Încheiam articolul trecut,
despre cartea Nicoletei Roman
(Femei, onoare şi păcat în
Valahia secolului al XIX-lea,
Humanitas, 2016, în Seria
„Societate & Civilizaţie”,
coordonată de Constanţa
Vintilă-Ghiţulescu), cu meseriile
pe care femeile încep să le
dobândească, de pe la jumătatea
anilor 1800.
O instituţie de secol XIX, înfiinţată
cu oarece decalaj, ce ţine de specificul
fiecărui principat, în Ţara Românească
şi apoi în Moldova, este şcoala de moaşe.
În vremurile mai vechi, moaşa, sau baba
satului, era stâlpul comunităţii rurale,
inspirând încredere prin ştiinţa rosturilor,
dar tot ei i se reproşau neglijenţa, lipsa
de igienă sau fapte şi mai grave, precum
avorturile. Şcoala de moaşe face, întrucâtva,
ordine în această practică aproape
magică a aducerii unui copil pe lume,
stabilind ca regulă scrierea de recomandări
pentru moaşă, care pot servi de carte
de vizită şi ca apărare, atunci când ea
este reclamată. Evident, în hrisoavele
vremii se găsesc şi plângeri ale târgoveţilor
la adresa moaşelor, ele pierzându-şi
locul de neatins pe care-l aveau la
sat, şi cazuri de falsificări de diplome
şi, deci, de practicare a meseriei ca
odinioară, cu o autoritate mai presus
de regulile statului. Începe competiţia,
stârnită de perceperea acestei îndatoriri
de onoare, cândva, drept o sursă de
căpătuială şi, spre propăşirea sistemului
sanitar, încă foarte înapoiat, competiţia,
conchide Nicoleta Roman, nu strică.
Alte meserii feminine, la jumătatea
secolului, erau cele de doică şi de
guvernantă. Dacă prima existase de
când lumea, a doua abia începe să fie
la modă, când oamenii înstăriţi prind
gust de modul de viaţă al marii boierimi.
Dintr-un studiu de caz pe care Nicoleta
Roman îl prezintă pe larg aflăm, însă,
că viaţa guvernantelor de provincie nu
este chiar confortabilă, ele fiind mai
curând nişte chelărese cu toată gospodăria
pe mână şi, mai mult, prizoniere din
ţări străine într-un loc pe care-l înţeleg
prea puţin. Aşadar, nu se deosebeau
prea mult de slugi, fetele în casă, expuse,
nu o dată, unor relaţii nepotrivite cu
stăpânul. Astfel de relaţii, privite cu
oarecare îngăduinţă în societate (nu
însă, când stăpâna casei se încurca
cu servitorii), când sunt copii la mijloc,
duc la pruncucidere sau abandon. Uneori,
slujnicele seduse şi abandonate îşi lasă
nou-născuţii, însoţiţi de un răvaş usturător,
la uşa boierului păcătos. Însă boierilor
vremii prea puţin le păsa de gura lumii,
scrie Nicoleta Roman, aşa încât şansele
copilului de a fi recunoscut erau nule.
Totuşi, dacă femeia avea inspiraţia să
se orienteze spre cineva dintr-o clasă
socială asemănătoare, legea intervenea,
ajungându-se chiar la căsătorie.
Un alt capitol savuros este cel dedicat
roabelor de pe moşii, legăturilor mixte,
între un rob sau o roabă şi un om liber,
şi copiilor rezultaţi din aceste legături.
De multe ori, deşi născuţi liberi, după
lege, aceştia cad, la rândul lor, în robie.
Fiindcă legătura cu un ţigan, inclusiv
în ochii Bisericii, o decade social pe
femeia liberă care intră în respectivul
păcat.
Cartea Nicoletei Roman se apropie,
mai apoi, şi de păcate mai grele, precum
infanticidul, reconstituind premisele
sociale care duceau spre astfel de rezolvări
extreme ale unor relaţii dezavuate de
colectivitate. Fireşte, reţeta răzbunării
nu ocoleşte farmecele şi vrăjile grele,
ţintind moartea vreunui vinovat sau a
unei concurente. Cum se fac, şi cum se
judecă arată Nicoleta Roman într-un
excurs pasionant prin mentalitatea
satelor tradiţionale.
Capitolul antepenultim se ocupă de
o altă realitate în curs de recunoaştere
socială, aceea a prostituţiei. Ibovnice
au existat de când lumea, condamnate
făţiş şi îngăduite oarecum, dar după
jumătatea secolului XIX fenomenul,
aşa-zicând, se instituţionalizează. Statul
şi gura lumii capitulează în faţa evidenţei,
şi încearcă să ţină prostituţia sub control,
supusă unor reguli. Până să se reuşească
aşa ceva, hanurile mărginaşe, cârciumile
rău-famate, chiar şi hanurile boiereşti
decăzute sunt locuri de înflorire a
dragostei plătite. Unele din aceste
adăposturi ale târgoveţilor în căutare
de distracţii sunt conduse chiar de femei,
devenind, cu timpul, afaceri respectabile.
Ca şi în alte situaţii, diferenţa, în
ochii lumii, o fac rangul şi punga clienţilor.
În fine, inventarul rolurilor feminine
de care se ocupă Nicoleta Roman se
desăvârşeşte cu hoaţele, fie ele ţigănci,
sau slugi care fură de la aproapele
lor, ori cerşetoare şi femei fără căpătâi,
care dau lovitura prin bâlciuri. Privită
dinspre onoare spre păcat, lumea feminină
a secolului XIX pare că involuează,
împrumutând moravuri pe care nu le
avea, nicidecum, în societatea rurală
dinainte. Ce o să le aştepte spre sfârşitul
veacului, când monarhia caută modernizarea
statului, nu ştiu încă prea bine. În orice
caz, spune Nicoleta Roman în epilogul
volumului, nu Biserica va fi cea care să
le judece, cum s-a întâmplat în trecut,
ci presa. Femeile ca grup se transformă
în femeie ca individualitate. Cu meritul
şi păcatul ei.
