Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Alexandru Paleologu: „Nu cred în aptitudinile de justiţie, corectitudine, şi creaţie, ale omului care dispreţuieşte literatura“ de Tudorel Urian


Pe noi ne-a intoxicat gargara: „cum, să ne impună nouă cineva?”



- Domnule Alexandru Paleologu, cum se vede realitatea românească la început de mileniu, după optzeci şi cinci de ani de viaţă?

- Se vede aşa cum vedem toţi că se vede, mizerabil, îngrozitor. Avem o faimă detestabilă, dar pe care o şi merităm. Furnizăm toată materia necesară pentru ca să o avem aşa. Iar cei care ar putea să corecteze această faimă sînt absenţi. Adică se limitează la viaţa lor privată. Nu au influenţă şi nu se bucură de audienţă decît în mică măsură şi foarte rar. Noi vedem acum limpede precaritatea intelectuală şi nulitatea morală ale indivizilor care ne conduc, dar şi mulţii bani de care aceştia dispun. Asta se vede. Au foarte mulţi bani a căror origine nu poate fi decît suspectă. Pentru că este recentă şi nedeclarată. Toţi aceşti oameni sunt rezultatul a ceea ce în drept se numeşte „îmbogăţire fără justă cauză”. Este inexplicabil cum au devenit atît de bogaţi într-un interval atît de scurt de timp. Nu se poate justifica în nici un fel pentru că nimeni nu are curajul sau nu are putinţa, sau este împiedicat să provoace o cercetare în domeniul acesta. Este un scandal şi o ruşine fără margini lucrul acesta. Mie îmi place bogăţia, dar nu hoţia. E clar, multe mari averi au fost făcute şi cu hoţie. Se poate. Dar nu exclusiv din hoţie. Din hoţie totală, neruşinată şi imbecilă. Acest tip de hoţie este idioată. Ei scapă de pedeapsă pentru că toţi sînt la fel, toţi sînt complici. Dar nimeni nu poate să creadă că ar putea fi ceva cinstit în originea acestor averi. Printre cei care ne conduc există cîţiva miliardari nuli intelectualmente, oameni fără nici o calitate. Imaginea pe care ne-o oferim nouă este aceeaşi imagine pe care am oferit-o comisarilor europeni. După mine dl. Verheugen şi ceilalţi domni de la Comisia Europeană fac o impresie foarte proastă, sînt figuri lamentabile, cred că nu sunt în stare să citească o carte ca lumea, dar unde sînt pungăşia, cinismul neruşinat, minciuna, escrocheria şi impostura pot să vadă. Oricine, oricît ar fi de prost, vede aceste lucruri.

- Le vedem toţi, dar mult mediatizatul război contra corupţiei a fost pierdut şi de Emil Constantinescu şi de Ion Iliescu.

- Corupţia nu se poate înlătura printr-un decret. Corupţia este un fenomen general într-o societate care a scăpat la un moment dat de o cumplită opresiune. În istoria europeană exemplul cel mai limpede este Franţa după Termidor. În Franţa de după epoca terorii a început o corupţie care a durat mult, inclusiv pe timpul lui Napoleon, dar războaiele acestuia au mai eclipsat impresia. Corupţia unei societăţi este un fenomen general şi durează o generaţie. Nu se scapă de corupţie pînă nu dispare generaţia corupţilor. Poţi să vii cu cele mai drastice legi şi măsuri punitive. Nu se poate face nimic. Corupţia este o boală gravă ca şi ciuma.

- Pe de altă parte, nu înţeleg ce împiedică Justiţia să cîntărească cu aceeaşi măsură fapte din aceeaşi categorie...

- Justiţia este şi ea coruptă. Magistratura, chiar dacă nu mai este la ordinul partidului, este la ordinul poftelor personale, la ordinul avantajelor pe care le scontează cineva din partea altcuiva. O magistratură care judecă independent de realitatea cauzei este o catastrofă. Dar la noi chiar aşa se întîmplă. Magistratura noastră este compusă din judecători absolutamente corupţi, chiar dacă nu toţi. Corupţia pleacă de aici. Cînd nu poţi conta pe justiţie, cum poţi conta pe altceva?

- În cazul acesta, singura soluţie ar fi ca toate procesele de la noi să fie date pe mîna unor complete de judecată din ţări ale Uniunii Europene.

- Acesta ar fi un lucru foarte bun din punctul de vedere al eficienţei, dar inacceptabil pentru mîndria noastră naţională. „Cum, noi nu suntem în stare să dăm verdicte corecte?”

- Se vede treaba că nu!

- Pe noi ne-a intoxicat gargara: „Cum, să ne impună nouă cineva?” Păi, dacă noi nu suntem în stare... Dacă noi nu putem impune un comportament corect, trebuie să ni-l impună alţii. Dar asta este jignitor pentru mîndria naţională.

- Mult mai jignitoare mi se pare ticăloşia pe care o suportăm zi de zi.

- Evident. Dar nu toţi gîndesc la fel. Pentru cei mai mulţi important nu este ceea ce există în realitate, ci ceea ce se spune. Ideal ar fi să nu spunem decît ceea ce există în realitate.



La noi, Caragiale este urît pentru că nu se poate suporta inteligenţa



- Vă propun să ieşim pentru o clipă din arena actualităţii. În anii de formare intelectuală aţi avut modele? Care au fost persoanele care v-au marcat etapele de formare a personalităţii?

- Primul meu model a fost chiar tatăl meu. De mic copil i-am admirat inteligenţa extraordinară, marea cultură şi farmecul personal.

- A fost avocat!

- Da! A fost un avocat de mîna întîi. Eu am asistat la cîteva pledoarii de-ale lui şi ştiu ce mare avocat era. Faima lui de avocat era foarte mare printre studenţi, printre jurişti, dar nu în public pentru că el nu cîştiga foarte mult din avocatură. De multe ori pleda gratis dacă i se părea că o face pentru o cauză justă. Uneori îşi lua cauze de mică pondere materială, dar importante ca principiu. În general cîştiga bine, noi am trăit destul de uşor, dar nu ca nişte bogătaşi. De la el am învăţat un lucru fundamental: cum este să fii inteligent: cum se comportă un om inteligent, cum vede viaţa un om inteligent şi ce reacţii trebuie el să aibă în faţa fenomenelor de viaţă. Deci tatăl meu a fost primul model. Apoi, unul din marile mele modele intelectuale şi umane – acum o pot spune, înainte nu, pentru că sărea lumea în sus – a fost I.L. Caragiale. Îl consider cel mai inteligent şi cel mai strălucit român cunoscut de mine pentru că încă sînt puţini cei care îl cunosc. Caragiale încă nu este cunoscut în societatea noastră. Am citit recent în cartea lui Dan C. Mihăilescu despre Bucureşti, un capitol Rezistenţa la Caragiale în care se referă la faptul că în perioada în care Caragiale a început să fie jucat, existau oameni delicaţi, „fini, distinşi” care se temeau de bănuiala că ar gusta grosolăniile sau echivocurile lui Caragiale. Pentru ei un autor mediocru precum Victorien Sardou era considerat un mare dramaturg, iar Caragiale, nu. Asta era atunci. Acum e altfel. Azi îl urăsc pe Caragiale pentru că e inteligent şi ei se tem de inteligenţă. La noi Caragiale este urît pentru că nu se poate suporta inteligenţa. Stadiul actual este unul în care nu mai există nici un fel de toleranţă, nici un fel de admisibilitate faţă de inteligenţă. Este considerată duşmanul principal al escrocilor şi al imbecililor. Escroci şi imbecili care sunt aceiaşi. Nu diferă persoanele. Escrocii sînt imbecili şi imbecilii sînt escroci.

- Există şi imbecili neescroci.

- Da. Asta e altă chestie. Dar ideea că escrocul e deştept e o idee românească stupidă care ne face enorm de mult rău. Pentru că pe cine admirăm avem tendinţa să şi absolvim. „Aaa, deştept escrocul!” – spune românul. Vă asigur că nu există escroc deştept. Toţi escrocii sînt imbecili. Mai mult sau mai puţin şmecheri. Asta e altceva. Caragiale nu va fi iubit de români decît după ce aceştia vor scăpa de complexele care le macină sufletul de un secol şi jumătate. Complexul că nu este delicat şi distins – acum un secol; complexul că este în faţa unui pericol care este „deşteptăciunea negativă” – ce e aia „inteligenţă negativă?”; este inteligenţă sau nu este; iar dacă este negativă ca inteligenţă înseamnă că are dreptate să fie aşa. Caragiale rămîne enorm de antipatizat în societatea românească. Acesta a fost al doilea mare model. Alt model – pe care nu l-am cunoscut deloc deşi a locuit la doi paşi de casa noastră şi eram oarecum înrudit cu familia lui – a fost, în literatură, Paul Zarifopol.

- Exact la el mă gîndeam în acest moment. Chiar şi pentru cineva care nu cunoaşte toate detaliile biografiei dumneavoastră, înrudirea spirituală cu Paul Zarifopol aproape că sare în ochi.

- Eu cred că am publicat tot ce se putea face pentru a lămuri locul lui Paul Zarifopol. În afară de faptul că era sceptic, ironic şi critic, nu era chiar aşa de negativist cum se spune.

- Mi se pare cel mai mobil spirit al epocii. Scrisul său are, pe lîngă ironie, o mare fineţe a detaliului.

- Absolut. Are un spirit de mare fineţe şi mai ales precizie. Însă şi despre el s-a spus: „Aha... E sofist!” Altă prostie enormă care bîntuie la noi este frica de sofişti. Şi despre Nae Ionescu se spunea că a fost sofist. Dom’le, Nae Ionescu a fost o mare inteligenţă. Sofist!? Şi ce dacă era sofist? Toate articolele lui Nae – le-am cam citit pe toate, poate că în unele se vede o anumită metodă sofistică de a aduce anumite argumente în anumite cauze – odată scoase din contextul imediat şi puse într-o perspectivă mai generală se dovedesc a nu fi sofisme. Paul Zarifopol avea o foarte mare înţelegere pentru fenomene sufleteşti şi intelectuale care îi erau străine. De pildă mistica, credinţa. Avea un mare respect pentru valoarea intelectuală a acestora. Dar respect cînd meritau să fie respectate, cînd nu erau o gargară, vorbă goală. De obicei e foarte multă vorbărie goală cînd vine vorba de credinţă, inclusiv la oamenii de bună credinţă. Sunt oameni care se declară credincioşi pentru că aşa vor să se creadă.

- În felul acesta ei fac un foarte mare deserviciu exprimării credinţei...

- Enorm deserviciu!



Eminescu a fost de multe ori la noi în casă



- Să revenim la Zarifopol. El are cîteva formulări memorabile este, pe alt plan, foarte aproape de spiritul lui Caragiale...

- Absolut. Las’ că e omul care l-a cunoscut cel mai bine pe Caragiale, pentru că a stat ani de zile lîngă el în Germania. Mai este şi corespondenţa dintre ei care este extraordinară. Dar corespondenţa lor nu epuizează tot ce intră şi trece prin mintea limpede, tăioasă şi precisă a lui Zarifopol. În volumul meu Ipoteze de lucru am cîteva texte despre Zarifopol, printre care unul care se cheamă Anticlasicism şi creaţie aurorală în care am scos din texte neincluse de el în volume pasaje extraordinar de clare pentru tendinţa intrinsecă a lucrurilor pentru completitudine şi integralitate. Nu merge pe o singură linie. Tot ce poate să-i aducă o comprehensiune totală şi umană. Evident, umană este inteligenţa, dar şi prostia. Prostia este un fenomen care trebuie înţeles. Trebuie să-i găseşti mecanismul. Să nu confuzi prostia cu simpla grabă mentală care nu este recomandabilă, dar care poate fi o scuză.

- Bunicul dumneavoastră din partea tatălui a fost directorul ziarului „Timpul” în perioada în care acolo lucra şi Eminescu...

- A fost director la „Timpul” în tinereţe. El era conservator din aripa „Nababului” Cantacuzino. Era unul dintre tinerii pe care „Nababul” îi sprijinea şi obişnuia să conteze pe ei. În perioada în care Eminescu era spiritus rector la „Timpul”, directorul ziarului, adică bunicul meu, era un om de-al „Nababului” deci nu foarte mare pro-junimist. Nu era anti-junimist pentru că era deştept, dar era, totuşi, fidel Nababului. Era însă amic cu Eminescu. Eminescu a fost de multe ori la noi în casă, la nişte petreceri amicale şi erau prieteni foarte buni. Nu atît de buni încît să se fi înregistrat menţiuni literare. Bunicul meu era acolo un fel de politruc al „Nababului”, însă nu foarte clar şi exclusiv pentru că întotdeauna între oamenii inteligenţi există un limbaj comun.

- Dar în familie nu aţi găsit urme de-ale lui, jurnale, memorii...

- Din păcate nu. Eu nu ştiu despre el decît că era cunoscut la Curtea de Casaţie prin vorbele sale de duh.

- În familie nu se vorbea despre el? Tatăl dumneavoastră nu avea amintiri legate de el?

- A murit la începutul secolului, în 1903, iar eu m-am născut în 1919. Tata îşi amintea de el, chiar dacă şi el era foarte tînăr cînd a murit tatăl său, ca de o autoritate paternă plăcută şi cultivată în care exerciţiul unei foarte corecte, preţioase şi subtile cunoaşteri a limbii franceze făcea ca mintea să fie capabilă de nuanţe. Mai multe nu ştiu. Nu m-am interesat niciodată, pentru că nu sunt preocupat de genealogii. Din păcate bunicul meu a murit mult prea devreme pentru mine. Ar fi trebuit să-l fi apucat măcar pînă am avut eu 15 ani.

- Să revenim la modele...

- În afară de tatăl meu, Caragiale şi Zarifopol nu am mai avut alte modele.

- La ce vîrstă i-aţi descoperit pe Caragiale şi Zarifopol în calitate de autori?

- Pe Caragiale am început să îl gust cînd, întîmplător, într-o revistă şcolară, am citit schiţa Căldură mare. Entuziasmul meu după această lectură a fost nelimitat. Nu pot să uit momentul acesta. Şi de atunci – cred că aveam vreo zece ani – aşa a rămas pentru tot restul vieţii. În tinereţea mea am avut şansa să cunosc oameni cu adevărat extraordinari. Printre apropiaţii tatălui meu, în primul rînd, dar şi după rudele mamei mele din Moldova. Aşa i-am cunoscut pe pictorul Theodor Pallady, pe Mihai Jora, care stătea chiar aici, la capul străzii şi a fost prieten bun cu tatăl meu. Mai erau avocatul Aznavorian, pe care tata îl preţuia enorm şi un alt jurist, Istrate Micescu. Mulţumită lui, mult mai tîrziu, am ajuns la următoarea idee: inteligenţa trebuie să fie suficientă. Adică să faci faţă cu ea la toate problemele care ţi se pun şi pe care ţi le pui. Nimeni nu e mai inteligent decît altul. Fireşte, unul are mai multă vreme, e mai spiritual, mai simpatic, mai graţios. Asta e altceva. Inteligenţa, dacă este funcţională, nu are nimic de dorit. Face faţă la toate problemele care i se pun, în vreme ce prostia este foarte polivalentă, diferită, eterogenă şi, mai ales nereceptivă.



Nu mă mai jenez să o spun: eu nu sînt un om cult



- Dacă acum aţi avea douăzeci de ani ce drum aţi alege? Aţi merge tot pe literatură, aţi opta pentru un altă cale?

- Categoric, aş merge tot pe literatură! Nu există o altă soluţie satisfăcătoare şi îmbucurătoare decît literatura.

- Dar cititorii sunt tot mai puţini. Lumea pare tot mai preocupată de altele...

- Adevărata lume este lumea din literatură. Cea care a trecut prin imaginaţia unui scriitor. Cealaltă nu e lume. Noi vedem lumea ca scriitori, ca model pentru literatură, chiar dacă nu facem din ea un model pentru creaţiile noastre. O lume inaptă să se transforme în literatură nu e o lume. E un bîlci. Nici măcar un bîlci, pentru că bîlciul are şi el literatura lui. Nu e nimic. De fapt numai literatura e o realitate efectivă, care poate să fortifice o minte, un caracter şi un spirit. Nu cred deloc în aptitudinile de justiţie, corectitudine şi creaţie, ale omului care dispreţuieşte literatura. Pentru mine e nul. Se poate ca cineva să aibă însuşiri din aceeaşi esenţă, de aceeaşi natură, fără să-şi dea seama. De pildă chestia culturii. Nu mă mai jenez să o spun: eu nu sînt un om cult. Nu vă uitaţi că în cărţile mele sunt atîtea citate corecte, luate din textul original şi, probabil, bine interpretate. Însă doar atîta este. N-am citit decît ce mi-a plăcut. Şi îmi place sinceritatea cîtorva oameni care spun acelaşi lucru. De exemplu, Borges care, într-un dialog mărturisea că a citit pe apucate. Unele cărţi le-a citit de mai multe ori, iar altele niciodată. Thomas Mann a trimis o scrisoare la „New York Herald Tribune” în care constată jenat că lumea îl consideră mare savant pentru că în cărţile lui este atîta cultură. Mărturiseşte că şi-a redactat cărţile întrebînd, căutînd, copiind pagini din enciclopedii. În final recunoştea cu ironie că „în realitate sînt de o incultură greu de imaginat la un scriitor de renume mondial”. Este adevărat însă că nimeni nu poate fi cult cu adevărat. Pentru că întreaga cultură nu poate fi acoperită.

- Ce semnifică pentru dumneavoastră cuvîntul „cultură”?

- Şlefuirea minţii. Ceea ce dă minţii şlefuire, sagacitate şi viaţă.

- Înseamnă că există atîtea culturi cîţi oameni. Pentru că fiecare şi-a şlefuit altfel mintea.

- Probabil că aşa este.

- Care sunt cărţile care au contribuit cel mai mult la şlefuirea minţii dumneavoastră, lecturile care au contat efectiv la structurarea modului dumneavoastră de a vedea lumea, de a gîndi?

- Cred că acele cărţi care au avut un asemenea rol asupra mea au fost cele din literatura franceză a secolului al XIX-lea. Dar nu toată literatura franceză a secolului al XIX-lea. A mai contat Voltaire cu o singură carte, Candide, dar cu aceasta, colosal. Restul nu mă interesează. Disputa lui cu lucrurile contemporane, cu superstiţia mi se par de o inactualitate fără pereche. Şi spiritul voltairian cu care unii se laudă este o vechitură, e ceva răsuflat. Geniul voltairian nu are legătură cu spiritul voltairian. Sigur că a fost om de spirit. Dar oamenii de spirit de atunci, dacă i-am întîlni astăzi poate că ne-ar dezamăgi în multe privinţe. Literatura franceză m-a amprentat puternic. În primul rînd cea din secolul XIX, dar şi cea din secolul XVIII şi, ceva mai tîrziu cea din secolul XVI. Montaigne şi Rabelais pentru mine sunt autori hotărîtori, de bază.

Este o mare greşeală să crezi, cum credea Noica, în „cultura de performanţă”



- La ce vîrstă i-aţi descoperit?

- Pe Montaigne pe la vreo şaisprezece ani şi, de atunci încoace îl redescopăr continuu. Cam la fel stau lucrurile şi cu Rabelais. Hotărîtoare şi colosală, pot spune că mi-a umplut viaţa şi îmi dă şi acum o anumită încredere în perenitatea inteligenţei, este literaratura rusească: Tolstoi şi Dostoievski. Nu fac o alternativă, aşa cum fac mulţi nătărăi: Tolstoi sau Dostoievski? Nu se poate face. Sunt oameni de o genialitate egală şi nelimitată, fără de care nu sîntem europeni. Am citit cîteva lucruri, opinia unor critici - dintre care unii sunt preţuiţi mult de mine - că Tolstoi şi Dostoievski nu ar fi europeni. Dar ce sînt? Cum am putea fi noi europeni fără ei. Poţi fi european fără ăştia doi? Dar nu am dus nimic din toate acestea pînă la ultimele consecinţe. Mi-e suficient să înţeleg cum funcţionează mentalul rusesc, viziunea asta teribilă, geniul rusesc, cel franţuzesc sau cel englezesc. Nu am nevoie să parcurg toate textele. Astfel mi-a fost suficient să citesc Don Quijote şi alte cîteva scrieri de Cervantes, nu toate, Unamuno şi Ortega y Gasset ca să ştiu ce-i cu spaniolii. Restul, mai aflu, mai nu aflu, văd eu. Este o mare greşeală să crezi, cum credea Noica în „cultura de performanţă” şi în cultura exhaustivă. Cultura nu poate fi exhaustivă, iar dacă e, nu mai e nimic, pentru că se anulează. Trebuie să identifici nişte culmi convingătoare şi irezistibile. Pentru mine acestea sunt zonele importante importante: cultura franceză din secolele XVI, XVIII şi XIX, cultura română din secolul XIX şi cultura rusă tot din secolul XIX. Acum nu mai citesc străini, nu are nici un sens. Citeşti pentru viaţă, pentru moarte sunt alte lucruri de făcut. Este ridicol şi absurd să consideri, de la o vîrstă încolo, că te pregăteşti pentru viaţă. Nu te pregăteşti pentru viaţă, ai terminat cu asta. Te pregăteşti, dacă nu eşti idiot, să ai o moarte decentă şi adecvată cu fiinţa ta şi cu rosturile vieţii. Adică să nu mori penibil, să nu mori grotesc, să nu mori ridicol, să nu mori odios şi să nu mori retoric. E foarte important lucrul acesta şi la asta mă gîndesc tot timpul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara