*

Celesta Tenzi! Este bizar că i-am uitat definitiv numele de familie, fiindcă celelalte două sînt prenumele ei! V-am mai spus, avea părul blond, cîrlionţat, nu lung, în genul “retro” al vechilor vedete de cinema. Într-o după amiază mă întorceam de la spital. Din sens contrar venea autobuzul Fălticeni-Probota. Era pe la cinci. Mergeam trist, sfîşiat de lumină. Mi-am ridicat capul şi am zărit-o pe Celesta Tenzi la geamul autobuzului, privind în gol, disperat, cu faţa literalmente desfigurată de singurătate. Pentru o clipă m-a zărit şi ea şi, brusc, gura, ochii, obrazul s-au deschis într-un surîs nesfîrşit de cald, de bucuros. Am ridicat mîna a recunoaştere, a recunoştinţă. Asta a fost totul.

*

Cred că nu v-am spus pînă acum (sau poate că da?): Dinescu, la ultima mea venire-n Bucureşti, mi-a dăruit cămaşa lui roşie!!! Ia-o bătrîne, ce p... mea, am şi scris despre dînsa, “cămaşa mea roşie cu miros de peşte prăjit!” Şi am luat-o, bineînţeles! Cămaşa fericitului! Cămaşa lui Hristos! O păstrez cu sfinţenie.

*

Şi iată-mă aducîndu-mi, acut, aminte de Denisa. Era la una din primele mele vizite la dumneavoastră, cred că a doua. Denisa a venit mai tîrziu. La un moment dat am zărit-o, cu mîna tremurînd, cu ceva nedescris de dureros, de tragic chiar întreaga-i făptură lunguiaţă şi bulbucată exact unde trebuie, am zărit-o, zic, turnîndu-şi nişte băutură, nu vin, altceva, într-un pahar. Ce-i cu ea, mi-a fulgerat prin minte, ce se întîmplă cu ea? Şi-am uitat pe loc.

*

Întotdeauna, către sfîrşitul scrisorii, înţeleg că începe o nouă zi. De săptămîna viitoare va trebui să-mi duc fetiţa, în fiecare dimineaţă, pe la opt, opt şi jumătate, la grădiniţă. Şi s-o aduc la douăsprezece. În dreapta mea, într-un unghi făcut de cărţile din bibliotecă am fotografia ei. Deseori, cînd întrerup frazele, o privesc îndelung. Oare ce va crede ea despre mine?



Cu stimă şi afecţiune,



Emil Brumaru



11.IX.1980

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara