Caiet pentru... (1984) este primul
roman al lui Alexandru George,
după cărţile sale de „proze
fantasticiste”. Anii ‘70 fiind
dominaţi, în ce-l priveşte, de
activitatea critică. Ne dăm
seama astăzi mai clar că romanul
cu pricina se încadrează într-o formulă
şi într-un moment semnificativ al
prozei noastre. Ar fi de observat că
tot în 1984 apărea Zmeura de câmpie
de Mircea Nedelciu, urmat în 1986
de Tratament fabulatoriu, că primele
romane ale lui Ştefan Agopian apar
în 1979 – Ziua mâniei, 1981 – Tache
de catifea, 1983 – Tobit şi 1984 –
Manualul întâmplărilor, iar în 1985
sunt publicate Intermezzo de Marin
Mincu şi Un Burgtheater provincial
de Livius Ciocârlie, Alexandru George
însuşi menţinând şi dezvoltând formula
din Caiet pentru... în Dimineaţa
devreme (1986), Seara târziu (1987),
Cinci sau şase personaje în căutarea
unui autor (1988), ca şi în Simplex,
micul roman din 2008. Toate aceste
scrieri şi altele, între care cele anterior
apărute ale lui Radu Petrescu, cele
ale lui C. Olăreanu, Mircea Horia
Simionescu, dar şi ale unor autori
mai tineri, de la Tudor Vlad la Gheorghe
Crăciun, jonglează graţios-ludic sau
grav cu noţiunile de viaţă şi text,
dezbat problema autenticităţii
reprezentării literare, includ texte
aparţinând eroilor (ca la Gide, Camil
Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade)
sau reflecţii asupra producerii textului
şi a procesului de semnificare, optând
adesea pentru persoana întâi şi
tulburând voit graniţele dintre autor,
narator şi personaje.
Problema acestui tip de proză este
măsura în care strategiile narative,
tehnica, dar şi acel fond de idei privind
estetica romanului devin funcţionale
şi generează substanţă. Astfel, un
risc pe care nu toţi autorii îl depăşesc
este acela ca, de dragul formulei sau
dintr-o greşită înţelegere a ideii de
autenticitate, să se introducă în
romane texte absolut inerte din punct
de vedere literar. Trebuie spus de la
bun început că romanele lui Alexandru
George, construite atent, cu o migală
de albină care-şi alcătuieşte fagurele,
evită acest risc şi estompează, de
regulă, integrându-l viziunii de
ansamblu, artificiul.
Trecând peste detalii, e de reţinut
principiul: „Fantezia e dreptul de a
unifica orice, chiar şi nălucirile, de a
le împerechea la nevoie, de a le
fixa în plasa celei mai riguroase proze”.
De aici ajungem la romanul pe
care Alexandru George îl consideră
creaţia sa capitală. Oameni şi umbre,
glasuri, tăceri (2003) este o carte
scrisă între 25 şi 29 de ani şi tipărită
integral (o versiune prescurtată a
apărut în 1996) la 73. Nicio referire
la ea nu va putea evita chestiunea
circumstanţelor redactării şi tipăririi
sale, care o situează, evident, în
domeniul literaturii de sertar.
Redactat la persoana întâi, romanul
este proustian doar prin raportare la
ceea ce se scria la noi în anii ’50.
Proustianismul său relativ ţine mai
mult de obsesia recuperării timpului
pierdut decât de scriitura propriuzisă,
iar valoarea sa pare a rezida
în soliditatea construcţiei sau, mai
bine, în seriozitatea şi minuţiozitatea
înscenării. Naratorul lui Alexandru
George are, în momentul în care-şi
scrie textul, vârsta autorului real care
face acelaşi lucru. Ne aflăm, probabil,
în faţa unui roman autobiografic
deghizat şi, nu mai puţin, în faţa unui
roman esopic. Născut pe la începutul
veacului, naratorul fără nume parcurge
o dublă experienţă formatoare: a
trăirii şi a retrăirii, aşadar, a vieţii
şi a textului, în virtutea principiului
proustian care stipulează că adevărata
viaţă este în literatură. În latura de
experienţă a vieţii, el trăieşte trei
(poate patru) experienţe majore: a
relaţiei cu Tatăl, a dragostei şi a
Istoriei (la care se adaugă cea a
prieteniei). Pe această linie romanul
este unul al formării şi al preluării
prerogativelor Tatălui (realizat ca
roman burghez de familie), unul
istoric (cu caracter eseistic, în care
adie ceva din lungile colocvii ale lui
Settembrini şi Naphta, din Muntele
vrăjit, dar şi de reconstituire, fie şi
subiectivă) şi unul de dragoste. Toate
răsfrânte în istoria şi în eseistica
textului. Istoria reală, care marchează
modelator sau mutilant experienţele
eroului narator, include Primul Război
Mondial, cu perioada de neutralitate
şi cu cea de ocupaţie a ţării, la care
se adaugă experienţa studiilor din
Germania. Perspectiva asupra faptelor
narate este fluctuantă. Uneori ea
pare a naratorului de 27 de ani
rememorând evenimente trăite nu
foarte demult, alteori a autorului
de aceeaşi vârstă care scrie, efectiv,
romanul eroului său, şi alteori, pur
şi simplu, a autorului de 72. În orice
caz, este de domeniul evidenţei faptul
că, scriind într-o epocă de interdicţii
politice, autorul o face sesizabilă
pieziş, proiectându-şi avatarul
într-o epocă de transparente asemănări
cu realităţile pe care el le trăieşte.
Vorbind, bunăoară, în roman despre
ezitarea între o alianţă şi alta în Primul
Război este vizată şi cea din al Doilea;
ocupaţia germană a ţării se desfăşoară
după tipicul ocupaţiei sovietice de
mai târziu; revoluţiile şi ascensiunea
naţional-socialismului de după Primul
Război anticipează nu doar fascismul
şi legionarismul, dar reprezintă un
soi de repetiţie generală pentru
expansiunea comunismului de după
cel de-al Doilea. Condiţiile în care-şi
scrie romanul îi impun lui Alexandru
George acest esopism.
Privit în felul de mai sus, textul
lui Alexandru George ar putea să
pară sufocat de eseism şi lipsit de
dimensiunea epică, aşadar de ceea
ce căutăm, îndeobşte, într-un roman.
Ei, bine, nu! Dincolo de planurile
de semnificaţie pe care le tot adaugă
autorul (prin naratorul său nenumit,
care e un alter ego), cartea are un
story ce se poate urmări şi care chiar
captivează. Există, pentru a utiliza
formule mai vechi, o dimensiune
realistă, care este şi salvatoare, în
sensul că justifică latura speculativă,
de reverie poietică. Cele trei romane
decelate mai sus există cu adevărat,
împletindu-se şi fuzionând ca experienţe
formatoare.
Avem, mai întâi, un roman de
familie axat pe principiul moştenirii,
tradus în relaţia Tată-Fiu. În latura
lui tradiţională, acesta este un roman
burghez, cu adieri vagi din Casa
Buddenbrook, dar şi din Hortensia
Papadat-Bengescu ori G. Călinescu.
Scris, însă, într-un alt stil, dintr-o
altă perspectivă şi având, în cadrul
întregului, o anumită funcţionalitate.
Există, apoi, un roman al prieteniei,
ca formă de iniţiere, cu ceva din
Mateiu Caragiale, pentru că prietenii
naratorului, umbre cu schimbătoare
contururi (arheologul şi numismatul
Nicolas Vretos, la Bucureşti, ciudatul
Alex, enigmaticul Mario şi imprevizibilul
Dinu, la Berlin) sunt mai curând
maeştri spirituali şi parteneri de
peripluri speculative (dar nu şi bahice).
Prin aceştia şi prin alţii, cunoştinţe
mai trainice sau pasagere, umbre
mai ferme sau mai eterate, pierdute
în vălmăşagul lumii sau redimensionate
în coerenţa textului, spaţiul romanului
se lărgeşte. Paginile referitoare la
realităţile germane de după Primul
Război, zugrăvirea ambianţei, referirile
la ideologii şi convulsii (este evocat,
în treacăt, „puciul de la berăria din
München” al lui Hitler, ceea ce ajută
la o anume fixare a cronologiei,
naratorul aflându-se, aşadar, în
Germania după noiembrie 1923),
creionarea unor protocroni nazişti
(precum neamţul Kurt Apell), ori
legionari (precum Michel Mazilu sau
ciudatul dar insistentul Tudose, poate
personaje cu cheie), lărgesc aria
problematicii şi dau anvergură meditaţiei
asupra istoriei. De altminteri, în
Oameni şi umbre... avem şi un
remarcabil roman de război sau, mai
bine, al atmosferei războiului şi a
ocupaţiei.
Există, în sfârşit, în Oameni şi
umbre... un frumos roman de iubire
neîmpărtăşită. Este un roman delicat,
atent la nuanţe, al ezitării erotice, al
amânării şi al renunţării. Construit
din perspectiva eroului, romanul
iubirii lui pentru Alma trăieşte prin
capacitatea de a contura portretul
unei femei de o versatilitate tulburătoare
– nu de ordin moral, ci temperamental
şi chiar fizic, o enigmă dezvăluind
sau compunându-şi cu bună ştiinţă
infinite chipuri exterioare şi interioare.
Este romanul unui alt Emil Codrescu,
mult mai tânăr şi iubind o Adelă
experimentată şi dezamăgită, dar la
fel de înclinat spre raţiocinări, deşi
la fel de subjugat.
Romanul lui Alexandru George
este o lungă rememorare în care
evenimentele şi figurile se întretaie
şi îşi schimbă contururile şi valoarea.
Prezentul remodelează la nesfârşit
trecutul, apele oglinzilor sunt mişcătoare
şi umbrite de necunoscut. Naratorul
trece printr-o lungă şi, în felul ei,
complexă experienţă iniţiatică a vieţii.
Ceea ce trăieşte (dragostea, prietenia,
istoria) îl formează. Deşi, la drept
vorbind, mai curând îl mutilează.
El află, în această situaţie, o cale –
textul său: „De aici începe pentru
mine adevărata realitate pe care o
pot propune şi poate că tot aici voi fi
căutat cândva eu însumi, fiind la
îndemâna oricui, ieşind pur şi simplu
din aceste file mâzgălite cu cerneală.
M-am închis deocamdată în ele
mai bine decât în dosul celor mai
impenetrabile ziduri; faptul că tot eu
sunt acela care le-a dat consistenţă
în comedia de faţă nu mă descurajează
să afirm că sunt şi cele mai sigure,
mai inexpugnabile...”.
Ce-ar mai rămâne de spus? Nimic
altceva decât un lucru care, dacă
ar mai trăi, l-ar scandaliza pe Alexandru
George! Anume că romanul acesta
remarcabil, scris într-o primă formă
(dar, probabil, revăzut până în momentul
publicării ediţiei lui integrale – şi
definitive) în epoca Moromeţilor şi a
Bietului Ioanide, trăieşte, în chip
fatal, destinul literaturii „de sertar”.
El este (având în vedere şi posibilele
adăugiri, reformulări, retuşări, stilizări)
mai curând al momentului în care
a fost publicat decât al aceluia în care
a fost (probabil) scris.
