Pe cât lasă impresia de unitate fermă în atitudine, generaţia optzecistă este foarte diversă ca exprimare artistică, literară, având personalităţ i dintre cele mai diverse, mai bine individualizate. În acest sens, contribuţia lui Alexandru Muşina (1954-2013) se şi impune. Fără îndoială, e unul dintre cei mai originali poeţi ai acesteia, cu un timbru poetic uşor de recunoscut, în toate etapele evoluţiei.

Lirica sa este pe cât de bravată în limbaj, pe atât de vibrantă într-o intimitate a trăirilor afective, pasionale. E un „bad boy”, zice Radu Vancu, într-o prefaţă (Învingătorul) la ediţia antologică pe care o realizează, sub titlul Regele dimineţii (Poeme alese de Radu Vancu. Fotografii de Ana Popenco, Chişinău, Editura Cartier, 2016. Colecţia „Cartier de colecţie”, Nr. 2), văzând în el un „poundian”. Probabil că da, într-o oarecare măsură. Dar, Alexandru Muşina e mai degrabă un cozeur cinic, decât un rezoner tragic al vieţii. Versurile sale par a reproduce relaţii colocviale cu parteneri reali sau fictivi, comentând stări frisonate, senzaţii fruste, sentimente bulversate de iubiri duplicitare. Universul pe care îl poetizează, cu un nereţinut apetit ludic, este cel mai banal cu putinţă, comun prin excelenţă, pe care nu-l acceptă decât ca pe o realitate amendabilă („Fir-ai al dracului de trandafir leşinat!”). În această manieră îşi translează metaforic biografismul, ridicând cotidianul plat, în care se mişcă, la condiţia relevantă a unei existenţialităţi lamentabile, generalizată socialmente:„călătorind cu trenul dis-de-dimineaţă/ de bon matin spre locul muncii/ întorsura buzăului polul frigului (…) de bon matin răspunzând zâmbetului cariat/ al ceferiştilor politicoşi cu studii incomplete/ bonsoir mes élèves pândind/ lumina de mercur de pe feţele navetiştilor (…) spre locul muncii auzi gâfâitul locomotivei/ urcăm mereu e greu la deal numai să nu/ se strice iar la drum rabla asta” (Lecţia întâi. Spre culmi). Ironia e prezentă mereu, cu subtilităţi de sarcasm şi jovialitate, în caleidoscopicele sale cicluri (Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M.; Hebdomandarul profesorului A. M.; Breviarul anestezic al maestrului Fornicatus; Personae; Hinterland, etc), mizând cu ostentaţie pe o caligrafie grotescă în relatarea ambientului maculat:„Viaţa e plină de labe triste. De cutii de carton,/ De ambalaje din plastic, sticlă şi staniol./ Şi de containere, desigur./ De cărţi şi caiete. De biblioteci./ De ciuperci şi gândaci. De labe triste frecând aceleaşi cuvinte,/ Golind sticlele şi cutiile, beşindu-se, defecând, urinând (…) Totul e-n televizor. Dar în mic şi bine colorat./ Şi fără acel miros de căcat pe care parfumurile/ Nu-l acoperă până la capăt niciodată. Rar, foarte rar,/ Iarbă, copaci. Un gard putrezit, năpădit de urzici,/ De măceşi, de tot soiul de bălării. Rar, foarte rar,/ Un foc de toamnă, un foc de primăvară./ Viaţa e plină de labe triste (…) Lumea/ E tot mai civilizată: mai fiecare/ Are o budă a sa, curată, în care să vizeze” (Viaţa e plină de labe triste). Limbajul e frust, voit naturalist, descriptivist, mai ales în poezia de notaţie erotică („Sexul meu intrând prietenos/ În sexul tău. Mirosul pielii tale, de copil,/ Albastrele vene pe tâmple, aluniţele de pe gât,/ Buzele brusc înroşite, respiraţia accelerată. Respiraţia ta dragă (…) acea dup-amiază,/ În care am să mă topesc încetul cu încetul/ Privindu-ţi spatele gol, arcuit, puful auriu de pe ceafă,/ În care am să mă descompun fără speranţă/ Visând la perii cârlionţaţi ai sexului tău” – Ninive).

Discursul poetic e degajat, dezinvolt, poetul relatând întâmplări fără istorie dar într-o derulare oarecum narativă. De aici insinuările baladeşti (preocuparea pentru formalismul clasic al versului e vizibilă, însă construcţia sonetelor e liberă, lipsită, mai totdeauna, de rime), având amvergura atitudinii boeme, goliardice, cu limbajul picant, fără a fi oripilant vulgar.

Profesorul de franceză nu putea să nu calce şi pe urmele deşuchiatului Villon, evocator al unor iubiri de altădată:„noi spunem bancuri şi-acum dar unde ne sunt/ vali şi gina lily cu strungăreaţă şi rarahu/ lumi cea veselă şi plinuţă fată mare/ unde e melanie handbalizând şi inimă de bărbat/ unde sunt carmen yoghina şi alpinizda corina/ unde e zgumbi ce dansa french can-can pe mesele/ din sala profesorală mimi cea iscusit croşetând nuţii fâşneaţa/ cu zâmbetul ei inocent iza cea fină în crupă/ cu nasul mare fată bună cu ochelari unde-i grecoaica/ de miha unde e woody cea repede vorbitoare ceaţa s-a pus/ devreme în vara asta pe câmpuri” etc (Luni. Oamenii sunt buni).

E o lume oarecum anapoda, grotescă, aceea în care Alexandru Muşina vieţuieşte („Trăiesc dintr-o mare voinţă de a trăi”), pe care o idilizează poetic, recompunând-o din detalii pitoresc-grobiene adesea, o lume oribilă înfrumuseţată de candoarea ostentativ-provocatoare pe care o cultivă. De aici originalitatea timbrului său liric, paradoxal elegiac şi tot pe atât autoironic:„stai liniştit vei fi atât de celebru/ încât milioane de oameni o să-şi compare iubitele/ cu o strecurătoare de supă cum tu ai făcut-o/ cândva şi ele vor fi fericite şi se va vinde pastă de dinţi/ cu numele tău ignorându-se că tu te spălai/ doar o dată pe săptămână poeziile tale o să-i înnebunească” (scrisoare către alexandru muşina).

Poetul îşi expune, debordat de francheţe, trăirile pe care această realitate meschină, derizorie, i le stârneşte, i le provoacă în propria simţire, declanşând astfel un extaz existenţial aproape neverosimil, dar asumat ca o cadră vitală absurdă, în care poezia, fatalmente, devine singura modalitate de supravieţuire, confecţionată însă şi ea („Lumina soarelui nu ne mai e de-ajuns/ O fabricăm chiar noi şi-o-ntindem peste tot” – Acum, ştim).

Creator de o spontaneitate subtilă a cuvântului, Alexandru Muşina se impune ca un nonconformist în expresie lirică, construind caleidoscopic, pe coordonate cinice de frondeur livresc, o poezie polifonică în care teribilismul bravat ascunde, la urma urmelor, temperamentul funciarmente elegiac al unui înstrăinat pur, în atmosfera depresivă a actualităţii.