Se întâmplă nu o dată ca, după
săvârşirea lor din viaţă, scriitorii
să intre, pentru un timp mai lung
sau mai scurt, în umbră sau chiar
în uitare. Iar aceasta cu atât mai
mult când e vorba de cei a căror
dispariţie s-a produs mai discret,
ca în cazul lui Alexandru George, criticul
şi prozatorul născut pe 6 aprilie 1930
la Bucureşti, unde avea să şi moară, pe
28 septembrie 2012.
Alexandru George a fost o figură
în felul ei pitorească a lumii literare.
Un iritabil care irita, dar şi un incomod
care nu incomoda. Pus pe harţă, cârtitor,
veşnic nemulţumit şi căutând nod în
papură, contrazicea şi uneori eticheta
cu un soi de obstinaţie. Dar o făcea
din pricina temperamentului şi din
motive de ordin strict literar sau
publicistic, nu din calcul perfid, ori
urmărind să uzurpe funcţia sau
locul cuiva. Poate şi din această pricină
cei vizaţi îl tratau condescendent ori
chiar cu umor, evitând să se angajeze
în polemici virulente cu el. Dovadă că
i s-a decernat „cârcotaşului” chiar
Premiul Naţional de Literatură pe 2009.
Din altă perspectivă privind lucrurile,
atitudinea se justifica şi prin factura
criticii literare pe care a profesat-o în
chip strălucit. Alexandru George a
fost (şi rămâne), cum însuşi se
caracterizează, cu un soi de orgolioasă
modestie, un autor de comentarii şi
glose, adică „nu un critic propriu-zis,
ci un eseist şi un comentator
complementar”. Dar unul memorabil
şi pătrunzător, trebuie adăugat! Care
căuta (şi uneori inventa) adversari sau
idei adverse. Trebuie observat, însă,
că modul acesta de a-şi privi propria
contribuţie critică se datorează şi
faptului că Alexandru George se socotea,
în primul rând, un autor de opere
de imaginaţie pe care împrejurări
nefaste l-au determinat să practice
cu succes (şi) altceva decât îi cerea
adevărata sa vocaţie. Dar critica, spune
el în postfaţa la un volum apărut în
2003 la Cartea Românească (Alte
reveniri, restituiri, revizuiri) „este un
gen perisabil, dacă o comparăm cu
literatura de imaginaţie, adică e un
gen cu utilitatea lui, dar unul caduc”.
De unde, o nemulţumire ades exprimată
faţă de toţi aceia care, în articole
sau lucrări de sinteză, l-au socotit, în
primul rând critic şi numai în al doilea
rând prozator. Fără ca el să admită că
manifestarea pe mai multe paliere
comportă un risc asumat.
Cele două componente fundamentale
ale contribuţiei sale, critica şi proza
(Alexandru George fiind şi un prodigios
traducător, dar, mai ales în
postdecembrism, şi un publicist
redutabil, de pe poziţiile liberalismului
autentic), se îngemănează, mai ales
în prima perioadă a prezenţei sale
în spaţiul literar. A debutat în 1970,
la 40 de ani, cu un volum de „proze”
(Simple întâmplări cu sensul la urmă),
dublat de eseul Marele Alpha, spre
a tipări în anul următor, aproape
simetric, un alt volum de povestiri
(Clepsidra cu venin) şi unul de eseuri
critice – Semne şi repere. Povestirile,
situate, prin cronologia editării, la
începutul activităţii sale de prozator,
nu sunt şi primele în ordinea creaţiei,
ele fiind, după mărturisirile celui care
le-a scris, ulterioare încheierii (cel
puţin într-o primă formă!) a romanului
Oameni şi umbre, glasuri tăceri, ce
va fi tipărit într-o versiune prescurtată,
în 1996 şi integral în 2003, la Editura
Polirom, cu o pertinentă postfaţă de
Matei Călinescu, care-l consideră „o
capodoperă de tinereţe care – din
pricina vremilor vitrege prin care nea
fost dat să trecem – încununează în
loc să inaugureze”. În 2009, la Editura
Institutului Cultural Român, povestirile
lui Alexandru George au fost reeditate
în forma unui volum de 454 de pagini
cu titlul Paşii unui fantasticist, în seria
de Opere alese, textele fiind reproduse
din ediţiile anterioare Clepsidra cu
venin, Ed. Minerva, B.P.T., 1998 (de
unde este preluată şi prefaţa autorului),
şi Simple întâmplări cu sensul la urmă,
Ed. Muzeului Literaturii Române, 2004.
Scrise în anii ‘60, „prozele” scriitorului
sunt în alt stil decât cel cultivat de
autorii de prim-plan ai momentului,
care impuseseră după 1948, spune
Alexandru George, „o formulă de
inspiraţie scitică” şi „ţineau să
pară nişte eruptivi, nişte necontrolaţi,
nişte spontani”, urmărind, parcă, să
se afle într-un soi de acord cu pretinsul
„puls al vremurilor noi”. Sunt proze
livreşti, fanteziste, uneori fantastice
şi mai întotdeauna, cu termenul
preluat în chip mărturisit de la Şerban
Cioculescu, „fantasticiste”, ingenioase
exerciţii de prestidigitaţie stilistică
prin care adie, abia sesizabil, un duh
parodic şi, prin consecinţă, modern.
Se simt în ele ecouri de lectură a
căror sursă el însuşi o indică, precizând
că tradusese în anii ‘50 Povestirile
crude şi insolite ale lui Villiers de
l’Isle Adam şi că i-a citit, mai apoi,
pe Bontempelli, Pirandello, Moravia,
Mario Soldati. Dar, probabil, şi pe
Dino Buzzati şi, fără îndoială, pe
Borges, căci prozele lui Alexandru
George sunt şi ele nişte „ficciones”,
un soi de basme cu tâlc, nutrite nu
de lumea reală, ci de lumea-bibliotecă.
Principala lor calitate constă în
ingeniozitatea tratării unor subiecte
devenite bun comun al literaturii.
Iată, de pildă, Maşina timpului (Maşina
de întors timpul), cu acţiunea plasată
„în vremurile acelea, când omenirea
nu se ticăloşise cu totul, iar credinţa
ardea încă vie şi puternică în multe
suflete” şi când „Satan se învârtea
mai curând neputincios şi contrariat
în faţa spectacolului acestei lumi, pe
care o stăpânea mai mult în imprecaţiile
şi ameninţările teologilor şi predicatorilor
decât în realitate”; dar în care izbutea
să descopere câte un discipol, după
cum vor avea ocazia să bage de seamă
părintele Aloys Ignatius Scheffer şi
cancelarul Guandia, intrigaţi de
preocupările tânărului şi retrasului
monarh din Hofburg, dezgustat atât
de vânătoare, petreceri sau război,
cât şi de viaţa de curte, şi cufundat
în îngrijorătoare studii ştiinţifice,
în care se amestecă vrăjitoria, cabala
şi fantasmagoriile. Întâmplător sau
nu, prozatorul dă, în 1968, câteva
pagini asemănătoare celor din Princepele.
Mai păstoase şi mai agresive la Eugen
Barbu, mai rafinat-livreşti la Alexandru
George. Şi, desigur, cu altă funcţionalitate
epică: „Palatul fusese transformat în
parte într-un vast laborator în
care-şi găsiseră de lucru învăţaţi şi
experimentatori adunaţi din toată
lumea, atraşi de faima acestui mecena
al ştiinţelor, veşnic însetat de cunoştinţele
cele mai curioase. Prin bolboroseala
lichidelor, prin fumegatul retortelor
şi suflarea foalelor ce grăbeau topirea
diferitelor materii, împăratul îşi
strecura silueta uscăţivă, ca un vraci
palid şi puţin speriat. Trupul lui real,
fantomatic, părea că se zămislise
dintr-o tulumbă de sticlă odată cu
aburii licorilor care fierbeau, ca o
probă excelentă a propriilor sale
cercetări docte – şi de acea ameninţa
tot timpul să se prefacă, înapoi, într-o
umbră”. În acelaşi spirit, prozatorul
amestecă nume, titluri şi competenţe
atestate sau fictive, precum „Michael
Stanhufius, specialist în meteoriţi şi
interpret desăvârşit al formei norilor,
Celsus Minerva, subtil observator al
minunilor naturii [...] Hannibal Morcillo,
neîntrecut investigator al viselor
pe care le explică în «Liber somniis
et insomniis» [...], Melchior Lion,
acerbul antiaristotelician, foarte doct
în problema cometelor, a căror explicaţie
ştiinţifică o dăduse, dovedind originea
lor extralunară şi emanatorie ş...ţ,
Iohannes Fornix, ilustru prin lucrările
sale în domeniul alectromanciei,
clidomanciei, dactilomanciei, căutător
al celei de-a cincea esenţe şi autor
al masivului op Secreta secretorum”.
Dar şi „ anatomistul Andreas Vesalius,
Pontus de Tyard, cu tratatul său
asupra universului, Erasmus Reinhold,
îndrăzneţ astronom deschizător de
drumuri, Paracelsus, Thaddeus
Hagecius, marele metoscop de la
Praga, Girolamo Parabosco, al cărui
Oracolo tipărit la Veneţia era una din
lecturile de bază ale împăratului, ba
chiar şi Marcellus Squarcialupus, pe
care monarhul îl ajutase în exil şi-l
apărase de acuzaţia de socialism, cu
toate că acesta era un savant ostil
astrologilor”. Ori „maestrul Petrus
Albrecht Unus”, care „reconstruise
magnificul ceas cu îngeri din turnul
de la Heiligentor, făcându-l mult mai
frumos decât va fi fost vreodată”.
Şi care, beneficiind de pasiunea pentru
invenţii, de curiozitatea, dar şi de
„larga munificenţă a monarhului”,
va construi strania şi uriaşa maşinărie
cu ajutorul căreia, ca un ucenic vrăjitor,
împăratul chiar pare a se întoarce în
timp. Dar „Maşina timpului” nu
aminteşte, în primul rând, de cartea
lui H.G. Wells, ci mai curând de
parabola Marelui Inchizitor din Fraţii
Karamazov. În acest sens, ea este,
mai curând decât istoria celui care a
invins timpul, povestea părintelui
Aloysius, pus pe gânduri de cuvintele
ducelui Luiz Lope de Guandia y Bergen,
şoptite în timpul ceremoniei funerare
a monarhului: „Mi se pare că totuşi
era ceva adevărat în maşina aceea
diabolică”. Aşadar, un eseu al luptei
dintre Bine şi Rău, o poveste cu
tâlc a disputei cu sine a unui discipol
al lui Ignatius de Loyola, îngrijorat,
ca şi bătrânul inchizitor dostoievskian,
de slăbiciunea umană.
Intertextualismul „fantasticist”,
aşadar ludic, inteligent-speculativ şi
plin de vervă al lui Alexandru George
se manifestă din plin şi în celelalte
proze scurte ale sale. Astfel, în
Don Juan în Sicilia, mimând stilul
nuvelelor romantice italiene, practicat,
la noi, cu prea puţin succes de Asachi,
imaginează o nouă ipostază a celebrului
seducător şi, tot aşa, în Mefisto la
Weimar, un tânăr, care s-ar putea
numi „Anselmus sau Adamante, Aloys
sau Albericus”, dar, de fapt, se cheamă
Bronislav şi are o înfăţişare de student
sărac, îi face o vizită bătrânului autor
al lui Faust, pretinzând că el este
diavolul, dar stârneşte revolta unui
supus servitor al poetului, pe care-l
cheamă Belemoth şi pretinde că,
de fapt, divolul este chiar el. Scena
i se pare bătrînului poet trucată, o
stratagemă prin care cei doi ar încerca
să-i alimenteze inspiraţia, deşi ideea
că aceasta ar avea nevoie de sprijin
din partea Realităţii lui i se pare bizară.
În fond, Mefisto e, probabil, chiar
înlăuntrul celui care începe să scrie,
înmuind „pana în cerneala neagră
ca fundul Tartarului”.
Prozele lui Alexandru George sunt
ale unui degustător de literatură care
cunoaşte bine trucurile acesteia şi,
însoţindu-şi întreprinderea de un
secret zâmbet ludic, pastişează cu
intenţie, inteligenţă şi vervă diverse
stiluri.
