Pe cât lasă impresia de
unitate fermă în atitudine,
generaţia optzecistă
este foarte diversă
ca exprimare artistică,
literară, având personalităţ
i dintre cele mai
diverse, mai bine individualizate.
În acest sens, contribuţia lui
Alexandru Muşina (1954-2013)
se şi impune. Fără îndoială,
e unul dintre cei mai originali
poeţi ai acesteia, cu un timbru
poetic uşor de recunoscut,
în toate etapele evoluţiei.
Lirica sa este pe cât de bravată în
limbaj, pe atât de vibrantă într-o
intimitate a trăirilor afective, pasionale.
E un „bad boy”, zice Radu Vancu,
într-o prefaţă (Învingătorul) la ediţia
antologică pe care o realizează, sub
titlul Regele dimineţii (Poeme alese
de Radu Vancu. Fotografii de Ana
Popenco, Chişinău, Editura Cartier,
2016. Colecţia „Cartier de colecţie”,
Nr. 2), văzând în el un „poundian”.
Probabil că da, într-o oarecare măsură.
Dar, Alexandru Muşina e mai degrabă
un cozeur cinic, decât un rezoner
tragic al vieţii. Versurile sale par a
reproduce relaţii colocviale cu parteneri
reali sau fictivi, comentând stări
frisonate, senzaţii fruste, sentimente
bulversate de iubiri duplicitare.
Universul pe care îl poetizează, cu un
nereţinut apetit ludic, este cel mai
banal cu putinţă, comun prin excelenţă,
pe care nu-l acceptă decât ca pe o
realitate amendabilă („Fir-ai al dracului
de trandafir leşinat!”). În această
manieră îşi translează metaforic
biografismul, ridicând cotidianul plat,
în care se mişcă, la condiţia relevantă
a unei existenţialităţi lamentabile,
generalizată socialmente:„călătorind
cu trenul dis-de-dimineaţă/ de bon
matin spre locul muncii/ întorsura
buzăului polul frigului (…) de bon
matin răspunzând zâmbetului cariat/
al ceferiştilor politicoşi cu studii
incomplete/ bonsoir mes élèves pândind/
lumina de mercur de pe feţele navetiştilor
(…) spre locul muncii auzi gâfâitul
locomotivei/ urcăm mereu e greu la
deal numai să nu/ se strice iar la drum
rabla asta” (Lecţia întâi. Spre culmi).
Ironia e prezentă mereu, cu subtilităţi
de sarcasm şi jovialitate, în caleidoscopicele
sale cicluri (Lecţiile deschise ale
profesorului de limba franceză A.M.;
Hebdomandarul profesorului A. M.;
Breviarul anestezic al maestrului
Fornicatus; Personae; Hinterland,
etc), mizând cu ostentaţie pe o caligrafie
grotescă în relatarea ambientului
maculat:„Viaţa e plină de labe triste.
De cutii de carton,/ De ambalaje din
plastic, sticlă şi staniol./ Şi de containere,
desigur./ De cărţi şi caiete. De biblioteci./
De ciuperci şi gândaci. De labe
triste frecând aceleaşi cuvinte,/ Golind
sticlele şi cutiile, beşindu-se, defecând,
urinând (…) Totul e-n televizor. Dar
în mic şi bine colorat./ Şi fără acel
miros de căcat pe care parfumurile/
Nu-l acoperă până la capăt niciodată.
Rar, foarte rar,/ Iarbă, copaci. Un gard
putrezit, năpădit de urzici,/ De măceşi,
de tot soiul de bălării. Rar, foarte rar,/
Un foc de toamnă, un foc de primăvară./
Viaţa e plină de labe triste (…) Lumea/
E tot mai civilizată: mai fiecare/ Are
o budă a sa, curată, în care să vizeze”
(Viaţa e plină de labe triste). Limbajul
e frust, voit naturalist, descriptivist,
mai ales în poezia de notaţie erotică
(„Sexul meu intrând prietenos/ În
sexul tău. Mirosul pielii tale, de copil,/
Albastrele vene pe tâmple, aluniţele
de pe gât,/ Buzele brusc înroşite,
respiraţia accelerată. Respiraţia ta
dragă (…) acea dup-amiază,/ În care
am să mă topesc încetul cu încetul/
Privindu-ţi spatele gol, arcuit, puful
auriu de pe ceafă,/ În care am să
mă descompun fără speranţă/ Visând
la perii cârlionţaţi ai sexului tău” –
Ninive).
Discursul poetic e degajat, dezinvolt,
poetul relatând întâmplări fără istorie
dar într-o derulare oarecum narativă.
De aici insinuările baladeşti (preocuparea
pentru formalismul clasic al versului
e vizibilă, însă construcţia sonetelor
e liberă, lipsită, mai totdeauna, de
rime), având amvergura atitudinii
boeme, goliardice, cu limbajul picant,
fără a fi oripilant vulgar.
Profesorul de franceză nu putea
să nu calce şi pe urmele deşuchiatului
Villon, evocator al unor iubiri de
altădată:„noi spunem bancuri şi-acum
dar unde ne sunt/ vali şi gina lily
cu strungăreaţă şi rarahu/ lumi cea
veselă şi plinuţă fată mare/ unde e
melanie handbalizând şi inimă de
bărbat/ unde sunt carmen yoghina
şi alpinizda corina/ unde e zgumbi
ce dansa french can-can pe mesele/
din sala profesorală mimi cea iscusit
croşetând nuţii fâşneaţa/ cu zâmbetul
ei inocent iza cea fină în crupă/ cu
nasul mare fată bună cu ochelari
unde-i grecoaica/ de miha unde e
woody cea repede vorbitoare ceaţa
s-a pus/ devreme în vara asta pe
câmpuri” etc (Luni. Oamenii sunt
buni).
E o lume oarecum anapoda, grotescă,
aceea în care Alexandru Muşina
vieţuieşte („Trăiesc dintr-o mare
voinţă de a trăi”), pe care o idilizează
poetic, recompunând-o din detalii
pitoresc-grobiene adesea, o lume
oribilă înfrumuseţată de candoarea
ostentativ-provocatoare pe care o
cultivă. De aici originalitatea timbrului
său liric, paradoxal elegiac şi tot pe
atât autoironic:„stai liniştit vei fi atât
de celebru/ încât milioane de oameni
o să-şi compare iubitele/ cu o
strecurătoare de supă cum tu ai
făcut-o/ cândva şi ele vor fi fericite
şi se va vinde pastă de dinţi/ cu numele
tău ignorându-se că tu te spălai/ doar
o dată pe săptămână poeziile tale o
să-i înnebunească” (scrisoare către
alexandru muşina).
Poetul îşi expune, debordat de
francheţe, trăirile pe care această
realitate meschină, derizorie, i le
stârneşte, i le provoacă în propria
simţire, declanşând astfel un extaz
existenţial aproape neverosimil, dar
asumat ca o cadră vitală absurdă,
în care poezia, fatalmente, devine
singura modalitate de supravieţuire,
confecţionată însă şi ea („Lumina
soarelui nu ne mai e de-ajuns/ O
fabricăm chiar noi şi-o-ntindem peste
tot” – Acum, ştim).
Creator de o spontaneitate subtilă
a cuvântului, Alexandru Muşina se
impune ca un nonconformist în expresie
lirică, construind caleidoscopic, pe
coordonate cinice de frondeur livresc,
o poezie polifonică în care teribilismul
bravat ascunde, la urma urmelor,
temperamentul funciarmente elegiac
al unui înstrăinat pur, în atmosfera
depresivă a actualităţii.