Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Alexandru Paleologu de Alex. Ştefănescu



Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, în Bucureşti, în familia unui avocat (care va fi deputat al PN}CD în anii 1928-1931 şi 1932-1933). A urmat cursurile Liceului "Spiru Haret" şi, în continuare, pe cele ale Facultăţii de Drept (aceasta din urmă absolvită în 1943).

Referent în Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului (1944-1945), ataşat de Legaţie în Ministerul Regal al Afacerilor Străine (1946-1947), student la Conservator (cu Alice Voinescu profesoară) şi apoi la Facultatea de Teatru recent înfiinţată (1948), Alexandru Paleologu pare să se fi decis, în sfârşit, pentru cariera de regizor (parcurge trei ani de studiu într-un an, face practică de asistent de regie la Teatrul Naţional şi la Teatrul Armatei). În 1949, însă, se răzgândeşte brusc, oripilat de ideea că va fi obligat să promoveze în teatru realismul socialist. Renunţă la regie, trece de la ortodoxism la catolicism (sub îndrumarea lui Vladimir Ghika), pentru ca în anii 1950-1951 să se îndepărteze şi de catolicism (cuprins, cum singur mărturiseşte, de un "spirit dionisiac").

Între 1950-1956, urmărit de Securitate, trăieşte ascuns, sub un nume fals, cea mai mare parte din timp la Câmpulung, unde îi cunoaşte pe C. Noica şi N. Steinhardt. C. Noica îl determină să-i aprofundeze pe Platon, Goethe, Kant, Hegel, Heidegger, să-şi perfecţioneze cunoştinţele de limba germană, să înveţe greaca veche.

În 1956, înşelat de "dezgheţul" ideologic de după moartea lui Stalin, crede că nu mai trebuie să se ascundă şi se angajează ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Artei (secţia de Artă medievală), din Bucureşti. În 1959 este arestat şi condamnat, din motive politice, la 14 ani de muncă silnică.

Graţiat în 1964, îşi reia munca de cercetător la Institutul de Istorie a Artei (de data aceasta în cadrul secţiei de Istorie a teatrului). În 1967 se transferă ca secretar literar la Teatrul "C. Nottara", iar în 1970 la Editura Cartea Românească, în calitate de lector (de aici se va pensiona în 1976).

Cartea de debut, Spiritul şi litera, îi apare în 1970, la 51 de ani, şi este primită cu interes de critica literară. A doua, Bunul-simţ ca paradox, 1972, are şi mai mare succes, producând o nemaiîntâlnită fervoare intelectuală în mediile literare şi artistice şi situându-l pe autor, pentru multă vreme, în centrul atenţiei.

După căderea lui Ceauşescu, în scurtul răstimp de entuziasm faţă de intelectuali al guvernanţilor de atunci, este numit ambasador al României la Paris. De acolo, de la distanţă, se solidarizează cu manifestanţii anticomunişti din Piaţa Universităţii, pe care Ion Iliescu îi numeşte "golani", şi este destituit. În acelaşi an îi apare la Paris, în limba franceză, volumul intitulat Souvenirs merveilleux d"un ambassadeur des golans.

Întors în ţară, devine membru fondator al Partidului Alianţa Civică(1991) şi senator (1992). Stârneşte vâlvă declarând, în presă, că a acceptat cu ani în urmă, formal, să colaboreze cu Securitatea, nemaiputând să reziste presiunilor din partea acesteia. Mărturisirea nu numai că nu-l discreditează, dar îl prezintă ca pe un posibil model de francheţe şi asumare a răspunderii într-o epocă în care foştii securişti şi informatori îşi ocultează trecutul.

Trece de la Partidul Alianţei Civice la Partidul Naţional Liberal şi, la alegerile din 1996, obţine un loc de senator în Parlament pe listele acestui partid.

Om de modă veche şi strălucit reprezentant al spiritului liberal, erudit care nu face paradă de erudiţie, orator cu un stil elegant şi causeur plin de farmec, Alexandru Paleologu este invitat în perioada postcomunistă la cele mai diverse reuniuni, savante sau mondene, elitiste sau populare. Şi peste tot cucereşte asistenţa, fără efort, fiind pur şi simplu el însuşi (este vorba, bineînţeles, de un "el însuşi" elaborat şi rafinat). Îl contestă numai foştii comunişti şi propagandiştii de dată recentă ai "corectitudinii politice".



A bate câmpii cu graţie

Când şi-a făcut apariţia, parcă din neant, în viaţa noastră literară, Alexandru Paleologu, în vârstă de cincizeci şi unu de ani, era un intelectual format, despre care nimeni nu ştia unde şi când se formase. În plus, avea o seninătate rar întâlnită în timpul comunismului la oamenii de cultură (Constantin Noica fiind unul dintre puţinele exemple posibile). Îţi venea să crezi că nou-venitul dusese până în 1970 o viaţă liniştită, lipsită de griji, petrecându-şi câteva ore pe zi în bibliotecă, mergând la cafenea sau la club şi călătorind frecvent la Paris. Abia mai târziu contemporanii au aflat ce dramatică era istoria acelei seninătăţi (ca şi în cazul lui Constantin Noica, de altfel). Ea nu datora nimic hazardului biografic, ci reprezenta o operă. Alexandru Paleologu şi-o construise, folosindu-şi în acest scop educaţia, inteligenţa şi cultura.

Seninătatea, aşa cum a practicat-o şi afişat-o Alexandru Paleologu într-un regim vindicativ şi sumbru, a reprezentat forma predilectă de eroism a lumii bune, care n-a gustat niciodată eroismul patetic şi lacrimogen al oamenilor lipsiţi de educaţie.

Prima carte a lui Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, publicată în 1970, cuprinde studii despre I. L. Caragiale, Eugen Ionescu, Lucian Blaga, Heinar Kipphardt, Camil Petrescu, Alexandru Philippide, G. Călinescu şi alţii. Studiile sunt digresive şi au, de multe ori, imprevizibilitatea unor eseuri. Autorul iubeşte dezordinea, în stilul unui aristocrat care nu se supune unui plan de muncă şi nu aşteaptă niciodată o inspecţie. Departe de a-şi compune o morgă de savant, el îşi etalează voluptatea şi răsfăţul de cititor.

Solidar cu André Gide, Alexandru Paleologu defineşte profesia de cititor în termenii unui epicureism spiritualizat:

"...căutarea în cărţi a unui aliment pentru spirit şi sensibilitate şi nevoia de a împărtăşi altora satisfacţiile găsite. Toţi cei care suferim de boala literaturii, manie mai puţin inofensivă decât altele şi de o impunitate doar relativă, cunoaştem această nevoie: lectura nu e numai un viciu solitar: ca orice mare voluptate, se cere împărtăşită."

Eseistul îl cucereşte pe cititor şi prin erudiţia sa leneşă, prin luxul pe care şi-l îngăduie de a trece capricios de la un scriitor faimos la unul obscur, de la o carte din secolul luminilor la una de dată recentă, de la o idee gravă la una frivolă. Această rătăcire confortabil-aventuroasă nu produce un galimatias, cum se întâmplă în cazul altor autori, ci se constituie într-un spectacol al inteligenţei, coerent şi de bun-gust. Alexandru Paleologu " ar spune G. Călinescu " "bate câmpii cu graţie".



Un mod paradoxal de folosire a paradoxului

A doua carte a lui Alexandru Paleologu, mai inspirată decât prima (şi decât cele care vor urma) are un titlu bine găsit, o adevărată deviză în luptă cu vulgaritatea "nonconformismului", la modă în epocă printre intelectuali, dar şi cu înţelegerea convenţională a bunului-simţ: Bunul-simţ ca paradox (1972). Considerabil lărgită, aria subiectelor cuprinde acum, alături de diverse aspecte literare, elemente de morală, politică, istorie, religie, folclor, metafizică etc. Eteroclită prin subiecte, culegerea este, în schimb, armonios-unitară prin perspectivă şi prin mobilul didactic asumat de autor.

În consonanţă cu titlul, Alexandru Paleologu urmăreşte restaurarea şi reacreditarea unor adevăruri elementare, împotriva oricărei forme de dogmatism. El dărâmă cu nonşalanţă, ca din greşeală, false monumente, obturatoare ale orizontului, care s-au clădit în timp prin preluări necritice ale unor idei, prin stratificări şi pietrificări periodice.

De o remarcabilă eficacitate în acest proces de reconsiderare se dovedeşte folosirea culturii împotriva unor stereotipii cărora cultura însăşi le-a conferit prestigiu. Nu este vorba, deci, de o atitudine a sau anticulturală, de răzvrătirea unui... barbar împotriva culturii, ci de o apărare a culturii de ceea ce o falsifică.

Plăcerea de a concepe sofisme şi de a "eşua" în paradoxuri nu este doar o plăcere, ci şi un mod de a ajunge la adevăr. Alexandru Paleologu este un umanist în accepţia originară a termenului, distanţându-se de acei autori care, cu un cinism subţire, construiesc sisteme filosofice ştiind de la început că nu vor descoperi nimic, că nu vor face decât o demonstraţie de abilitate speculativă.

Mai trebuie spus că raţionamentele sale urmăresc fără excepţie revelarea esenţialului, chiar dacă faptele de la care pleacă aceste raţionamente sunt sau par periferice. Insolita "democraţie" a fenomenelor supuse observaţiei, capacitatea de a sesiza pretutindeni, chiar şi în nimicuri, principii universale atestă o vocaţie de poet (sau de filosof " ipostaze pe care Alexandru Paleologu le consideră, de altfel, similare).

Prezintă interes, în textele eseistului, în mod special, tehnica de utilizare a paradoxului. Paradoxul se enunţă adeseori chiar în prima frază. Pauza care urmează (nemarcată grafic, dar impusă de ritmul gândirii) reprezintă momentul de stupoare, de suspense, creat de autor pentru a capta atenţia cititorului. Urmează, de obicei, susţinerea tezei, realizată cu o logică elastică, activă, persuasivă şi bazată pe exemple din domenii care sunt (sau devin imediat) familiare. Nu lipsesc nici spectaculoasele dezvăluiri etimologice. În sfârşit, pentru ca prejudecata atacată să nu se poată reconstitui, este persiflată nemilos, urmărită cu ironii tăioase până în pânzele albe, minimalizată până la anulare.

Iată un exemplu:

"Distracţia e o manifestare a setei de cunoaştere. Distratul, absorbit de gânduri lăuntrice sau fascinat de spectacolul lumii externe, din care surprinde detalii revelatoare, urmărindu-le cu o curiozitate plină de mirare, e nedisponibil, absent la solicitările imediate, fiind total solicitat de cunoaştere. Ceilalţi, deştepţii, isteţii, consideră realitatea gata făcută, cunoscută, clasată; o preiau în bloc, în fond schematic şi abstract; trec prin viaţă fără să bănuiască esenţele, percep cu promptitudine tot ce e perceptibil în cifre sau practice combinaţii, dar nu ştiu nimic sau prea puţin despre viaţă. Numai distraţii apercep realul, numai ei ştiu să descopere."

Operă de educaţie intelectuală

Interesant este faptul că afirmaţia iniţială şi cea finală, deşi perfect tautologice, se deosebesc fundamental. Prima are doar rolul să şocheze, să trezească atenţia; a doua, substanţial îmbogăţită, e o idee cu un trecut, verificată şi legitimată. Practic, nu prima formulare a paradoxului contează; cine rămâne cu impresia că Alexandru Paleologu face aforisme ca să epateze " de genul: scepticismul generează dogmatism, imitaţiile au valoare, don Juan e un ratat în dragoste " a înţeles cartea în litera, nu în spiritul ei. Abia ultima formulare, sinteză a unei demonstraţii, trebuie reţinută.

Ce trebuie să-l socotim pe Alexandru Paleologu? Critic literar? Istoric literar? Eseist? Filosof al culturii? Moralist? Memorialist? Orice clasificare devine în cazul lui meschină şi inoperantă. Nu ne putem imagina, decât cu o senzaţie de jenă, o carte de vizită pe care ar scrie, să zicem: "Alexandru Paleologu " eseist" (de altfel, nici titlul mult mai impunător de "ambasador al României în Franţa" nu s-a dovedit a fi pe măsura personajului, care l-a schimbat cu acela derizoriu-princiar de "ambasador al golanilor"). Dacă ar trebui neapărat să optăm, am putea să-l considerăm pe Alexandru Paleologu critic literar, cu menţiunea: în varianta în care s-a configurat această îndeletnicire, ca o formă de supravieţuire spirituală, în timpul lui Ceauşescu.

Ar merita să se scrie, cândva, un studiu despre ce ajunsese să însemne critica literară în această ultimă (sau penultimă?) etapă a comunismului din România. Sintagma "critică literară", cu aparentul ei caracter inofensiv, avea menirea să adoarmă vigilenţa funcţionarilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste care supervizau planurile de apariţii editoriale. Sub această etichetă se aflau, de fapt, texte de o mare îndrăzneală, unele de-a dreptul subversive (judecând din perspectiva oficialităţii). Ele ţineau mai curând de filosofie, sociologie, antropologie şi politologie şi constituiau un mesaj al elitei intelectuale din România către acea parte a populaţiei care avea pregătirea necesară ca să-l descifreze (şi eventual să-l transmită şi altora). Mai mult decât poezia şi proza (care recurgeau la un stil aluziv), "critica literară" (elevată şi greu accesibilă, dar explicită) a constituit în anii dictaturii ceauşiste o formă de rezistenţă spirituală.

Un asemenea "critic literar" a fost în acea perioadă Alexandru Paleologu. Ca şi Nicolae Balotă sau Lucian Raicu, ca şi Nicolae Manolescu sau Alexandru George, el a făcut mai mult decât critică literară şi anume operă de educaţie intelectuală.



Învăţăturile lui Alexandru Paleologu

Ce s-a putut învăţa la şcoala lui Alexandru Paleologu? Înainte de toate, o tehnică a eliberării de prejudecăţi. În plină "revoluţie culturală", scriitorul a relansat " cum am văzut " paradoxul, făcând la vremea respectivă senzaţie şi instituind o modă. Alexandru Paleologu a tratat paradoxul într-un mod paradoxal, transformându-l dintr-un artificiu, dintr-o formă de teribilism, dintr-un joc minor al inteligenţei într-un mijloc de cunoaştere.

Până la el, chiar şi în viziunea unor profesionişti ai gândirii, neinfluenţaţi de propaganda comunistă, adevărurile esenţiale ale lumii în care trăim erau cele de ordinul evidenţei, cele susceptibile să obţină mai mult de jumătate din voturi la un eventual scrutin, în timp ce paradoxurile reprezentau doar un (simpatic) scandal al inteligenţei, declanşat de o minoritate şi necesar pentru menţinerea în stare activă a fondului principal de idei.

Alexandru Paleologu a răsturnat această ierarhie, şi nu doar teoretic, ci făcând numeroase demonstraţii practice, întrutotul convingătoare. Cu remarcabila lui putere de persuasiune, a inoculat multora microbul unei neîncrederi sistematice în ceea ce pare sigur, garantat de alţii, consacrat. Trecuseră mulţi ani de la instaurarea comunismului şi exista, în special pentrtu tinerele generaţii, riscul ca adevărurile oficiale, repetate de mii de ori, la asurzitoarele megafoane ale propagandei comuniste, să fie confundate cu bunul-simţ. Treziţi-vă ! a clamat, şi nu în deşert, "criticul literar". Ceea ce începe să vi se pară firesc este fals. Adevăratul bun-simţ se recunoaşte prin caracterul lui paradoxal, prin contrazicerea evidenţei.

De la Alexandru Paleologu s-a mai putut învăţa ceva important, ceva numai aparent în contradicţie cu opţiunea pentru paradox, şi anume arta de a admira. Cultura oficială, afirmativă într-un mod tiranic, ajunsese să provoace un fel de alergie la valorile tradiţionale şi, până la urmă, la valori în general. Era greu să-l mai citeşti cu plăcere pe Vasile Alecsandri, după ce numele lui fusese pronunţat de gura strâmbă a dictatorului de la tribuna unui congres al PCR. Era greu să te mai înfiori la auzul cuvântului "patrie" după ce acelaşi cuvânt apăruse în scrierile caraghios-declamative ale lui C. V. Tudor. Şi aşa mai departe. În special scriitorii mari, prin însuşi faptul de-a fi mari, evocau într-un mod dezagreabil ideea de monumentalitate promovată " sumbru " de regim. În aceste condiţii, exista primejdia ca independenţa de gândire a multor intelectuali să se manifeste prin contestarea valorilor consacrate. Alexandru Paleologu s-a opus inteligent acestei tendinţe care reprezenta, în fond, o cedare de teren în favoarea oficialităţii, o abandonare a celor mai de preţ bunuri în mâinile adversarului. şi a făcut-o tot deghizat în critic literar, prin publicarea unei pledoarii pentru arta de a admira nu oriunde, ci în revista "Era socialistă":

"Ca artă, critica adevărată aceasta este: arta de a admira, arta de a provoca admiraţia. ş...ţ Oricât ar părea de ciudat, admiraţia nu e la îndemâna oricui, ea pretinde o anumită aptitudine, o anumită educaţie şi o anumită tehnică; toate acestea împreună intră în conceptul de critică."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara