Alexandru Papilian s-a născut la 27 martie 1947, la Paris, într-o familie de medici români (celebră), aflată în capitala Franţei temporar.

În 1970 absolvă Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti. În acelaşi an debutează cu romanul Dihorul, susţinut cu entuziasm de Marin Preda (ceea ce face senzaţie, întrucât sobrul prozator nu se mai angajase niciodată în lansarea unui tânăr). Lucrează doi ani la Biblioteca Centrală de Stat, două luni - la revista Flacăra, iar apoi - la Televiziune (până în 1977).

În 1984 ("an orwellian", cum îl numeşte el însuşi) părăseşte România şi se stabileşte definitiv în Franţa, la Paris. Lucrează la Radio France Internationale, unde îndeplineşte o lungă perioadă funcţia de şef al departamentului de limbă română. Comentariile sale politice, competente şi imparţiale, străbătute uneori de o undă de ironie glacială, îl prezintă - spre surprinderea şi, înr-o oarecare măsură, spre dezamăgirea celor care îl cunosc în ipostaza de scriitor - ca pe un ziarist format, pătruns de importanţa muncii lui.

Treptat, începe, totuşi, să scrie din nou literatură, întâi în română şi, în cele din urmă, direct în franceză (romanul Le bien que je n'ai pas fait, 2002).Electricitatea care putea produce un fulger

Ca scriitor, Alexandru Papilian a căutat febril, ani la rând, ceva. Iar când, în sfârşit, a găsit, tocmai atunci, a plecat definitiv din România şi a abandonat (practic), pentru multă vreme, literatura. Într-o enclavă de limbă română din mijlocul Parisului, departamentul de limbă română de la Radio France Internationale, s-a consacrat, cu convingere şi zel, unei noi profesii, publicistica radiofonică. Şi a făcut şi carieră, ajungând şeful departamentului respectiv (până la urmă a intrat în conflict cu subalternii săi şi şi-a pierdut postul, dar aceasta este altă poveste...).

În România, el era un tânăr scriitor neliniştit şi cinic (un posibil Sören Kierkegaard român), care trăia singur într-o mansardă şi voia să spună ceva zguduitor lumii, fără să ştie încă ce anume. În Franţa are alura unui funcţionar occidental - autoritar, expeditiv - şi foloseşte fără complexe microfonul, căştile, faxul ("le télécopiateur") şi computerul ("l'ordinateur").

Această metamorfoză poate fi considerată o evoluţie, dar în plan literar reprezintă o pierdere. O încărcătură electrică, din care toată lumea se aştepta să vadă rezultând un fulger, a fost captată, pusă sub control şi alimentează în momentul de faţă motoraşul silenţios al unui ventilator de birou.

Aventura de scriitor a lui Alexandru Papilian a durat, în România, mai puţin de cincisprezece ani (1970-1984).

Romanul de debut, Dihorul, publicat în 1970, nu este deloc atât de simplu şi clar cum îl considera Marin Preda ("Limpiditatea şi transparenţa stilului şi absenţa unei gesticulaţii haotice a gândirii ş...ţ sunt pentru mine dovada incontestabilă a talentului la Alexandru Papilian."). Chiar de la primele fraze apar distorsiuni în fluxul comunicării dintre autor şi cititor, datorate disproporţiei dintre nerăbdarea tânărului scriitor de a se pronunţa asupra problemelor existenţei şi capacitatea sa redusă de-a se exprima. Şi apoi, însuşi pretextul epic al cărţii este năstruşnic: ni se confesează un mort!

Ori de câte ori filosofează, inclusiv prin intermediul unor personaje, scriitorul se rătăceşte într-un labirint de dezvoltări posibile ale ideilor sale şi devine neinteresant, uneori chiar obositor. Atunci când înregistrează însă concreteţea lumii, în stilul său distant, aristocratic, nu lipsit de cruzime, se impune atenţiei cititorului şi îl captivează. Personajul-narator din Dihorul practică o asemenea concreteţe, uneori macabră:

"...eu sunt acum un schelet cu o durere în fundul orbitelor".

Înainte de a muri (prin sinucidere), acest personaj se numea Troceanu şi era student. Avea o personalitate puternică, reuşind să atragă ca un magnet prozeliţi şi spectatori. Principala sa preocupare consta în a se face antipatic (ceea ce, în mod paradoxal, mărea atracţia exercitată asupra celor din jur).

Portretul lui Troceanu este compus din perspectiva acestuia, postumă, dar şi din perspectiva unor martori. Este portretul unui "tânăr-furios", al unui negativist şi, într-o oarecare măsură, al unui filosof ambulant (comparabil, dar nu asemănător, cu Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu). El refuză orice mod convenţional de reprezentare a existenţei. Când îşi descrie iubita, chiar o descrie, nemilos, fără să recurgă la stereotipii livreşti:

"Avea ochii ca nişte castane lucioase străjuite de albul puţin albastru... Nasul era deseori lucios, din cauza grăsimii... Gura era puţin băloasă, la colţurile buzelor..."

Al doilea volum, O seară de noiembrie, 1976, a cărui apariţie a fost amânată de Marin Preda, în calitatea lui de director al Editurii Cartea Românească, timp de câţiva ani (se spunea că vrea "mai mult" de la tânărul al cărui debut îl girase), cuprinde trei nuvele dezamăgitoare prin cuminţenie şi printr-un calm stilistic dus până la lipsa de relief. Autorul practică un nonconformism bine dozat (în nuvela Fiul, de exemplu, inginerul-şef este mai clarvăzător decât secretarul de partid - răsturnare de raporturi considerată o îndrăzneală în epocă -, dar mai clarvăzător înseamnă mai capabil să asigure bunul mers al producţiei!) şi pledează, implicit şi explicit, pentru integrarea în societate a tinerilor care absolvă facultatea, pentru viaţa de familie, pentru depăşirea teribilismului vârstei şi asumarea unor răspunderi specifice maturităţii etc. Textele nu diferă foarte mult de cele care se publicau pe atunci la rubrica Să discutăm despre tinereţe, educaţie, răspunderi din Scânteia tineretului.

Următoarea carte, Făpturi neînsemnate, 1978, aduce însă o sensibilă schimbare de perspectivă. Prozatorul se mută într-un turn de observaţie mai înalt, din care îi vede pe oameni ca pe nişte furnici. De acolo de unde se află, spectacolul vieţii i se pare, bineînţeles, insignifiant. Un şofer de camion undeva, pe o şosea, ia ca pasager de ocazie o femeie în vârstă, despre care îşi aminteşte că a făcut închisoare, doi soţi, căsătoriţi de mai multă vreme şi plictisiţi unul de altul, ies la plimbare şi se îmbrăţişează, înfioraţi de un nesperat moment de tandreţe, un student, închis într-o cameră de bloc, încearcă în zadar să înveţe pentru examene, fiind cu gândul la suferinţele îndurate de mama lui etc.

Autorul nu se poate decide dacă să dea sau nu importanţă acestor fapte. Firea sa trufaşă, rece îl îndeamnă să considere toate dramele omeneşti un fel de zumzet al vieţii, fără semnificaţie. Dar aşteptările unui public în general sentimental şi mai ales exemplul oferit de scriitorii ruşi în vogă atunci (Vasili Şukşin, Valentin Rasputin) îl determină să atribuie "făpturilor neînsemnate" o consistenţă morală - este adevărat, vag sugerată, cu grija de a nu cădea în ridicol.


Imaginea dezolantă a "omului nou"

Anul 1981 este un an fast pentru Alexandru Papilian. Îi apar dintr-odată două cărţi: romanul

Micelii şi volumul de nuvele Pricini de iubire. Acesta din urmă cuprinde într-adevăr, cum arată titlul, poveşti de dragoste, dar nu şi acea mare poveste de dragoste despre care Alexandru Papilian declara cu ani în urmă că lipseşte din literatura română şi că ar vrea s-o scrie el.

Adevărata realizare o reprezintă romanul Micelii (de la al cărui titlu avea să se formeze cuvântul "miceliadă" - dovadă a consacrării viziunii). Nimeni (nici Valeriu Cristea, dacă ar mai trăi azi, cunoscut pentru pasiunea şi răbdarea cu care a elaborat dicţionare de personaje) n-ar putea inventaria personajele din acest roman. Sunt de ordinul sutelor. Oricum, deşi numeroase, ele se disting cu ochiul liber, astfel încât li se pot observa destinele, întreţesute ca miceliile într-o colonie de ciuperci. Toată această încrengătură fungiformă ilustrează expresiv, obsedant depersonalizarea la care au ajuns oamenii în România comunistă, ţară a blocurilor de locuinţe cu camere de câte nouă metri pătraţi, a controalelor ginecologice efectuate în scopul identificării oricărui viitor "şoim al patriei" şi a interdicţiei de a călători în străinătate. Alexandru Papilian a descoperit un filon epic preţios. El este primul prozator român care îl prezintă pe "omul nou", variantă românească a lui "homo sovieticus", bineînţeles, nu ca pe o persoană, ci ca pe un impersonal şi abulic membru al unei colonii de vieţuitoare.

Remarcabilă este capacitatea scriitorului de a cuprinde panorama acestei degradări morale dezolante. Le vedem, parcă, pe toate personajele dintr-odată - dormind, pieptănându-se, făcând dragoste, mâncând, îngrijind copii, certându-se - fără ca personajele înseşi să ştie prea multe unul despre altul. Este ca şi cum ne-am afla deasupra unui oraş cu case de sticlă, sticlă perfect transparentă pentru noi, privitorii, dar opacă pentru oamenii din clădiri.

Oriunde ar fugi, chiar şi pe malul mării, "omul nou" îşi duce cu sine insignifianţa şi prozaismul:

"Stătea acum lângă Rodica, departe de ceilalţi, mestecând alene o chiftea ş...ţ în timp ce privea corpul fetei întins lângă al său, corpul acela bronzat şi suplu, musculos, ameninţător totodată prin vitalitatea care palpita sub epidermă.

- Uite, spuse Rodica, uite ce albă sunt sub slip. Trebuie să fac nudism.

Radu nu răspunse. Să facă nudism dacă vrea."

Aceeaşi substanţă epică are romanul Capricii, 1983. Cu menţiunea că în paginile lui se accentuează atitudinea satirică a scriitorului. Simţind că a descoperit, în sfârşit, ce are de spus, el îşi manifestă liber, chiar cu exuberanţă, dispreţul aristocratic faţă de lumea fără orizont în care trăieşte:

"În dormitor era linişte. Se auzea doar respiraţia, mai grea decât altădată, a lui Ică Glandă. Acesta dormea întors cu faţa la perete. Întreaga lui făptură, prăbuşită acum în inconştienţă şi iresponsabilitate, se umfla şi se dezumfla în ritmul respiraţiei, mai grea acum decât altădată. Altădată... Ehei, ce vremuri erau, îşi spuse Lăcrămioara Glandă, consoarta lui Ică, stând într-un mic fotoliu de budoar şi privindu-şi soţul. Acesta se umfla şi se dezumfla."

Satira este caustică şi de bun-gust, dar prezintă un dezavantaj. Ne face să înţelegem că autorul este mai curând un spectator al lumii cuprins de o veselie rea, decât un martor grav şi responsabil. Că "miceliada" exprimă iremediabila sa mizantropie şi nu neapărat un refuz al stilului de viaţă comunist.


Cărţile scrise în Franţa

Romanul Ex, 1993 (scris în Franţa, în limba română), îl aduce sub reflectoare pe narator. El este descendentul unei familii ilustre, dintre acelea care au avut de suferit persecuţii din partea regimului comunist, şi obişnuieşte să-şi bată joc de tot ceea ce vede în jur (ticul lui verbal este "hă hă hă"). Gheorghe Huhulea, aşa se numeşte personajul, nu crede în nimic, nici măcar în valorile lumii bune de altădată, din care descinde. Negativismul lui, reeditare tardivă şi obosită a negativismului lui Troceanu din romanul de debut, este lipsit de fiorul experienţelor interzise. În plus, cartea are de suferit din cauza numeroaselor momente de filosofare, care nu-i reuşesc lui Alexandru Papilian.

Romanul Paharul cu muşte, 1997 (scris în Franţa, tot în limba română), reprezintă o revenire la lumea "făpturilor neînsemnate", privite de data aceasta cu mai mult sarcasm. Titlul corect ar fi fost Muşte prinse sub pahar, fiind vorba de numeroase personaje care sunt captive ale unui stil de viaţă promiscuu, anistoric, lipsit de sens (de altfel, versiunea franceză este intitulată Des mouches sous un verre).

Surprinzătoare sunt, în paginile acestui roman (compus, de fapt, din secvenţe şi confundabil, din cauza aceasta, cu o culegere de schiţe), referirile la atmosfera morală din România postcomunistă. Prozatorul priveşte cu dispreţ agitaţia care a cuprins ţara imediat după căderea lui Ceauşescu:

"Toată lumea strigă acum. Înjură. Toţi dau cu pumnii. Zgârie. Scuipă. Răcnesc. Zbiară. Toţi împotriva tuturor. Nimic nu mai e sigur. Oricând te poţi pomeni cu unul că-ţi sparge capul sau îţi scoate dinţii... Că te tăvăleşte în şuturi pe jos, cum am văzut cu ochii mei..."

Chiar şi demonstraţia din Piaţa Universităţii, considerată de mulţi sublimă, este privită cu scepticism de Alexandru Papilian:

"În timpul Ťmineriadeiť, Simona şi Aurel, Geanina şi Daniel au fost foarte prudenţi, astfel încât n-au păţit nimic.

Apoi, atât Simona şi Aurel, cât şi Geanina şi Daniel şi-au cumpărat discul cu cântecele care se cântau acolo, în Piaţa Universităţii. Un disc pe care îl considerau istoric. În fond, fuseseră zeci şi zeci de mii de oameni care strigaseră ŤJos comunismul!ť şi ŤSuntem golani!ť. Or, asta e ceva, nu? Chiar dacă sunt unii, din ce în ce mai mulţi, care încep să se întrebe: ce, ce anume e, mă rog, ce a fost acest Ťcevať?".

Cel mai recent roman al lui Alexandru Papilian, Le bien que je n'ai pas fait, 2002, scris direct în franceză, reprezintă un succes, neînregistrat încă de critica literară. Autorul foloseşte persoana întâi, făcându-şi ceea ce s-ar putea numi o biografie cinică. El trece în revistă personajele (cele mai multe feminine) care au contat în viaţa lui şi le portretizează expeditiv, caricatural, cu o lipsă de duioşie greu de suportat de către cititorii sentimentali. Mizantropia sa agresivă aminteşte de aceea a lui Céline.

Una dintre femeile aduse fugitiv în prim-plan este Vera, o prostituată de optsprezece ani, originară din Basarabia. Cu o cruzime profesională, prozatorul îi descrie condiţia de femeie pierdută:

"Elle est ŕ moitié russe, ŕ moitié roumaine. Ele parle les deux, le russe et le roumain. Elle baragouine vingt mots de turc, vingt autres d'italien, vingt de français... Vingt mots, toujours les męmes! Elle n'a pas besoin de plus. Elle suce, elle se laisse enconer et, parfois, enculer, on peut la flageller, on peut lui fair lécher ses orteils et le trou du cul. Si on a l'argent. Elle se soumet, docile. Elle est active, car apprivoisée. Elle Ťpčseť quarante ans de moins que moi.

(Oů était-elle lorsque j'existais déjŕ?)

Elle a été pétrie, dressée, matée. Elle a fait son apprentissage - elle s'est fait laminer - dans les camps albanais. On l'a battue. On l'a violée. On lui a fait subir toutes les humiliations. On l'a brisée, on l'a cassée, on l'a concassée męme..."

Cu aceeaşi obiectivitate necruţătoare, autorul explică de ce nu a făcut nimic pentru salvarea Verei:

"Je ne suis pas de ceux capables de se dévouer ŕ une tâche telle que le salut, la délivrance d'une putain. Je ne suis ni assez dostoďevskien, ni assez proustien. Une pute, on ne peut rien sauver de ça! C'est pas qu'elle souffre."

Ipocrizia pe care trebuie s-o practice azi critica literară ne obligă să precizăm că nu este vorba de autor în aceste rânduri, ci de narator. Naratorul, deci, se dovedeşte necruţător cu personajele sale, dar se şi autoflagelează, fără să-şi plîngă niciodată de milă. El face, printre altele, un fel de istorie a urii care a ajuns să reprezinte la un moment dat esenţa vieţii lui.

Din carte nu lipseşte senzaţionalul. În galeria de femei evocate se află şi o nepoată a lui Ilie Pintilie ("nepoata unui bulevard", cum o numeşte, cu ironia sa muşcătoare, prozatorul) şi, surpriză de proporţii, Zoe Ceauşescu însăşi (portretizată cu mare vervă, ne aducem aminte, şi de Petru Popescu).

Energic ritmat, ca înaintarea unui automobil puternic pe un teren accidentat, plin de dispreţ, dar şi de dramatism, cu trimiteri la personaje faimoase din lumea comunistă (nu numai din România, dar şi din Coreea de Nord şi din China), romanul ar deveni un best-seller, dacă ar fi tradus în limba română. În plus, ar repune în circulaţie, în mod justificat, numele lui Alexandru Papilian, prozator inegal, dar plin de forţă, care reuşeşte să-l cucerească pe cititor fără să-l curteze. nROMANE. Dihorul, Buc., CR, 1970 l Micelii, Buc., CR, 1981 l Capricii, Buc., Alb., 1983 l Ex, Buc., FCR, 1993 l Paharul cu muşte, Buc., Ed. 100+1 Gramar, 1997.

PROZĂ SCURTĂ. O seară de noiembrie, Buc., CR, 1976 (cupr. nuvelele Fiul, Un singur drum şi O seară de noiembrie) l Făpturi neînsemnate, Buc., CR, 1978 (cupr. 34 de schiţe) l Pricini de iubire, Buc., Alb., 1981 (cupr. nuvela Fiul, în reluare, şi nuvelele inedite Iubiri amare, Note de drum şi Narcis sau spaţiul dintre oglinzi).

*
În Arhipelag, antologie de proză scurtă contemporană (1970-1980) realizată de Mircea Iorgulescu (Buc., Em., 1981), Alexandru Papilian este prezent cu schiţa Naveta. În Nuvela şi povestirea româneacsă în deceniul opt, antologie, introducere şi aparat critic de Cornel Regman (Buc, Em., 1983), figurează cu schiţele O mare bogăţie, La ora schimbului, Cuţitul şi Mâhnire.

În Franţa, lui Alexandru Papilian i-au apărut următoarele cărţi:

Le Fardeau, roman, traduit de roumain par Alain Paruit, Editions Albin Michel, 1989 (versiunea originală, în lb. rom., are titlul Ex şi, datorită împrejurărilor, a apărut după versiunea în lb. fr., în 1993) l Des mouches sous un verre, roman, traduit du roumain par Alain Paruit, Editions Albin Michel, 1990 (cartea a fost tradusă şi în germ.: Fliegen unterm Glas, Ed. Dipa Verlag Frankfurt, 1992; versiunea originală, în lb. rom., intitulată Paharul cu muşte, a apărut şi ea după versiunea în lb. franceză, în 1997) lLe bien que je n'ai pas fait, ouvrage publié avec le concours du Conseil régional du Limousin, Ed. Le Bruit des autres, col. "Nulle part" (dirigée par Alexandre Papilian), 2002.