Gellu Dorian: Dragă Nichita, iată-te întors la vatră dintr-o misiune diplomatică despre care te-aș ruga să-mi spui câteva vorbe, adică ce ai făcut concret acolo, unde? Nichita Danilov: Nu e simplu, desigur, să lucrezi într-o misiune diplomatică. Și când spun asta, mă refer, în primul rând, la gradul de comunicare cu ceilalți. Ești prizonierul unui cerc. Trebuie să-ți respecți statutul. Nu te simți chiar liber în mișcări. Toate aceste restricții asumate își pun încetul cu încetul amprenta asupra modului tău de-a fi. Te simți sub reflector. Cauți să-ți supraveghezi mișcările, știind că ești la rândul tău supravegheat. Ce să-ți spun, abia m-am întors, și-mi trebuie un timp de reflecție pentru a trage concluziile de rigoare. Oricum a fost o experiență interesantă. Sper s-o fructific cândva și literar. Ce-am făcut concret? Am realizat, printre altele, lucru cuantificabil, un număr de 30- 35 de expoziții dedicate unor mari personalități ale culturii române (Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Constantin Brâncuși, Anton Pann, Liviu Rebreanu, George Coșbuc, Școala Ardeleană, George Topîrceanu, Ion Creangă, Constantin Brâncoveanu etc., etc.). Expozițiile au fost realizate pe circa 22-25 de bannere de 0,95m x 2,10m și expuse la Galeria „La Rond” situată în preajma monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău, bucurându-se de un grad mare de vizibilitate.

Cunoscând prezența ta în viața literară din țară și în administrarea câtorva instituții de cultură din Iași, până la a fi cooptat în astfel de misiuni, și oarecum mai puțin prezentă după ce ai intrat în diplomație, spune-mi ce-ai pierdut, ce-ai câștigat?
Am pierdut, după cum am spus, o anumită libertate de mișcare. În sensul că nu am putut să particip la festivalurile, lansările de carte și la alte manifestări la care am fost invitat de colegii mei de breaslă din țară, dar am participat la multe manifestări organizate la Chișinău. Nu poți să câștigi ceva, fără să renunți la altceva. Una peste alta, bilanțul e, totuși, pozitiv. Înainte de plecare, scrisul era pentru mine un reflex. Am scris și în diplomație, dar mai sincopat. Nu am avut continuitate. Și mă refer aici, în special, la proză. Am reușit să scriu, fiind la Chișinău, o carte de eseuri despre Nichita Stănescu, intitulată Celălalt Nichita, și o carte de poezii, Recviem pentru țara pierdută, pe care am publicato la sfârșitul anului trecut la Ed. Cartea Românească. Lucrând în diplomație, nu am putut să fac lansarea acestui volum, care, cum să spun, a apărut pe o anumită falie creată în urma trecerii Editurii Cartea Românească de la Polirom la Paralela 45. Sunt bucuros, totuși, că am putut scrie această carte. Trebuie să mă mulțumesc și cu puțin.

Poezia oricum nu avea cum să te părăsească. Ea s-a instalat în tine din copilărie. Apropo, cum era la Climăuți, în ce limbă te înțelegeai în casa părinților? Când ai descoperit poezia, poezia de limbă română?
M-am născut, după cum știi sau bănuiești, în nordul Bucovinei, întrun sat situat la graniță, unde harta României se agață în cui. Mi-am trăit copilăria acolo, exilat într-un fel de Ev Mediu „postmodern”, având impresia că mă aflu în centrul lumii. În plină eră proletcultistă, în timp ce Dumnezeu era hulit pretutindeni în jur, în satul meu credința, portul, datinile și obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Am avut parte de o copilărie extraordinară. Acolo sufletul meu s-a încărcat de poezie.

Când ai ajuns la Iași?
În ’64, imediat după colectivizare. Provenind dintr-o familie înstărită, părinții mei erau percepuți ca niște „culaci”. Atmosfera din sat devenise apăsătoare. Astfel că părinții mei au vândut casa în care m-am născut și s-au mutat în Iași. Mai întâi în Păcurari, apoi pe Rufeni (în zona Târgu Cucului), și apoi au cumpărat și o altă casă, un fost conac grecesc, în cătunul Doi Peri, situat la 2 km de Iași, nu departe de mănăstirile Cetățuia și Hlincea, într-o zonă pitorească din împrejurimile Iașului. Aici mi-am petrecut o mare parte din adolescență. Acolo în singurătate, departe de zgomotul orașului, m-am format ca poet. Conacul avea un foișor, unde mi-am făcut o hulubărie. Eram pasionat de porumbei. Vara stăteam la Doi Peri. Apoi cum începea școala mă mutam pe Rufeni, unde aveam o altă casă și alți porumbei... Porumbeii au fost pasiunea adolescenței mele. Se adunaseră o mulțime. Cred că aveam, la un moment dat, în foișor, vreo 200 de perechi. Îi recunoșteam, de departe pe fiecare dintre ei. Ore întregi stăteam în fața casei și le urmăream zborul. Aripile lor le aud și astăzi fâlfâind în preajma-mi. Deseori, îmi aduc cu nostalgie aminte de acei ani ce au trecut demult. Cred că atunci am descoperit o parte din mirajul lumii și am început să scriu..

În ce grupuri ieșene de poeți ai intrat la Iași. Debutul tău în presă s-a petrecut în revista „Dialog”. Dar cel adevărat, din câte știu de la Magistrul Mihai Ursachi, s-a petrecut în revista „Cronica”, sub girul lui, care a spus atunci că „Iașii are acum un Nichita al lor”, referindu-se la Nichita cu care se lăudau bucureștenii. Ia să vedem care este adevărul spus de tine.
După terminarea liceului, am tatonat terenul mergând la anumite cenacluri literare. Cochetam cu literatura. Pe de o parte, aveam încredere în talentul meu, pe de alta păstram un secret anume asupra producțiunilor mele lirice. Țin minte că am fost de câteva ori la Casa de Cultură a Studenților, unde funcționa un cenaclu, diriguit de criticul Virgil Cuțitaru, care ocupa atunci și funcția de redactor-șef al Editurii Junimea. Era un om extrem de amabil, care încerca să se apropie de tineri, îndemnându-i să citească și să scrie. Era extrem de generos. Cred că acolo am citit eu pentru prima dată versuri. De fapt nu am citit chiar eu. Ci versurile mele au fost citite de Marius Zoltang student la Filozofie, o figură rebelă, căruia îi plăcuse poezia mea. Am asistat la această lectură ca simplu spectator. Criticile însă le-am suportat pe propria mea piele. Am ieșit destul de bine după această primă confruntare literară și am continuat să scriu. Tot în acea perioadă m-am împrietenit cu Liviu Antonesei. Stătea undeva pe Ștefan cel Mare, în apropiere de Mitropolie, într-un imobil care a fost demolat după cutremurul din ’77. Astăzi se află acolo un cub, ce tronează peste ruinele unor foste pivnițe domnești. Casa lui Liviu Antonesei era deschisă pentru lumea literară. Acolo i-am cunoscut pe Daniel Lascu, Corneliu Popel, pe Mihai Dinu Gheorghiu, dar și pe George Lesnea și Florin Mihai Petrescu, un spirit aristocratic și un mare boem. Iar mai târziu, pe la începutul anilor optzeci, pe Luca Pițu, Dorin Spineanu, Dan Petrescu, Tereza Culianu și Liviu Cangeopol. Liviu Antonesei se mutase împreună cu soția undeva într-un apartament micuț situat în preajma Pieței Nicolina, dar casa lui, în ciuda spațiului îngust, a rămas în continuare primitoare. Tot cam în aceeași perioadă, i-am cunoscut și pe Magistru, și pe Emil Brumaru. Pe Ghedeon Mihalache, Lucian Vasiliu, Dan Giosu, pe Mariana Coduț și pe George Bădărău. Îi întâlneam pe stradă sau la câte un cenaclu. Când am apărut pe firmament, Mihai Ursachi nu mai răspundea la „Cronica” de Poșta redacției. În locul lui venise Turtureanu. Prin urmare, n-am debutat sub girul lui. Poate ar fi vrut să mă ajute, dar nu m-a ajutat. Am debutat, într-adevăr, în revista studențească „Dialog”, în 1976, cu două poezii. M-a ajutat norocul și unul din bunii mei prieteni de atunci, Liviu Antonesei. În privința lui Nichita Stănescu, tind să cred că Mihai Ursachi l-a tachinat uzând de numele meu. Cum însă publicasem până în toamna lui 1980 foarte puțin în presă, nesemnificativ, aș putea spune, numele meu nu avea cum să reprezinte o amenințare – și n-a reprezentat – la adresa celuilalt Nichita. Probabil că Ursachi îl tachina. Cam acesta-i adevărul. Am debutat extrem de greu în presă. Nici la „Cronica”, nici la „Convorbiri literare” n-am găsit decât arareori câte o ușă meschin întredeschisă. Legat de acest subiect, ar fi multe de spus. Dar mă opresc aici. Adevăratul meu debut în presă s-a produs miraculos, la „Viața Românească”. Băteam și la București la ușile redacțiilor fără mare spor. Într-o zi, ducându-mă la redacția „Vieții Românești”, am avut norocul să-l întâlnesc acolo, în acea zi norocoasă, pe însuși redactorul-ș ef al prestigioasei reviste, regretatul poet Ioanichie Olteanu, membru al Cercului de la Sibiu. (De obicei, dădeam nas în nas cu Petre Got, care răspundea atunci de poezie. Petre Got era amabil, dar mă ducea cu vorba, se ascundea după propriul său deget arătător. Simțeam că nu mă va publica. Probabil nici nu decidea el.)... I-am lăsat domnului Ioanichie Olteanu un grupaj consistent de versuri. Mi-a spus că îmi va da curând răspuns. Eram obișnuit cu răspunsurile la Sfântu’ Așteaptă. De data asta m-am înșelat. N-au trecut nici cinci zile și am primit un telefon de la redactorul-șef al „Vieții Românești”. Dl. Ioanichie era entuziasmat. M-a felicitat cu emoție în glas. Poeziile mele îi plăcuseră foarte mult. Mi-a spus că în numărul următor al revistei voi avea un grupaj destul de consistent. Și, într-adevăr, așa a fost: mi-a publicat 11 paginide poezie. Un fapt de-a dreptul incredibil pentru acei ani! Mihai Ursachi a rămas și el destul de surprins de acest gest. M-a felicitat și el. Dar, la scurt timp după întâlnirea noastră, a publicat, nu știu de ce, în revista „Cronica” o notă ușor ironică la adresa mea. Tot în acel an, am debutat și în volum. La Editura Junimea, în urma concursului de debut. Concursul l-a girat profesorul Constantin Ciopraga. Nu mă cunoștea, dar i-a plăcut volumul meu și a mizat pe el. În ciuda tuturor presiunilor care s-au făcut atunci asupra sa, ca să opteze pentru un alt nume, mai cunoscut, profesorul nu a cedat. Îi sunt și astăzi profund îndatorat. Prin urmare, anul 1980 a fost unul fast pentru cariera mea literară. Dumnezeu m-a ajutat.

Ai fost și la Cenaclul de Luni, care, iată, anul acesta a făcut 40 de ani de la înființare. Cum era acolo? Ce ai citit?
Da, am fost, am citit poezii în primăvara anului 1981, împreună cu Liviu Antonesei și Lucian Vasiliu. Sala unde se desfășurau ședințele cenaclului era arhiplină. Peste tot erau chipuri și voci. În starea emoțională în care mă aflam, glasurile și fețele mi se roteau în fața ochilor, amestecându- se într-o masă amorfă, din care răsărea câte un chip cunoscut, cuprins și el de rictusuri. Lumina chioară a becurilor, fumul gros, scaunele, mesele lungi și fețele încruntate ale cenacliștilor mi-au rămas adânc întipărite în memorie. Atmosfera locului îmi aducea nu știu de ce aminte de poezia Împărat și proletar. Am citit două poezii extrem de scurte: Poem despre micuțul Hans, care sună astfel: „Micuțul Hans avea o gaură neagră/ în mijlocul capului/ pe care și-o pipăia din timp în timp,/ cu plăcere, , noaptea/ urlând.” Și o altă poezie, tot foarte scurtă, Emanuel Kant. Colegii mei lunediștii au insistat să le mai citesc ceva. Dar eu am refuzat. Știam că invitația era cu dusîntors. Liviu a citit câteva poeme kilometrice și, poate, ar fi avut succes, dacă lunediștii nu ar fi comentat în răspăr poeziile lui Danilov... Lucian s-a pliat pe situație și a citit și el puțin.

Care a fost relația ta în timp, până la plecarea din 1981 și după revenirea din 1990 cu poetul Mihai Ursachi?
Nu știu dacă Mihai Ursachi a avut încredere în mine ca poet. Vorbesc de începuturi. Probabil vroia să mă facă să devin un fel de satelit al său. După debut, a văzut că treburile încep să se îngroașe. Brusc, devenisem un nume cunoscut. Apoi aveam și o fire destul de rebelă. Obișnuiam să-l contrazic. Eram printre puținii oameni sceptici din preajma sa. Cred că ne-am împrietenit mai mult după revenirea sa din autoexilul american. Cred că ne-am cunoscut mai bine în perioada în care am lucrat amândoi la Casa de Cultură a Municipiului, care funcționa într-un apartament cu două camere, situat undeva în Bucșinescu. El era director, iar eu inspector cultural. Apoi, făcând nenumărate demersuri la municipalitate am reușit să obținem sediul actual. Abia la plecare în diplomație, dl. Simirad, primarul de atunci al Iașului, ne-a repartizat acest sediu. Nu existau nici un fel de dotări. Cu timpul însă am reușit să-l punem pe linia de plutire.

Ai fost, văd, și corector la revista „Convorbiri literare”. Cum ai ajuns acolo, știind că, deși aveai două cărți publicate, nu erai membru al Uniunii Scriitorilor din România, care din 1981 până în decembrie 1989 nu a mai primit pe nimeni, cu excepția unora piloși?
M-a ajutat să ajung la „Convorbiri literare” D.R. Popescu. Luasem premiul Uniunii Scriitorilor, publicasem două cărți de versuri, fusesem foarte bine primit de critica literară, acestea au fost, probabil atuu-rile care au fost luate în calcul atunci când am fost angajat la „Convorbiri…” În rest, nu aveam nici o pilă. Dar cineva de sus mă ocrotea. În anul 1982, am fost validat de Comitetul Asociației și de Consiliul Uniunii, urma să mai primesc undă verde de la Comitetul de Cultură pentru a fi primit ca membru în Uniunea Scriitorilor. Dar avizul na mai venit. Eram privit de cei de la partid, în ciuda faptului că lucram la o revistă literară, ca un corp străin. Pe acest motiv mi-a fost retras și premiul Asociației Scriitorilor din Iași pentru volumul Arlechini al marginea câmpului, publicat la Cartea Românească. Totuși, nu știu prin ce minune, în 1986, am fost primit în Uniune, alături de criticii Val Condurache și Al. Dobrescu. A fost un fapt cu atât mai ciudat, cu cât nu eram membru de partid și nici nu fusesem primit, în timpul liceului, în UTC, din motive care-mi scapă.

Spune-ne câteva aspecte din munca de redacție a unei reviste importante cum era „Convorbiri literare”, care, iată, anul acesta a făcut 150 de ani de la apariție. Cine era tartorul, cine era cenzorul, cine era supusul?
Despre atmosfera de la „Convorbirile literare” a acelor ani ar fi multe de spus. Oricum, eu cu Brumaru eram a cincea roată la acea căruță. „Convorbirile…” nu mi-au purtat noroc. Dar iată care era atmosfera în care își desfășura activitatea revista aflată sub conducerea lui Corneliu Sturzu:
Ajungând la cuvântul „cizmă” și dând apoi cu nasul și de „tămâie”, Corectorul principal (a se citi, Emil) sări ars de pe scaunul lui metalic, se repezi nervos spre ușă și scoase un urlet atât de cumplit, încât se zgudui toată redacția din temelii, iar redactorii care la acea oră obișnuiau să joace șah, stând aplecați deasupra birourilor și din când în când pufăind din țigară, își îndoiră spinarea, cocârjându-se peste tabla de joc și făcându-se din ce în ce mai mici, își astupară cu degetele urechile, zicând în sinea lor: „Iar l-a apucat”. Liniștindu-se aproape pe loc, Corectorul principal spuse cu o voce ascuțită: „Iar”. După care, suflându-și tacticos nasul în batista sa de catifea, intră în cămăruța corectorilor și se așează la locul său de la fereastră, bodogănind nemulțumit de ieșirea sa, în timp ce își îndrepta ochelarii pe nas: „|știa nu mai potde bine. Râd toată ziua și se distrează jucând șah. De grași ce sunt, nu-și mai încap în propria lor piele. Ar trebui să dau un pic iama în ei. Băga-le-aș sârmă-n nas...” După ce mai corectă câteva rânduri, Corectorul principal se enervă din nou, de data aceasta îl scoase din papuci cuvântul „aghiazmă” ce rima cu „mireasmă”, drept care, năvălind pe ușă, răcni din toți bojogii: „Măi beliților, vă bag în șahu’ mă-sii!” Apoi se întoarse în birou și mai corectă o pagină de revistă.
Corectorul secundar nu spuse nimic, dar băgă totul la cap și atunci când principalul se duse să bea apă, își exersă și el timid glasul, răcnind pe un ton scăzut: „Șapca nebunului, în gura tutunului. Ghici ghicitoarea mea”. „Cine răcnește în halul ăsta? întrebă redactorul-șef, scoțându-și nasul vânăt pe ușa întredeschisă. Ce se întâmplă aici? Vă rog să încetați, am nevoie de liniște. Unde vă treziți?”
„Ia mai dă-l dracului, spuse Corectorul principal, intrând cu o cană de apă în chichineața destinată corectorilor și amenințând, în același timp, cu pumnul ușa redactorului- șef, ce tocmai se închidea cu zgomot. Noi bem și corectăm hârțoage, înghițind nu prostie umană turnată în formă de litere, ci și plumb, în timp ce redactorii-șefi se delectează cu colaboratoare, cu versuri, sâni, picioare lungi și votcă. Și aceasta se cheamă distribuția echitabilă a muncii în socialism.”
Punând cana pe șpalturile risipite pe biroul său pătat de cafea și pix, Corectorul principal bodogăni: „Ce, mă, n-am dreptul să urlu? Scrie cumva în Constituție că în Republica Socialistă România urletul în redacții e strict interzis? Nu-i interzis. Atunci am să urlu până când o să zboare pe fereastră toate piesele de șah.” Calmându-se, Corectorul principal luă o pastilă pentru purgații. Sorbi trei picături de apă din cană, mai luă o altă tabletă pentru greață la stomac și una pentru „durerile care-l supărau undeva jos, într-un loc cuprins între genunchi și talpă, unde apăruse un fel de bubă, pe care el o poreclise „buba metafizică” și aceasta tocmai pentru că nu putea suferi nici bubele, nici metafizica, după cum nu putea suferi cuvintele „magistre”, „ioanid”, „blandiana” ș.a.
Față de aceste toate denumiri, Corectorul principal avea din când în când alergie. Și dacă le auzea rostite în preajmă, simțea cum „buba metafizică” de la picior redevine activă, aruncând lavă, amestecată cu puroi, peste ciorapii săi vișinii. Aducându-și aminte de toți acești termeni, ce fără voia sa vuiau acum în cap, Corectorul principal spuse: „Hai să terminăm odată, că ne apucă noaptea aici”. Corectorul secundar, punându-și pixul pe masă, adăugă: „Hai!”.
În trei secunde, corectorii își strânseră lucrurile de pe masă, le băgară în genți și închizând încet ușa, dispărură, fie intrând, ca de obicei, în primul bar, unde se cinstiră comandând pe rând votci mici și cafele mari, înjurând pe redactorul-șef și făcându-l albie de porci pe secretarul general de redacție, care-i exploata la sânge. Stătură în bar și pe terasă până când afară se întunecă de-a binelea; atunci își mai comandară câte un rând de votci și, dându-le imediat pe gât, se grăbiră să ajungă acasă.
Ajungând acasă, Corectorul principal îi rugă pe ai lui să nu facă zgomot, să nu se certe decât în bucătăria care se afla tocmai în fund și de unde zgomotul ajungea cu greu până în cămăruța lui. În această cămăruță, ardea de obicei un beculeț roșu, pâlpâind ca o canelă, la lumina căruia Corectorul principal, stând întins pe divan, își corecta propriile sale creații pline de tot felul de melci, cești de cafea, motani, detectivi și femei cu patru sâni de catifea.
Da, cam aceasta era atmosfera.

Cum ai găsit Iașii după revenirea ta din diplomație? Viața literară, la asta mă refer, pentru că pe cealaltă lumea o vede, e mereu pe sticlă, agresivă și barbară.
Încă nu m-am regăsit. Mă mișc destul de stingher, ușor înstrăinat prin peisajul literar ieșean. Dar sper să mă regăsesc.

Ce ai reușit să faci în diplomație, chiar dacă aici, în partea furată a țării noastre. Există vreo șansă, din punctul tău de vedere, după o astfel de experiență, trăind în mijlocul românilor de peste Prut, ca România la o sută de ani de la Marea Unire să se adune în granițele limbii vorbite de locuitorii ei?
Ce n-aduce anul, poate aduce ceasul. Să sperăm că istoria are un destin ce se repetă. Basarabia e un ținut special. Travaliul ei istoric ar trebui să fie un impuls pentru noi toți.

Ce așteaptă Nichita Danilov de la ziua de mâine? Ca om, ca scriitor, ca ieșean?
O bună înțelegere cu toți confrații mei..

Mulțumesc.
Mulțumesc și eu.