Se ştia că "scrisorile din Paris" trimise de Eugen Ionescu între anii 1938 şi 1940 revistei "Viaţa Romînească" (aşa era ortografiat atunci numele revistei, cu "î" din "i") au fost şapte, dar în realitate au fost nouă. Cele şapte au fost editate prima oară după mai bine de 50 de ani de la apariţia în revistă în culegerea intitulată Război cu toată lumea, scoasă în 1992 la Editura Humanitas, cea dintîi şi deocamdată singura ediţie a publicisticii româneşti a lui Eugen Ionescu. întocmită şi îngrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, această ediţie se voia "exhaustivă", cel puţin "în intenţie" şi se încheia cu o bibliografie a scrierilor lui Eugen Ionescu publicate în presa românească între 1927 şi 1946. Culegerea a fost tipărită în două volume, probabil din raţiuni editorial-comerciale, fiindcă în nota preliminară asupra ediţiei cei doi autori se referă la unul singur ("... bibliografia care încheie volumul..."). în aceeaşi notă, Mariana Vartic şi Aurel Sasu aminteau existenţa unei alte bibliografii a scrierilor lui Eugen Ionescu în româneşte, prima de altfel, cea alcătuită de Gelu Ionescu la începutul anilor '70 ai secolului trecut, cînd acesta cercetase sistematic şi pentru întîia oară în istoriografia literară românească, în vederea unei teze de doctorat, "începuturile marelui scriitor". Gelu Ionescu şi-a trecut doctoratul cu această lucrare, dar publicarea ei a fost blocată de cenzură. Predată în 1973 bunei şi astăzi dispărutei Edituri "Minerva", cartea lui Gelu Ionescu avea să fie tipărită abia în 1991, după ce regimul comunist se prăbuşise. între timp, în 1982, autorul se exilase, iar volumul fusese publicat, în traducere franceză, la editura Universităţii din Heidelberg.
în bibliografia lor, Mariana Vartic şi Aurel Sasu înregistrau existenţa a şapte "scrisori din Paris" trimise de Eugen Ionescu revistei "Viaţa Romînească" între 1938 şi 1940, tot atîtea fiind reproduse şi în ediţia lor "exhaustivă".
La începutul anului 2005 am descoperit, din întîmplare căci eu nu sînt "ionescolog", că de fapt mai exista o "scrisoare din Paris", a opta, apărută tot în Viaţa Romînească, în numărul 12 (decembrie) din 1939. Cum nu figura nici în ediţia şi nici în bibliografia întocmite de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, am semnalat-o şi am republicat-o în România literară (nr. 5, 6, 7 şi 8, februarie-martie 2005). Era singura, din întreaga serie a corespondenţelor trimise din Paris de Eugen Ionescu, în formă de jurnal, un jurnal ce acoperea aproximativ trei luni din tulburele an 1939, anul în care avea să înceapă al Doilea Război Mondial. îmi permisesem, deşi, repet, nu sînt "ionescolog", să cred că este un document literar esenţial pentru înţelegerea întregii literaturii a lui Eugen Ionescu, nu doar a "începuturilor" lui româneşti. Scrisesem, astfel, că "intensitatea şi amplitudinea trăirilor în raport cu istoria fac din aceste pagini de jurnal un document unic în literatura română şi nu numai, citînd cîteva fraze din acea pierdută şi regăsită Scrisoare din Paris: "în vasul acesta al lumii care se scufundă, trăiesc, multiplicată, groaza mea individuală, şi groaza celorlalţi. Nu ştiu dacă să plîng pentru mine mai întîi, sau pentru lume? Se sfîrşeşte, poate, tot: cultură, civilizaţie, umanism. Tot ceea ce omul îşi durase. (...) Un dezastru, un uragan peste toate astea. Sunt solidar cu agonia lumii europene. E în mine însumi. Nu-i nimic de făcutť.
Remarcam, de asemenea, că există, în acest vast dezastru presimţit, cîteva fragile repere şi certitudini - R., femeia iubită; "ţara" în care autorul jurnalului se întoarce ca spre un liman şi pe care o asociază reîntîlnirii cu fiinţa dragă (Mă restrîng, mă ghemuiesc. Merg în ţară... Abia aştept s-o revăd pe R.), dar şi unui sentiment al datoriei (Mă-ntorc în Bucureşti, curînd. Va fi, cred, nevoie să fiu acolo), "omenia" ţăranilor (cred că omenia adevărată e la ţară. Există o internaţională autentică: a ţăranilor) şi clipele de miracol ale întrezăririi unei lumini de harť. Ignor însă dacă şi cum va fi fost citită această a opta scrisoare de "ionescologi".
Fapt e însă că există, am găsit-o tot din întîmplare, şi o a noua scrisoare faţă de cele şapte din ediţia şi bibliografia alcătuite de Mariana Vartic şi Aurel Sasu. A apărut, fireşte, tot în "Viaţa Romînească", anume în numărul dublu 9-10, septembrie-octombrie 1939. Este un text compus din trei părţi. Cea dintîi, cea mai întinsă, constată "haosul" lumii, "trăim în haosul cel mai perfect". Cu o intuiţie extraordinară, "tînărul" Eugen Ionescu remarcă, în 1939!, "identitatea esenţială" dintre Germania nazistă şi Rusia sovietică, uimindu-se că nu fusese observată. Poate pentru a ilustra această viziune a prăbuşirii certitudinilor, reprezentărilor şi explicaţiilor, Eugen Ionescu schiţează două "puncte de vedere", două fiziologii, a domnului Henri, cel care preconizează retragerea în sine ca soluţie de salvare, şi a părintelui B., "călugăr dominican", care întrevede "posibilitatea unei păgînizări a Europei". Temă, azi, tulburător de actuală...
România literară repune, iată, în circulaţie şi această pierdută şi regăsită "scrisoare din Paris" de acum aproape 70 de ani.

Mircea Iorgulescu

*
A scrie, în momentele de faţă, articole la revistă, este o ocupaţie ce are tot dreptul să ne pară paradoxală şi deşartă. Dar parcă pîn-acum n-a fost acelaş lucru? Cum puteam avea superficialitatea de a crede în permanenţa, în starea normală a liniştii? S-a vădit, acum, ce era pe dedesupt. Nu trebuie să avem nicio surpriză. Pentru prăvăliri suntem făcuţi, pentru catastrofe, şi pentru catastrofe încă şi mai mari. A dura înseamnă a te transforma, - a sfărîma forme şi a trece în altele: lucru ce nu se poate face nici fără durere, nici fără zarvă mare.
Aceste banalităţi fiind spuse (e bine să ne repetăm banalităţile, ca să nu le uităm; dealtfel, banalităţile devin, - la prima schimbare de mentalitate, - paradoxe, lucruri tăgăduite), - şi liniştindu-mă, în chip precar, mă aflu în stare de a-mi face cronica, despre care cine ştie însă dacă şi cumva mai apare?
Scrisul are, cum bine o ştim, sau scopul de a exprima sentimente, - sau pe acela de a lămuri oamenilor, lucrurile. A te exprima pe tine însuţi, în momentele acestea, este parcă inutil (pentru că nimeni nu se ocupă de tine), parcă deplasat: ceea ce, cum e şi firesc, nu mă împiedică deloc a continua "să mă exprim". Tot nu mă ascultă nimeni.
în al doilea rînd, - scrisul nu poate servi, acum, nici la a lămuri, devreme ce, - lăsînd în afară faptul că discuţiile mai mult încurcă decît lămuresc (fapt îndeobşte cunoscut), - toate lucrurile par a începe să se lămurească singure. Nu ne mai rămîne decît să aşteptăm şi, pe cît putem, să ne păzim: căci dacă nu se mai ciocnesc ideile, din care nu totdeauna iese scînteia adevărului, se ciocnesc lucruri mai grele din care ies, sigur, scîntei mai mari decît le dorim.
Deocamdată, desfid pe orice deştept din lume să dea o explicaţie logică stărilor de fapt actuale. Lămurirea trebuie să înceapă, desigur. Dar acum, trăim în haosul cel mai perfect. Orice este posibil: chiar şi să nu se întîmple nimic.
Ceea ce mi se pare însă, acum, sigur este faptul că toată vechea aşezare se prăbuşeşte. A fi nazist sau comunist sau democrat vechiu, este un lucru egal de depăşit. Această afirmaţie care putea să pară absurdă pînă ieri, - capătă astăzi conţinut. Nimeni nu ştie cu cine este, împotriva cui este: se pare astfel că Germania, imperialistă şi cuprinsă de mînia anexărilor teritoriale, este pe calea de a realiza idealul democratic şi pan-european al societăţii naţiunilor; Rusia sovietică, odinioară, după cîte ştim, însufleţită de idealul revoluţiei mondiale, este, astăzi, de un naţionalism de fapt, intransigent; ceea ce însă ne miră este că încă nu se observase identitatea esenţială dintre extrema-dreaptă şi extrema-stîngă, prin: colectivism, anti-capitalism (teoretic), anti-individualism, anti-creştinism, dictatură. Un alt lucru demn de remarcat este acesta: orice ins, de pe orice poziţie, se crede confirmat de evenimente. Un simptom mai sigur al haosului nici nu putea fi. Ai impresia că s-a dărîmat casa şi că tavanul zace lîngă pivniţă şi fereastra lîngă uşe. Orice poate fi alături de orice, devreme ce construcţia nu mai există, şi nici logica cea de pînă acum.
Dealtfel, confuzia nu este nouă. De mai de mult, puteau fi urmărite contradicţiile fundamentale în aşezările sociale şi în concepţiile lumii moderne. Nu noi semnalăm pentru prima oară că democraţia burgheză era fundată pe principii ce se opuneau violent unul altuia: "democraţie" şi "burghezie"; pe "libertate" şi "metafizică deterministă"; pe "egalitate" şi "robie capitalistă"; pe un principiu curios al "bisericii" devenită - nu în toate ţările, - instrument al statului temporal.
Şi în ultimul timp, contradicţiile nu au încetat să crească şi să atingă un magnific apogeu: "determinism-marxist" şi "iniţiativă revoluţionară"; sau "anti-individualism" şi "cult al eroului"; sau "naţionalism-particularist" şi "imperialism-universalist".
A depista non-sensurile lumii actuale este un sport uşor şi plin de amuzamente: " creştinism" şi "anti-semitism"; democrat franco-englez, însufleţit de respectul libertăţii naţionalităţilor şi al demnităţii umane şi, totdeodată, imperialist dincolo de continent; să fii nazist anti-iudaic, şi în acelaş timp rasist, însufleţit de mitul "poporului ales", de naţionalismul-exclusivist al celor mai vechi evrei. A vorbi de contradicţiile atitudinelor, de viragiile de front, - este cu totul inutil. Evenimentele cele mai uluitoare ne stau sub ochi. Nici o explicaţie nu-mi pare suficientă. Un lucru doar e sigur: că nici o ideologie nu mai are însemnătate decît ca mască, şi ca derutare a adversarilor; trăim în lumea cea mai materialistă şi cea mai cinică cu putinţă, - o lume a intereselor stricte. Omul nu mai este, cum se spune, un animal gratuit, - ci robul cel mai teluric, înlănţuitul intereselor, nevoilor. Decadenţa lui spirituală este marcată de această sub-umană lipsă de libertate. Omul de azi este un sclav umil, sau un sclav furios, sau un sclav agitat, sau inconştient sau chiar un sclav euforic. Fie că este "naţionalist", sau "anti-naţionalist", - naţionalismul lui este teluric, anti-naţionalismul lui este economic. Omul de astăzi stă cu fruntea în pămînt. Nu mai poate vedea cerul. înşişi aşa-zişii spiritualişti, - spunînd tare că omul este un spirit încarnat, uită esenţa lui spirituală şi nu mai teoretizează decît despre: pămînt, rădăcini, biologie, rasă, specific etnic, tradiţie (a pămîntului), destin, neputinţă de comunicare a oamenilor între ei, pieţe, economie, etc..., etc... Omul se întunecă treptat. Niciodată, cred, nu s-a vorbit mai puţin decît în vremea noastră despre Cer. Chiar în hulitul secol al nouăsprezecelea, Napoleon III făcea războaie împotriva intereselor sale, pentru o ideie; pentru a apăra libertatea ţărilor mici. Cînd Ştefan cel Mare lupta împotriva Turcilor, avea sentimentul că-şi apără ţara dar şi toată creştinătatea, împotriva unor păgîni. Cruciadele se făceau poate nu numai pentru a libera Sfîntul Mormînt -, dar se făceau mai ales pentru asta.
Acum vreun an şi jumătate, auzeam spunîndu-se, cu seriozitate, de oameni pe care mă ruşinez să-i mai numesc, că "Germania face un efort imens să salveze şi să reechilibreze lumea modernă, prin ofensiva ei împotriva comunismului şi a democraţiilor pre-comuniste" (era vizată, în primul rînd, Franţa care desfiinţează, în momentele acestea, partidul comunist!). Se credea cu tărie, atunci, că Germania este campionul unei mari bătălii ideologice. Cine ar mai putea crede lucrul acesta, astăzi?
Cine s-ar încumeta să spună între cine se dă războiul acuma? între extrema-dreaptă şi extrema-stîngă? Iată o dezminţire pe care o poate face orişicine. între lumea franceză şi cea germanică? Ce rost are atunci participarea tuturora. Pentru un echilibru european? Dar atunci de ce diferite ţări ajută realizarea supremaţiei strivitoare a uneia singure? între ordine şi anarhie? Să nu glumim. între ţările bogate şi cele proletare? între o lume nouă, ea însăşi principial dezbinată ce urmează a se răfui cu ea însăşi, - după ce va înfrînge vechea lume capitalistă-democrato-burgheză, după cum începe a circula cea mai recentă formulă? Cineva îmi spune că imaginea următoare simbolizează pentru el lupta aprigă modernă ce se dă între naţiuni şi clase: se aruncă o bucată de pîine la zece cerşetori. O păruială ia naştere. Dacă izbuteşte vreunul să prindă bucata de pîine, - ceilalţi se coalizează împotriva lui şi i-o smulg. Coaliţiile se strică şi se refac împotriva aceluia care deţine, pentru moment, bucata de pîine. Cînd pîinea e pe jos, fiecare e împotriva tuturor şi loveşte în cel care-i e la îndemînă. Şi aşa mai departe... pînă nu va mai fi nici bucata de pîine.
Oricît de plastică îmi pare a fi analogia, cred totuşi că nici ea nu exprimă adevărul. Sunt gata a crede că interesele, chiar, nu sunt decît masca unor realităţi mult mai profunde ce ne scapă. A face, astăzi, orice fel de afirmaţie; a preciza, clar, opoziţii anumite sau anumite apropieri politice şi ideologice, e un lucru prematur. După cum lesne se constată, - de la o zi la alta, distincţiile sunt depăşite. Gîndirea nu prevede ci urmează, greoi, faptele; cînd izbuteşte să le ajungă, faptele fac un nou salt formidabil şi inteligenţa nu e inteligentă).
Nu avem nimic altceva de făcut decît să aşteptăm. Cum "a gîndi" este un lucru, mai ales pentru noi, românii, - obositor, avem, acum, prilejul unic de a aştepta să gîndim cînd lucrurile se vor aşeza; iar pînă atunci, să ne odihnim preţioasele minţi. Poate vom mai avea nevoie de ele vreodată.
Deocamdată, toate lucrurile şi formulele cad unele peste altele. Cu cît prăbuşirea ar fi mai mare, - cu atît ceea ce va ieşi de aici va fi mai diferit faţă de ce a fost şi este încă (abia). Din toate astea, o aşezare nouă, o sinteză a lumii se va cristaliza.
Nu este exclusă posibilitatea, o repetăm, ca nu acum să se petreacă marea transformare. Nu am pierdut însă nimic, - căci, în orice caz, nu mai avem prea mult de aşteptat.

*
Prietenul meu, Monsieur Henri, crede că grija cea mai mare pe care un om conştient de omenia lui trebuie să o aibe astăzi este să nu moară spiritualiceşte. îmi dă exemplul lui Beethoven care-şi făcea simfoniile în pivniţă, sub bombe; al lui Hegel care, zice-se, întrerupt în momentul cînd scria, de zgomotul prea mare al bombardamentului şi-ar fi ameninţat proprietarul că se mută dacă va mai fi aşa de gălăgios cartierul. Si non e vero...
Orice acţiune spirituală, crede Monsieur Henri, este, în momentele de astăzi, ineficace; orice încercare de a participa la chinul lumii nu constituie decît un imens pericol spiritual şi personal, - aşa încît, atîta timp cît haosul exterior va fi tot atît de mare, atîta timp cît vor dura convulsiile, un singur lucru trebuie făcut: să te retragi în tine însuţi, să realizezi o ordine, un echilibru interior. Nu să te pierzi în calcule, neştiind că se cucereşte oraşul, cum spune legenda că făcea Arhimede, - dar să te păstrezi, lucid; să nu te laşi dominat de haosul lumii. Există anumite preocupări eterne, de ştiinţă de pildă, sau de metafizică, - înafară de istorie, - care pot constitui condiţii satisfăcătoare de echilibru interior.
Monsieur Henri are, în buzunar, un ordin de concentrare. Va lupta împotriva a două categorii de duşmani: duşmanii fizici ai patriei şi duşmani subtili şi mai periculoşi ai omului spiritual. Monsieur Henri speră că-i va învinge şi pe unii şi pe alţii.

Părintele B. călugăr dominican, vede posibilitatea unei păgînizări a Europei. Lucrul acesta nu însemnează însă sfîrşitul ideii creştine. Creştinismul poate să fie acoperit, să dispară, într-o parte sau în mai multe părţi ale lumii, - dar focarele vor reizbucni în alte părţi ale lumii. Lumea occidentală e puţin propice unei renaşteri spirituale; dar lumea asiatică, de pildă, e capabilă să păstreze un focar spiritual: dacă cumva nu se "europenizează", şi nu se "naţionalizează" şi ea. Nu însemnează deloc că trebuie să fugim din lume; în orice caz însă, în seria de războaie, erezii, zdruncinări ce vor veni şi se vor menţine, probabil multă vreme, - ideea creştină nu va mai fi păstrată decît în cercuri de iniţiaţi. Va reaprinde lumea, mai tîrziu. în orice caz, lumea va fi necreştină multă vreme (dar nici nu a fost creştină, cu adevărat, niciodată), - şi creştinii vor fi risipiţi, fără putere, în lume. Destinul lumii este să fie părăsită sie însăşi. în Evanghelie stă scris clar ("en toutes lettres") că atunci cînd Iisus va veni a doua oară în lume să judece viii şi morţii, drept-credincioşii vor fi extrem de puţini. Lumea războinică ce se naşte e, într-adevăr, o lume telurică, a orgoliului, a eroului (împotriva sfîntului), cu mari satisfacţii pămînteşti, şi chiar spirituale, cu un sistem de valori proprii foarte închegat, solid întemeiat şi, prin urmare, din ce în ce mai puţin propice ocaziunilor spirituale. Ce tînăr din noua lume ar renunţa să fie erou, glorios, cuceritor, - pentru a fi caritabil şi umil? Cea mai dificilă renunţare este aici.
Crescîndu-se, de mici, copiii în cultul forţei, al măririi, al jafului, - se va reuşi oare să se extirpe mila din sufletul omenesc?
Eugen Ionescu

(Viaţa romînească nr. 9-10, septemvrie-octomvrie 1939, anul XXXI)