Irina Dobrescu este ilustratoarea cărţilor:
Konig Drosselbart, Editura Nord-Sud Verlag,
Elveţia, 2014, Cui i-e frică de computer?
Antologie, Editura Art, 2013, Manual de
limba Engleză, Franceză, Germană, Ed. Art,
2012, Pulbere de stele, Ed. Art, 2012, Alice
în ţara oglinzilor, Ed. Art, 2012, Ghicitori,
ed. Ponte, Ghid al bunelor maniere pe ringul
de dans, Ed. Ponte, Ce poţi face cu două
cuvinte, Ed. Art, Care-i faza cu cititul, ed.
Art, Vrăjitoarea Yoli Zoli şi Pulberea de
Alandala, 2009, Ziua în care a fugit somnul,
Ed. Nemira, Prinţul în palatul de sticlă,
Ed. Soarele şi Luna, Prinţul şi Prinţesa,
Editura Pro Editura şi Tipografie, 2007,
Blestemul cărţii, carte de benzi desenate,
editura Hardcomix, 2006. A fost premiată
cu Bursa Nord-Sud, (2013) şi Marele Trofeu
Arthur (2014).
Luminiţa Voina-Răuţ: Dragă Irina,
noi două ne-am cunoscut în urmă cu
mai bine de zece ani, într-un spaţiu
aproape magic, în insula Rodos. Tu,
ca proaspătă absolventă a Facultăţii
de Arte, ştiu că ai fost atrasă imediat
de această insulă şi că, locuind între
zidurile cetăţii – în oraşul vechi – i-ai
pătruns cumva misterul,
surprinzând în câteva tablouri
insolitul insulei şi mai ştiu că, deşi ai
revenit pe insulă, nu i-ai mai simţit
niciodată vraja, ca atunci... Aş vrea
să începi să te prezinţi, vorbind mai
întâi despre ce a însemnat Rodosul
pentru tine...
Irina Dobrescu: E greu să descrii
o perioadă de graţie. Probabil că toţi
avem asemenea epoci – glorioase –
în viaţă. În general, la mine asta
presupune o stare ca aceea de a fi
îndrăgostit – uneori sunt îndrăgostită
în sensul strict, dar atunci ştiu că
aveam tot felul de poveşti în cap care
îmi păreau cumva reale. Trăiam ca
într-un mit. De pildă, mi se părea
foarte interesant faptul că străbunicul
meu, grec, băiat de preot foarte sărac,
plecase pe la 12 ani, singur, ca să-şi
croiască un destin în România. Nu
ştiu cum, dar mă identificam cu el şi
priveam pătrunderea mea (pentru
prima dată) în spaţiul elen ca pe o
reîntoarcere – o reîntoarcere după o
sută de ani). Mi se părea extraordinar
că pătrund în lumea mitică a Greciei,
despre care învăţasem atâţia ani: o
lume a zeilor, a raportului de aur, a
frumuseţii. Avea ceva epopeic şi felul
în care călătoream cu unchiul Octavian
şi frumoasa dumneavoastră familie.
Nici chiar modul prozaic în care unchiul
îmi trântea la maşină o lubeniţă uriaşă
şi verde în braţe ca s-o car tot oraşul
vechi, până la pensiune, nu-mi turtea
avântul romantic. Vântul îmi flutura
pletele şi rochia mea albastră şi lungă
fâlfâia încă suficient de glorios.
Povesteşte-ne cum a început
odiseea „Clubului Ilustratorilor”...
De unde a venit ideea înfiinţării lui,
care-i sunt membrii, ce presupune
un asemenea club?
Poate c-a fost un fel de refuz al
unor colegi de a-şi separa drumurile
după ce s-a terminat şcoala. Inima,
creierul, regina grupului a fost
profesoara noastră Stela Lie, al cărei
secret de a-şi crea fani devotaţi oriunde
în aria ei de acţiune n-am reuşit încă
să-l fur. Mergeam gălăgioşi în
fermecătoarea ei casă, beam ceai,
mâncam fursecuri, mângâiam pisica,
răsfoiam albume şi cărţi ilustrate,
vărsam pahare pe covorul ei unicat,
făceam planuri şi ne hlizeam. Apoi
am început să călătorim cu expoziţii
- în Veneţia de pildă - păstrând aceleaşi
activităţi, însă având că decor palazzo-
uri sau cuşete de tren. Treptat,
însă, clubul s-a schimbat; am primit
mulţi membri noi, iar cei vechi au
început să dispară, în genul celor
zece negri mititei (aştept cu anxietate
ca dintr-o clipă într-alta să mi se
întâmple şi mie ceva!). Aş fi luat-o
în tragic, dacă noii membri n-ar fi la
fel de plăcuţi şi de plini de iniţiativă.
Numele tău a devenit repede
cunoscut pe piaţa de carte din
România. Din câte ştiu, colaborezi
cu foarte multe edituri: Art, Baroque
Books and Art, Vellant etc... Cred că,
dincolo de indiscutabilul talent, în
cazul tău se poate vorbi şi despre
altceva. Desenele tale sunt deosebite,
deja privitorul/cititorul cred
că-ţi recunoaşte, hai să zicem,
„stilul”. De ce? Fiindcă un desen
semnat Irina Dobrescu are har: îmi
pare că ai un simţ al culorii deosebit,
dar mai ales desenul tău are o
poveste, spusă cu umor, voioşie,
ironie... Poţi să ne introduci puţin în
„atelierul tău de creaţie”? Cum
lucrezi?
Mi-e greu să vă răspund fără să
fiu complice la lauda dumneavoastră,
totuşi dacă se poate vorbi de un dram
de originalitate, poate că el s-a ivit
fiindcă am avut acces la o cultură
vie, de la sursă, cum s-ar zice. Un
bunic era preot, celălalt pictor, iar
bunicile erau extraordinare, fiecare
în felul ei: una era specialistă în a
crea o atmosferă de poveste – lumea
lui Creangă parcă, în mijlocul unui
cartier comunist – cealaltă era deosebită
prin faptul că era o renumită devoratoare
de cărţi (citea „tot ce-i pica în mână”)
în mijlocul unei gospodării sărace,
de ţară, cu 7 copii, 15 nepoţi şi 16
strănepoţi, aflaţi mereu în vizită sau
locuind acolo. Pe de altă parte, la
vârsta formării personalităţii, am fost
genul: „totul sau nimic!”; până acum
am avut noroc, dar nu ştiu cât de
recomandabilă e această calitate.
Poate că asta mi-a dat posibilitatea
de a experimenta, de a gusta câte
ceva – pe cont propriu – din viaţă,
din realitate, ceea ce-i vital pentru
un artist. (Pentru asta n-a fost nevoie
neapărat de o atitudine prea nonconformistă,
a se înţelege!) În plus,
cred că am un atu faţă de alţii, şi
anume faptul că talentul se îmbină
cu instinctul de conservare: sunt
submediocră la orice alt capitol în
afară de desen. Am întins arcul bine,
fiind unica mea săgeată. E drept că
în ultima vreme mi-am descoperit
un oarecare talent literar, dar sper
să nu mă tragă prea tare în jos.
Anul 2014 se pare c-a fost un an fast
pentru tine. Vorbeşte-ne despre
Frankfurt, despre povestea Fraţilor
Grimm pe care ai ilustrat-o...
Vorbeşte-ne despre premiul Editurii
Arthur, primit în cadrul Târgului de
Carte Gaudeamus.
A fost cu siguranţă un an după
toate regulile unui film american: cu
personaj ratat la început ( puţin comic),
care descoperă la un moment dat un
mare secret, o găselniţă; totul merge
extraordinar, apoi începe cumva să
i se înfunde, totul devine dramatic,
în fine deznodământul e apoteotic:
fericit, cu baloane, flori şi medalii.
Am fost personaj, cititor şi critic al
poveştii ăsteia în propria-mi viaţă,
având următoarele date (e posibil să
am o imaginaţie supradimensionată!)
primele luni lipsa cvasitotală de
comenzi – zbatere, telefoane, rugă-
minţi – ideea genială de a profita
ca de o vacanţă de timpul liber şi
de a-mi scrie poveştile care îmi tot
colcăie prin cap; timp extraordinar
de creaţie şi de joacă cu fetiţa mea
în plină primăvară şi apoi vara;
neîncredere în rezultat, probleme
materiale, insuccese sociale şi profesionale;
apoi marele premiu de la
Editura Arthur. Cert e că asemenea
trăiri îmi oferă suficient material
pentru ilustrarea unei poveşti...
Am lucrat împreună la o carte. E
vorba despre „Povestea satului
Nimica-Toată” – o carte superbă
pentru copii şi adulţi, semnată de
scriitorul spaniol Andrés Barba –
carte care sper să apară anul acesta
la Editura Vellant. Am tradus
povestea şi le-am propus editorilor
şi autorului ca tu să fii ilustratoarea
cărţii. Barba a recunoscut ca
ilustraţiile tale i-au plăcut mai mult
decât cele apărute în ediţia
spaniolă. Vorbeşte-ne puţin şi
despre cum ai făcut desenele la
această carte, care îşi va avea cu
siguranţă cititorii ei cât de curând...
Mi-a plăcut foarte mult cartea,
amestecul de atmosferă fericită şi
tihnită, fantastic, realism, umor şi
sensibilitate...Acele luni în care am
lucrat la carte ilustrează foarte
bine ceea ce descriam înainte despre
mama-ilustratoare care sunt. Fetiţa
mea avea cam doi ani şi reprezentam
o culme a parteneriatului: ea mai
făcea unele completări pe desenele
mele: o pălăriuţă, de pildă, la câte
un personaj: îmi uda un pic foaia
pentru tehnici mai neconvenţionale
sau în chip de critic sever, dar bun...
îmi tăia zonele mai nereuşite de pe
hârtie).
Proiecte pe 2015?
Anul acesta începe exact invers
faţă de anul trecut: plin de comenzi
şi de proiecte (la Editurile Art, Vellant,
Nord Sud). Sper să nu fiu iarăşi personaj
de scenariu de film, fiindcă un asemenea
început e dubios! Partea bună e că
toată aglomerarea asta de proiecte
e destul de obositoare şi de stresantă,
aşa încât nu cred că voi atrage
prea mult catastrofa cu viaţa mea
prea roz!
N-aş vrea să închei înainte de a te
întreba ce sfaturi ai da tu copiilor
talentaţi care vor să ilustreze cărţi...
Copii azi, dar mâine nişte tineri care
au această formidabilă pasiune de a
desena, bucurându-ne sufletul...
Foarte greu să discern vreun secret
al succesului, cel puţin al reuşitei de
a face ceea ce-ţi place şi ţi se potriveşte
în viaţă. Adesea în propriul tău destin
nu poţi discerne altă regulă decât
aceasta: Unde dai şi unde crapă!
Uneori ambiţia mi-a fost aliat, alteori,
duşman. Pot spune că e bine de folosit
experienţa de viaţă în desen şi invers.
Adică să nu desenezi cu gândul la
reguli estetice (care trebuie totuşi
studiate), ci vrând să spui ceva din
ce ai aflat despre viaţă sau căutând,
forând în lumea interioară sau exterioară.
(Iar în sensul ăsta, mie mesajul creştin
mi-a fost de căpătâi în căutările
sufleteşti). Iar experienţa artistică
e adesea folositoare în viaţa ta „reală”.
De pildă, dacă te frământă problema
răului – din lume sau din experienţa
ta imediată – te poţi gândi la contrastul
de calitate de exemplu, când valorile
negative se exprimă mai degrabă
prin griuri, nu prin negruri. E un gând
constructiv şi reconfortant. Sau să
înveţi să vezi frumuseţea în realitate
după ce i-ai aflat regulile „pe hârtie”.
