Trăim astăzi în România într-un mediu cultural predominant negativist
Te afli la Berlin. Ai posibilitatea să compari viaţa literară dinafara ţării cu cea de la noi. Ce nu-i în regulă aici, la Bucureşti, să spunem? Sau ce-i în regulă?
Am predat într-adevăr, la Berlin, la Freie Universität, timp de un semestru, un curs/seminar/atelier de postmodernism american. Totul în cadrul faimosului Samuel Fischer Course, ţinut de doisprezece ani încoace de scriitori cu o anume reputaţie internaţională. Am avut aici predecesori ca Vladimir Sorokin, Kenzaburõ Õe, Richard Powers, Sjón, Scott Bradfield, Dubravka Ugrešic etc., ceea ce e puţin intimidant pentru mine, dar şi stimulator.
În comparaţie cu viaţa culturală germană, cea românească are plusuri şi minusuri. E bine că persistă la noi o încredere idealistă în poezie, în arta scrisului în general, o spontaneitate creatoare, dacă ineficientă, măcar stenică. Există oameni, în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, care trăiesc mai departe utopia cărţii, reveria scrisului ca act existenţial. Avem şi un strat subţire de cititori adevăraţi, capabili de discernământ literar. Din păcate însă, cum ştie toată lumea, în lumea culturală, ca şi-n cea politică şi-n viaţa noastră naţională în general, predomină confuzia şi haosul: trăim astăzi în România într-un mediu cultural predominant negativist, incapabil de admiraţie şi de echilibru. Nu mai avem noţiunea de sistem literar. Judecăm fiecare carte izolat, fiecare autor izolat de povestea artistică din care face parte. Nu mai trăim într-un roman de idei, ci într-o lume atomizată şi, pe deasupra, resentimentară. Apoi, rămâne veşnica poveste a managementului cultural. Nu avem banii pentru cultură pe care-i are Germania, fireşte, dar - cu marea excepţie a Institutului Cultural Român - instituţiile noastre din domeniu nu au deocamdată nici viziune, nici pricepere în gestionarea culturii.
Crezi că „franzela pufoasă a exilului“, cum spunea Caragiale răsturnând clişeul paşoptist, este o soluţie pentru un scriitor român de azi? Ce pledează pro, ce contra?
Nu avem toţi norocul unei moşteniri căzute din cer ca să ne facă franzela mai pufoasă, în ţară sau în exil. Dacă vrei să trăieşti în exil, întreabă-te în primul rând din ce vei trăi. {i, cum omul nu trăieşte numai cu pâine, mai întreabă-te cine-ţi va da în exil demnitatea şi legitimitatea pe care le aveai de la sine-nţelese în ţară, şi de care nici nu-ţi dădeai seama, ca de aerul pe care-l respiri. E teribil de greu să trăieşti în străinătate când competenţa ta, ceea ce ştii să faci ca să capeţi pâine şi demnitate, abia te ţine la suprafaţă în propria ta ţară. {i chiar dacă eşti competent, vei constata repede că lupta pentru recunoaşterea competenţei tale îţi mănâncă trei sferturi din resurse şi că nu-ţi mai rămâne prea mult pentru exercitarea ei. Exilul definitiv a fost o soluţie disperată în perioada comunistă, azi există soluţii alternative chiar şi pentru cei ce se sufocă în România: plecări şi reveniri pentru perioade lungi. Cred că e modul ideal de viaţă pentru un artist.
Pe aeroportul JFK, am dat efectiv cu banul
La un moment dat a fost un zvon destul de puternic că vrei să pleci definitiv din România. E adevărat?
Pentru mine e un fel de vorbă spusă la necaz. Când nu mai putea de răul nostru, mama striga întotdeauna ceva de genul: o să-mi iau câmpii, o să plec o dată unde văd cu ochii, ca să scap de voi şi de toate... Doar o dată m-am gândit serios să rămân definitiv în străinătate: după călătoria în America, din 1990. Atunci, pe aeroportul JFK, am dat efectiv cu banul. Aş fi respectat decizia hazardului, oricare ar fi fost ea. Atunci banul a căzut pe partea lui românească. M-am gândit de multe ori la viaţa mea alternativă, cea pe care-aş fi dus-o în State, dacă o infinitezimală schimbare în sfârâitul monezii ar fi dus la căderea ei pe partea cealaltă. Aş fi fost azi cu totul alt om, dar în ce fel, numai Dumnezeu ştie. De fapt, într-un fel banul a căzut pe muchie, căci, deşi am trăit ulterior în România, ani îndelungaţi i-am petrecut totuşi afară.
În ultimul timp ai făcut „turnee“ cu lecturi într-o mulţime de locuri. Unde ai fost, ce-ai citit şi unde te-ai simţit (cel mai) bine?
Cine le mai ştie? Numai de trei luni încoace am făcut vreo douăsprezece călătorii pentru lecturi şi conferinţe în toate colţurile Germaniei şi-n plus la Paris şi la Ankara. Anul trecut am făcut, între altele, lecturi la Londra, Cambridge, Graz, Stuttgart, Stockholm şi pe insula Gotland. Nu-mi mai amintesc toate drumurile. Unele au fost obositoare şi fără mare câştig, altele mi s-au părut binevenite. De la un timp, drumurile astea, care la-nceput ţi se par mari realizări, devin cea mai tocită rutină. Aşa cum după o vreme nu-ţi mai colecţionezi cronicile din reviste, cum nu-ţi mai cauţi numele pe internet, cum nu te mai bucură fiecare traducere din cărţile tale, la fel, nu-ţi mai contabilizezi călătoriile şi lecturile. Nu te mai iluzionezi că ele înseamnă ceva. E un joc social pe care încă îl mai joci, nici tu nu ştii de ce: răspunzi la mailuri, accepţi invitaţii, urmează aeroporturi, avioane, hoteluri, săli cu public... Cărţi publicate, traduceri, cronici... N-ai timp, din fericire, să te-ntrebi unde duc toate astea. Te învârteşti în cerc, ajungi să-i cunoşti pe toţi cei 30-40 de scriitori din eşalonul tău... Dai autografe gândindu-te la altceva, îţi joci personajul în mod automat, spui automat lucruri pe care le-ai gândit altădată... Koestler îi numea „call-girls“ pe universitarii ce aleargă de la un colocviu la altul. Am ajuns şi eu o call-girl în jocul internaţional al întâlnirilor literare.
Totuşi, ăn ce limbi ai fost tradus până acum (că eu le-am pierdut socoteala)? În ce limbă ai vrea să fii tradus?
Şi eu le-am pierdut socoteala. Trebuie să fie vreo cincisprezece. Dar asta nu înseamnă cine ştie ce. Una sunt limbile de circulaţie, alta sunt limbile mici, deşi au şi ele importanţa lor. Apoi: mai importantă decât limba este editura la care eşti tradus. {tiu inşi, la noi, care se laudă cu traducerile lor prin Spania, Germania, Franţa şi mai ştiu eu unde, şi totuşi, pot să v-o garantez, nu există de fapt nicăieri. Dacă ieşi la o editură mică, fără nume şi difuzare, fie şi în America, e de parcă ţi-ai arunca volumul în baltă. Nu-ţi foloseşte decât ca să-ţi umfle CV-ul. Din păcate noi, cei veniţi din „the middle of nowhere“, n-avem de ales, trebuie să acceptăm tot ce se iveşte, să fim bucuroşi chiar şi de aruncarea cărţilor noastre în baltă. Mie mi-au trebuit douăzeci de ani ca să încep să public la edituri importante, ani în care n-am avut nici agent (cum n-am nici azi), nici vreo editură care să-mi gestioneze drepturile internaţionale. Am făcut totul singur, lucrurile au mers cu o încetineală exasperantă, dar au urmat o pantă ascendentă care continuă şi azi, şi tot e ceva.
Mai important şi decât editura e traducătorul: un traducător bun dintr-o limbă fără circulaţie, ca a noastră, valorează greutatea lui în aur. Mai mult decât cu editurile la care public (între care Denoël, Suhrkamp, DTV, Albert Bonniers sau Paul Zsolnay) mă laud cu traducătorii cu care-am lucrat în toţi aceşti ani, cu geniul lor, cu devotamentul lor pentru literatura noastră, cu prietenia pe care mi-au arătat-o. Le datorez, prin urmare, enorm unor Alain Paruit, Gerhardt Csejka, Inger Johansson, Ernest Wichner, Bruno Mazzoni, Laure Hinckel, Steinar Lone, Jan Willem Bos, Ivan Stankov, Gabi Csordas sau Alec Mustar.
În fine, aş spune că lucrul cel mai important este ecoul cărţilor tale. Cele mai multe cărţi româneşti au în străinătate obişnuitul „succes de stimă“, indiferent de valoarea lor. Ca să ajungi să urci pe o treaptă mai sus şi să devii cu adevărat un scriitor cunoscut internaţional ai nevoie de mai mult: de aprecierea, entuziasmul chiar, al unor editori, critici, agenţi din lumea culturală unde ai publicat. Chiar la editurile cele mai bune, dacă editorul nu crede în tine, dacă nu face tot ce trebuie făcut pentru cartea ta, ea va cădea în baltă fără nici un zgomot ca şi la o editură mică.
Eram transfigurat de fericire: aveam să devin autor!
Cred că lumea a uitat:
cum ai debutat publicistic, cum ai reuşit să debutezi editorial în anii cenzurii comuniste?
Eram în anul al doilea de facultate şi citisem prima dată la Cenaclul de Luni. Nicolae Manolescu m-a întrebat după lectură dacă am publicat ceva până atunci. I-am răspuns că nu, şi că nici nu mă interesează să public. „Eu scriu doar pentru mine“, i-am zis. Totuşi, după încă doi ani, predasem un volum de versuri la trei edituri, la concursurile de debut. Am aflat mai târziu că el n-a fost selectat de nici una dintre edituri, nici măcar pentru faza finală a jurizării. Dar la o şedinţă de lectură a aceluiaşi cenaclu s-a întâmplat să vină şi Mircea Ciobanu, pe atunci redactor la Cartea Românească. După ce am citit nişte poezii, el a venit la mine şi m-a întrebat dacă am predat ceva la ei, la concursul de debut. I-am spus că am acolo un volum. „Din păcate, rezultatele sunt date deja... Stai să vorbesc cu Marin Preda“. După câteva zile, Ciobanu m-a sunat şi mi-a spus că directorul Cărţii Româneşti vrea să mă cunoască. Foarte emoţionat, am intrat peste vreo două zile în biroul lui Preda şi am stat de vorbă cu el câteva minute. „Crohmălniceanu mi-a vorbit entuziast despre tine“, mi-a zis scriitorul. „Să vedem ce putem face...“ Rezultatul e că în acel an, în loc de zece cărţi de debut câştigătoare, câte erau în plan, au fost anunţate unsprezece, ultima fiind a mea. Vestea mi-a dat-o prietenul Emil Ionescu, care făcea corectura la nu mai ţin minte ce revistă, unde rezultatul de la CR se publica a doua zi. N-am dormit deloc în acea noapte. Eram transfigurat de fericire: aveam să public o carte, aveam să devin autor! {tiam că volumul urma să iasă abia peste un an. }in minte că mi-era frică să nu mă calce vreo maşină sau să mi se-ntâmple altceva până atunci, şi să nu mai apuc să-mi văd cartea. Când Faruri, vitrine, fotografii a ieşit, l-am sărbătorit cu prietenii mei Cristi Teodorescu şi Marinică Preda (nepotul scriitorului). Eram bucuros cum n-am mai fost apoi, nici pe jumătate, la nici o altă carte de-a mea.
Tu ai fost cenzurat? Cât?
Bineînţeles că am fost cenzurat, pe atunci se cenzura totul, chiar şi cărţile de bucate. L-am cunoscut chiar pe tovarăşul Dulea, şeful cenzurii, ca şi pe cenzorii Vasile Nicolescu şi doamna Docsănescu. Aceştia din urmă erau oameni cultivaţi şi civilizaţi. Ca şi în cazul lui Răutu şi al multor oficiali comunişti, ei păstrau pentru ei (şi o citeau pasionat) literatura pe care oficial o interziceau. E doar una dintre perversităţile sistemului. După ce cenzura a fost oficial desfiinţată, ea a revenit de fapt redactorilor fiecărei edituri. Florin Mugur - un om minunat, unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei de-atunci - mi-a publicat câteva cărţi în acea vreme, făcându-le să treacă aproape întregi cu aceeaşi stratagemă: adăugam cărţii încă vreo zece poeme pe care nu le doream, de fapt, în volumul final. El le „cenzura“, le elimina din volum, adică, fiind astfel acoperit în faţa celor de la Consiliul Culturii. Am trăit şi o altă formă de cenzură, a muncitorilor de la Tipografia 30 Decembrie, care au refuzat să-mi publice volumul Poeme de amor pe motiv de pornografie. Cea mai mutilată a ieşit, cu vreo două luni înainte de revoluţie, prima mea carte de proză, Nostalgia. Dar despre modul complex, de multe ori paradoxal în care cenzura a funcţionat în România rămâne încă să se scrie.
Unde, în ce locuri ai scris Orbitor? Fiind un roman total, un arhi-roman, îmi închipui că a călătorit mult, deşi bănuiesc că ştie bine şi blocurile bucureştene.
Am început să scriu la ceea ce avea să devină trilogia Orbitor la Bucureşti, cred că prin 1992 (mi-ar trebui jurnalul ca să spun exact), dar cele câteva zeci de pagini ale primului manuscris nu aveau nici o legătură cu cartea. Am reînceput după câteva luni, iarna, şi de-atunci n-am mai şters nimic: cartea s-a scris egal, de-a lungul a paisprezece ani, ca şi cum ai împleti, fără să mai deşiri ceva, un pulovăr uriaş. Primul volum l-am scris aproape în întregime la Amsterdam, singur în cămăruţa mea de pe Waatergraafsmeer. Al doilea s-a scris în diverse locuri, dar mai ales la Berlin şi la Budapesta, cam prin 2000-2001. Am continuat la Viena şi am terminat cartea la Stuttgart, cu câteva luni după deadline-ul pe care mi-l dădusem singur: împlinirea vârstei de cincizeci de ani. Scrierea acestei cărţi este o epopee pe care poate am s-o povestesc în detalii cândva, deşi jurnalul meu dă seamă, parţial, de sutele de momente incredibile care-au însoţit-o. A fost aventura fantastică a vieţii mele, anii cei mai rodnici, pe care nu mi-i poate lua nimeni. De la atâta scris, peniţa mi s-a cam tocit şi rezervorul stiloului nu mai e acum atât de plin, dar mă ţine încă în viaţă speranţa de a mai scrie cândva o carte adevărată, care să poată sta alături de Orbitor, Nostalgia sau Levantul...
Ţi-o doresc din toată inima şi sunt sigură că va „bate la uşă“, cum mi-a spus mie Radu Paraschivescu. Dar rămânând la Orbitor: ce nu s-a spus despre el? Tu, dacă era romanul altcuiva, ce-ai fi spus despre cartea asta?
Orbitor nu este încă văzut ca o carte unitară, el a fost discutat exclusiv în cronici de întâmpinare, chiar dacă unele destul de extinse şi de comprehensive, unde fiecare volum a fost citit ca o scriere independentă. E foarte greu să scrii despre orice carte în două coloane de revistă, dar cu atât mai mult despre Orbitor. Vitalie Ciobanu spunea că deocamdată cartea „iese în afara spaţiului vizual“, ca o construcţie de care eşti încă prea aproape. Nenumărate detalii ale cărţii, unele esenţiale, nici măcar n-au fost menţionate vreodată. Mulţi critici, de fapt, chiar şi cu bunăvoinţă, nu pot citi o astfel de carte. E imposibil să înţelegi ceva din volumul al treilea, de pildă, fără să cunoşti în detaliu Biblia. E foarte greu să „vezi“ conturul general al cărţii dacă nu eşti familiarizat cu opera lui Desiderio Monsu. Nu strică nici ceva noţiuni de topologie, embriologie, cerebrologie sau genetică. {i aşa mai departe. Dar nu mă plâng: am avut şi cronici binevoitoare, şi reacţii de la cititori care m-au convins că n-am scris degeaba.
Ce citeşti la Berlin? Ce scrii?
Citesc de toate, ca de obicei: postmoderni americani pentru cursul meu, cărţi de fizică cuantică şi de istoria artelor, romane venite din ţară - ca fermecătorul Viaţa începe vineri - şMulţumesc! n.m. I.P.ţ ziare, reviste, tot ce-mi cade-n mână. Îmi scriu jurnalul, zi de zi, cu acribie de furnică, scriu la un roman, mă gândesc la altele două... Dar ce se povesteşte nu se mai scrie, e una dintre cele mai persistente (şi mai justificate) superstiţii ale scriitorilor.
Voi împlini anul acesta 54 de ani. {i pentru mine, cum scria Hölderlin, „aprilie şi mai şi iunie s-au dus“. Cu Orbitor am ajuns, cred, pe vârful dealului meu personal şi pot acum privi de jur-împrejur cu mai multă limpezime. Chiar şi dacă de-acum încolo voi coboră, n-o să am nici un regret, pentru că am atins o clipă cerul cu palma, şi asta e tot ce poate face un om. Dar sper să mai rămân, totuşi, o vreme acolo.
Minunile nu vin când le ceri
Dintre laureaţii Nobel ai ultimilor 10 ani, cine ţi se pare cel mai îndreptăţit, iar dintre cei care n-au luat premiul, cine cel mai nedreptăţit. Uite, eu, de pildă, sufăr pentru Mario Vargas Llosa.
Vargas Llosa va fi întotdeauna un mare scriitor, chiar şi fără Premiul Nobel, la fel ca Proust, Joyce, Kafka, Musil, Hrabal, Bulat Okudjava, Pynchon şi sute de alţi autori extraordinari. Premiul Nobel nu adaugă nimic şi nu scade nimic valorii unui scriitor. După ce l-ai luat eşti mai bogat şi mai notoriu (lucruri deloc de dispreţuit, de altfel), dar nu mai adevărat. Dacă se-ntâmplă să-l primeşti e un miracol, dar tocmai caracterul lui de miracol îl face inaccesibil dorinţei. Minunile nu vin când le ceri, ele se întâmplă. Nici un autor pe care-l cunosc nu scrie în vederea Premiului Nobel, ci ca să-şi umple forma şi, cum spunea Kafka, „să-şi înţeleagă situaţia“.
Abia a început anul. Ce-ţi doreşti de la el? Dar de la tine?
Îmi doresc să supravieţuiesc şi acestui an, să merg mai departe, să-mi refac cercul de prieteni, destul de îngustat în ultima vreme, să scriu bună parte din noul roman. Le doresc tuturor celor ce citesc acum aceste rânduri ani foarte lungi înainte, pentru că, de fapt, darul cel mai mare care ne-a fost făcut este ceea ce de obicei preţuim cel mai puţin: viaţa însăşi.
În ce ne priveşte, viaţa revistei România literară îşi doreşte cu siguranţă să te aibă cât mai des în ea. Îţi mulţumim pentru bucuria acestui interviu.
